***

Am cunoscut Omul, în multiplele sale forme și versiuni. Am privit prin Om așa cum aș fi privit prin mine; am încercat să înțeleg Omul așa cum am încercat ani de-a rândul să mă cunosc și să mă înțeleg pe mine. Și nu am ajuns nicăieri; sunt la fel de blocat între oameni, prins în lanțurile relațiilor sociale și personale pe care le-am dezvoltat cu ei, și n-am înțeles nimic, pentru că nimic nu poate fi înțeles din ceea ce este conținut în Om.

Nu am capacitatea faptului concret de a sucomba, deși mă dezintegrez continuu în încercarea de a mă construi. Nu mă dețin pe mine, iar deciziile mele sunt doar consecințele unor eventuale pre­­-decizii pe care nu am putut să le iau. M-am născut ca să mă repet la infinit în încercarea de a mă naște. Am eșuat. Împlinirile mele zilnice, starea de bine în care petrec zilele, toate acestea constituie doar fondul unei existențe pustii de-a lungul deșerturilor umanului.

Continue Reading

bubuituri

28122015Închisă în trupul căruia îi este prizonieră, inima pulsează uneori într-o cruntă disperare lovindu-se de sternul menit să o separe de lume. Se zbate și nu-și găsește ieșire, se strânge în sine și se expandează înghițind întreaga lume interioară a celui care o posedă, asimilând Totul și Nimicul.
și halucinează în sine povești și atașamente, vorbește nimănui despre neîmpliniri și singurătăți, despre deșerturi neumblate și blocuri de gheață care te strâng sub teribila lor apăsare
Omul și-ar scoate-o, ar expune-o în muzee, Iată-mi blestemul, ar striga el prin piețele publice ținând încordat în mâini organul acela clocotind de dragoste și de viață, cu nebunie în priviri, cu sudoarea-i curgându-i torente pe frunte, dacă i-ar sta în putință și dacă ar ști că aceasta ar fi o soluție pentru a cristaliza toate acele istorii fluide care îi curg prin trup de ani întregi.
Ne-am întors de unde am plecat, din această cameră întunecosă, plină până la irespirabil de cărți, ne-am întors în punct în care tu bubui cu diserare și în care eu mă rup în mii de bucății, în fragmente de viață, în cuvinte care îmi vâjâie tulbure dedesubtul cutiei craniene. Mă bucur astăzi pentru cel s-a desprins de mine la fiecare moment în care eu am colapsat în această stare, în care eu am căzut, în care eu m-am întors închizând uși cu chiei pe care le-am pierdut de mult timp, mă bucur astăzi pentru cel care a ajuns mai departe de întunericul camerei ăsteia și de ușa-obstacol pe care eu n-am reușit decât să o închid.

Continue Reading

Descompuneri

Stau întins în pat și citesc, învelit cu membrana groasă menită să mă apere de frig și de lume. Citesc și nu mai pot să respir, uit ceea ce înseamnă respirație, uit de întreaga istorie a acestei lumi, uit de stele, de galaxii, de oameni, de atomi, de molecule, uit de curgerea sângelui meu prin artere, vene și capilare, uit de mișcările de rotație ale Pământului, sunt doar eu și obiectul masiv pe care îl țin între degete, cu toate paginile sale, cu toate cuvintele așezate unul după altul într-o ordine strigătoare la cer. Sunt eu și cartea care și-a făcut punct de spirjin pe pieptul meu, respirăm împreună devenind treptat, secundă cu secundă, o celulă minusculă din plămânul Universului, din totul care s-a ascuns bucățele cu bucățele în inimile tuturor oamenilor, sunt doar eu și cartea care mănâncă din mine de viu, care se topește între degete și mi se strecoară în creier, printre striurile encefalului, alunecând senzual. Eu nu exist, nimic din mine nu are niciun sens, nici zei, nici credințe, nici ochiul meu, prizonier al sferei sale, nici inima mea, încătușată sub stern, nimic nu există, decât ceața care s-a lăsat peste lumea în care ne-am obișnuit să trăim în ignoranța noastră de zi cu zi. Doar Cartea, care apasă violent pe piept, care se scufundă treptat devenind una cu inima mea, doar cartea a cărei oscilație se armonizează cu întreaga mea ființă, pagină cu pagină, zi după zi. Și ceva, în interiorul țestei mele, explodează asemenea unor mici floricele de porumb sau a unor stele aflate la milioane de ani-lumină depărtare, ceva începe să se transforme sub cutia de os în care îmi petrec existența, în așa fel încât încep să disting, din străfundul paginilor, Omul. Sunt eu și Omul, sprijinit pe pieptul meu, șapte miliarde cu totul, înghesuit pe suprafața paginilor, în volumul tridimensional al Cărții. Eu nu mai exist, doar ceva ce seamănă cu ințelegerea mea asupra nimicului pe care l-am trăit până acum, asupra secundelor în care am avut iluzia că am realizat ceva, mai există doar ceva precum o lumină îndepărtată, ascunsă ochilor omenești, care iese din pagini și-mi orbește unul câte unul conurile și bastonașele lăsându-mi ochii neputincioși, străpunși de existență și de adevăr. Eu nu exist, și nu aș mai putea pretinde vreodată acest lucru. Sunt doar urma în care aș mai putea să cred vreodată din amintirea celui care am fost.

Continue Reading

Adormirea domnului L.

15102015În seara aceasta, domnul L. avea să se apuce să gătească în cele din urmă punga de tortellini pe care a cumpărat-o zilele trecute. Voi trece să cumpăr un zucchini, și-a zis azi atunci când a plecat de la serviciu, la fel cum ieri se gândise să se oprească să cumpere niște parmezan, și la fel cum în urmă cu două zile își propusese să cumpere un borcan de pesto. Nu-și făcuse timp să le gătească până acum așa că astăzi, în ziua aceasta în care pleacă mai devreme de la muncă și în care se pare că nu mai are nimic de făcut, se va apuca, mai ales că lista improvizată de ingrediente părea să se apropie de completitudine.

Sau ar putea să plece în oraș. Dar orașul pare atât de departe, cu toți oamenii săi, cu tot potențialul său, cu tot misterul pe care îl deține. Ar putea merge să se întâlnească cu cineva, programat de dinainte sau nu, ar putea să-și caute chiar astăzi dacă ar avea răbdarea de a se supune întregului set de convenții în ceea ce consideră a fi întâlnitul cu cineva, dialogul (mai scurt sau mai lung), aparențele și alte eventualele interacțiuni. Nu sunt interesat, răspunde el de regulă, în fața abordărilor ultra-rapide care ar putea să-i aducă eventual o noapte de satisfacere a poftelor trupului și săptămâni întregi de greață existențială provocată de sentimentul de neîmplinire a inimii. Așa că va rămâne acasă, va găti punga de tortellini, va dormi vreo două ore și va da pe gât, atunci când va coborî la bar, câteva pahare de whisky. După care va reveni în patul său, undeva pe la orele unu-două înspre dimineață, de unul singur, unde va dormi până la răsăritul soarelui, când o nouă zi îl va face să se pună în mișcare.

Continue Reading

Dulcele bar

dulcele-barProbabil că fiecare dintre noi păstrează în memorie, cristalizată în evoluția vieții sale, amintirea unui loc special. Tema locului sacru, învăluit de fascinație și mister, uneori înzestrat cu o putere distructivă, se găsește cu ușurință în literatură, în muzică sau cinematografie, și nu degeaba, ci tocmai datorită fascinației pe care un astfel de loc o provoacă omului de rând, aspirant și el către un refugiu. Hotel California, Morrison Hotel, Chelsea Hotel, Hyacinth House, Brokeback Mountain, A home at the end of the world, sunt doar câteva dintre titlurile care îmi vin imediat în minte pentru a exemplifica acest lucru. Nu întâmplător, câteva dintre acestea poartă numele unor hoteluri, locuri de tranzit, în care feluri multiple de oameni se intersectează și își construiesc astfel poveștile. Caracterul pasager al acestor locuri trebuie să fie cumva legat și de eventualul sentiment de singurătate care îi face pe oameni să le tranziteze, în speranța de a fi găsiți, și de ce nu, a potențialului excentric, excesiv pe care ele îl posedă. N-ar fi greu să ne imaginăm, prin urmare, că multe dintre aceste povești au o bază reală.

Dulcele bar este, așa cum se precizează încă de pe copertă, o carte de memorii în care autorul J.R. Moehringer, câștigătorul unui Pulitzer pentru jurnalism, își povestește viața din perspectiva influenței pe care un astfel de loc, barul Publicans din Manhasset, New York , a avut-o asupra sa. Un bar, așadar, văzut ca centrul unui univers, ca punct de plecare și de întoarcere în marile istorii ale vieții, din copilărie până către etapele definitive ale maturizării, acolo unde ne putem selecta influențele. Nu întâmplător, cei douăzeci și șase de ani ai mei mă găsesc și pe mine, asemenea tânărului Moehringer, în proximitatea unui bar, de la primul moment al zilei, cafeaua băută înaintea plecatului la serviciu, până la orele târzii din noapte, când beri sau pahare de whisky se succedă molcom, barul putând fi, în anumite momente ale vieții, un fel de refugiu, o evadare din calea singurătății, o societate închisă (sau nu) care-ți poate asigura un anumit confort. Dar înainte de orice, frecventarea unui astfel de loc ar părea să aibă legătură cu satisfacerea unor nevoi. Într-un interviu pe care l-am urmărit pe YouTube, precum și de câteva ori pe parcursul cărții, J.R. Moehringer identifică fascinația inițială pentru bar, privindu-l ca pe o sursă a ceva ce mama sa (părinte singur) nu a reușit să-i ofere: fathers, modele masculine pe care copilul J.R. să le urmeze. Parfumul radiant de masculinitate din bar îl fascinează pe copil și îi hrănește fascinația pentru universul străin al bărbaților pe care și-i ia drept model. „Ca poveștile de dragoste, barurile depind de o îmbinare delicată de sincronizare, chimie, lumină, noroc și – poate mai presus de toate – generozitate.” Barul este, prin urmare, un loc magic de unde poți pleca cu ceva, unde ți se oferă (într-o manieră generoasă) ceva. Lipsa unui tată prezent îi transformă pe toți obișnuiții barului de peste drum, unde lucra unchiul său, în figuri cu potențial patern, de la care copilul are de învățat, de la care poate primi sfaturi și eventual, înțelegere. Inevitabil, în mediul călduros de la bar, prin intermediul lor, copilul și mai apoi tânărul Moehringer descoperă și o „scăpare din flagelul zilelor noastre – singurătatea”.

Fără să ne surprindă prea mult, barul ajunge să fie asemenea unui atractor. Cele câteva ocazii pe care tânărul le are pentru a-și lua definitiv zborul, se soldează inevitabil cu prăbușirea iminentă pe scaunul de la bar: dezamăgiri în dragoste, probleme cu colegiul, o mamă plecată în căutarea împlinirii tocmai prin Arizona, toate acestea își găsesc înțelegere la bar. Diversitatea persoanelor care frecventează barul, sentimentul de combatere a singurătății, precum și acela de conferire a unei anumite siguranțe, toate acestea ajung să devină elemente cheie pentru tânărul J.R., pornit în căutarea unei realizări materiale menită a-i asigura în aceeași măsură confortul lui și al mamei. Într-atât e de puternică influența barului încât la un moment-dat, autorul ajunge să vorbească chiar și despre o „tânjire” orientată în direcția lui și a oamenilor săi. Inevitabil, frecventarea barului aduce cu sine și anumite vicii, dintre care alcoolul ajunge să fie cel mai mare dintre acestea, regăsind în el o anumită „pluralitate” similară aceleia a oamenilor.

Asemenea multor alte astfel de locuri, atașamentul excesiv se dovedește nesănătos, nu doar din punctul de vedere al viciilor ci și din acela al unei anumite stări staționare: pentru a progresa pe drumurile vieții, omul trebuie să se desprindă de ceea ce îl ține pe loc, astfel că, atunci când nevoile au fost satisfăcute, când maturizarea s-a închis în propriul ei cerc, barul trebuie părăsit, abandonat în trecut, păstrat ce pe o amintire dulce. Restul este un fâlfâit din aripi.

Urăsc când oamenii mă întreabă despre ce e o carte. […] Despre ce e? Orice carte care valorează cât negru sub unghie e despre emoție, și dragoste, și moarte, și durere. E despre cuvinte. Despre om față în față cu viața. Da? ” Astfel scrie intrigat J.R. Moehringer, și nu pot decât să-i dau dreptate. Cam așa este și cartea de față. Fără a excela deloc din punctul de vedere al stilului, cartea reușește să spună o poveste cinstită și emoționantă despre o viață trăită sub influența unui bar, fără figuri de stil sofisticate, fără fraze alambicate, fără complexități inutile. O carte despre oameni și destine încurcate, despre omul simplu condus prin viață de aspirații, supus tentațiilor și propriilor pasiuni.

Ne duceam acolo pentru orice ne trebuia. Ne duceam acolo când ne era sete, bineînţeles, şi când ne era foame, şi când eram morţi de oboseală. Mergeam acolo când eram fericiţi, să sărbătorim, şi când eram trişti, să răbufnim. Ne duceam acolo după nunţi şi înmormântări, să luăm ceva ca să ne calmăm şi mereu pentru o doză de curaj înainte. Ne duceam acolo când nu ştiam ce ne trebuie, în speranţa că cineva ne va spune. Ne duceam acolo în căutare de iubire, sau de sex, sau de probleme, sau după cineva care dispăruse, pentru că mai devreme sau mai târziu, toată lumea ajungea acolo. Dar cel mai adesea ne duceam acolo când trebuia să fim găsiţi.”

J.R. Moehringer, Dulcele bar (The tender bar), Editura Publica, 2013, Traducere din limba engleză de Paul Slayer Grigoriu

Continue Reading

Realități tomnatice

09102015

Suntem victimele propriilor iluzii, se gândi în acele momente L., urcând treptele pentru a se refugia în camera sa. Un sentiment complicat și confuz puse stăpânire pe el, același pe care îl putea recunoaște și din timpul unor alte nopți de singurătate, atunci când insomniile dau timpului impresia unui ocean infinit peste care gândurile se pot dezlănțui în voie. Puse unele peste altele cele câteva cărți împrăștiate pe o parte a patului, cele pe care uneori le răsfoiește mângâindu-le paginile. Eu cu ele dorm, îi spuse la un moment dat lui M. atunci când se furișaseră într-o noapte, conduși de curgerea torențială a sângelui prin fiecare vas al trupului și de instincte pe care noaptea reușea să le camufleze într-o oarecare măsură. Astăzi nu. Astăzi tot ceea ce curgea prin el era doar vântul de toamnă din nopțile furtunoase, suficient de puternic încât să rupă crengile copacilor și să țină inimile terifiate de dor. Și o neliniște inexprimabilă în cuvinte, cea a celor pentru care prezentul e doar bătaia din aripi a unui fluture, o chestie fragilă care nu durează mult, sprijinită pe clipele de repaus și pe obsesiile momentelor scurse în trecut. Și-ar fi dorit să poată fugi prin deșerturi inimaginabile, părăsit de oameni și cuvinte, condus de speranța unei posibile regăsiri cu sine însuși. Bucăți, bucăți, asta sunt, ar fi spus dacă ar fi știut cui și dacă ar fi știut cum, bucăți, bucăți, împrăștiate în mine, sticlă, pietriș, gunoaie, oameni, iluzii, dureri, bucăți, bucăți, dar neavând cui și neavând cum, se mulțumi să se întindă în pat învelindu-se un cearșaf subțire, încolăcindu-se în el, întorcându-se pe o parte și pe alta până când ajunse să simtă, măcar iluzoriu, securitatea coconului menit să-l apare de frig, de singurătate și de oameni, de sine însuși și de întreaga lume din jur, de moleculele din aer și de atomii din care ele sunt alcătuite, să-l protejeze de lumină și de întuneric. Totul era doar o înțepătoare durere care i se perinda prin tot trupul, purtată de sentiment și de dragoste. Învăța astfel că nu dor lucrurile și persoanele care aleg să plece, ci tocmai cele care rămân, cele în jurul cărora gravitezi pentru că nu poți altfel, cele a căror prezență te apasă mai puternic decât propriile oase ale trupului tău, ce apasă nervoase pe carne. Și uneori mintea, prizonieră unui astfel de trup, colapsează inevitabil, bucăți, bucăți. Și iluziile, a doua zi, se infiltrează bucuroase printre crăpături și se înghesuie acolo, bucăți, bucăți, făcând loc unor alte momente asemenea.

Continue Reading

Dosarul C.

10092015Există un moment dincolo de care începem să conștientizăm faptul că o parte a energiei pe care o consumăm zilnic (mai mult sau mai puțin, în funcție de fiecare dintre noi) e alocată unui proces de sedimentare a memoriei, unei încercări continue de a rememora momente care ne-au afectat pe termen lung și de care nu mai putem scăpa, pe care le purtăm în noi permanent. Există un moment critic dincolo de care viața se saturează, în care nevoia de a trăi începe să fie combătută de aceea de a îți aduce aminte, iar aceasta este generată de funcționarea misterioasă a organelor trupului nostru, de descărcările electrice din creier, de pulsațiile alerte ale inimii și de curgerea torențială a sângelui prin artere, vene și capilare. E momentul în care îți dai seama că se întâmplă ceva cu tine, că ceva inefabil începe să te tragă în jos, că simți o greutate venind din interiorul pieptului, pe care nu poți s-o explici. Și trăim într-un timp în care conservarea memoriei nu mai este deloc o dificultate: mii de fotografii și pagini întregi de text pot fi adăpostite astăzi pe suporturi electronice având dimensiuni de ordinul milimetrilor, care pot fi accesate oricând pentru a ne oferi nouă, celor afectați de trecerea timpului, un anumit reconfort. Doar că acest lucru nu este niciodată de ajuns, mai ales atunci când inima colcăie cu disperare și când trupul se înfioară involuntar ca urmare a unei amintiri colective a tuturor celulelor care-l compun, precum și a celor pe care le-ai pierdut între timp prin funcționarea firească a întregului sistem de organe.

Și te trezești într-o zi cu nevoia apăsătoare de a te întoarce și de a te afunda pe drumul primejdios al memoriei, ca într-o pădure deasă și întunecată, pe alocuri chiar și mlăștinoasă, dar în care știi că se găsesc în anumite locuri, însemnate pe o hartă temporală a vieții tale, acele momente care au contribuit la devenirea ta de până acum, acele momente pe care n-ai reușit să le iei cu tine mai departe, să le faci purtabile, ușoare, de tolerat. Așa că uneori simți nevoia să te întorci la ele, luptându-te cu tine însuți.

Pare ușor să le spui celorlalți că tu nu te îndrăgostești niciodată, că în ciuda anilor pe care îi ai și a relațiilor de lungă durată pe care le-ai avut, tu n-ai iubit niciodată cu adevărat. Ba chiar te pui să-i întrebi, dincolo de perdeaua lor de tăcere, de atingerea pe care ți-o oferă pe obraz și de zâmbetul tâmp ce s-ar vrea înțelegător, cum e să fii îndrăgostit, de parcă ar fi atât de simplu de pus în cuvinte și de parcă nu s-ar fi scris tone de literatură despre asta. Doar că eu aveam ceva și mai puternic de enunțat, la limita nebuniei: eu nu m-am dezîndrăgostit niciodată, pregătit să-mi semnez astfel condamnarea la nebuni, condiția spre care de altfel simțeam că mă și îndrept. Îndrăzneam că insinuez că port în continuare cu mine, chiar și în acel moment, în fața acelui pahar de vin, cu aceeași intensitate din urmă cu (deja) ani întregi, prăpăstiile și declinul a ceea ce a însemnat dragostea pentru mine, c-am ajuns să dezvolt între timp teama de a mă întâlni întâmplător pe stradă cu acele chipuri a căror vedere îmi făcea inima să-mi sară din piept. Mă sălbăticisem între timp, mă rănisem, mă purtam prin universul tridimensional șchiopătând tăcut, și cu toate astea mi se învârtise ceasul până în momentul în care devenisem pregătit s-o iau de la capăt, să risc, să mă las purtat într-un dialog, să beau niște beri împreună cu tine (iată momentul în care n-am mai fost în stare să te țin deoparte și te-am introdus în frază, în mijlocul ideii, al gândului, acolo unde stai de ceva timp, acolo de unde n-ai mai plecat, și chiar că nu am mai vorbit de mult timp, ce mai faci?, mi-aș fi dorit să pot să vorbesc cu tine atunci, să nu dispari așa în ceață, chiar dacă am înțeles și am acceptat totul așa cum a părut că este, așa cum am pretins că ar fi), să te las să mimezi jocul cu numărul de la interfon, să te privesc zâmbitor înainte de a te săruta pentru prima dată, în timpul în care liftul urca încet, să particip la restul jocului încercând să renunț încet la scutul meu social, să te las să mă cunoști așa cum eram, așa cum sunt și acum, să-mi cer scuze pentru semnele pe care ți le lăsasem pe gât, să-mi uit periuța de dinți pe marginea chiuvetei, să inventez un cod care să ne aparțină. Și restul lucrurilor care nu au depins doar de mine, și pentru care timpul s-a folosit de noi ca să le genereze (știi, într-o zi veneam inocent în oraș pregătit să-mi fac o radiografie la dinți sperând ca apoi să te întâlnesc, timp în care tu îmi scriai că indiferent cât de mult ne-am atașa unul de celălalt, it won’t become a relationship, că trebuie să las orice speranță, că nu există (așa cum aveam să cristalizez mai târziu răspunsul la întrebarea ta) un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare), Vreau momente, nu relații, ți-am spus chinuindu-mă să strâng laolaltă câteva cuvinte de pe asfaltul mocirlos al minții mele. Și oare cât voi mai simți nevoia să scriu despre asta? Și am trăit niște momente pe care le-am strâns în mine și cu care nu mai știu ce să fac. Inima bătându-mi în piept până la fericire, până cât mai aproape de ea, îmbrățișarea apăsătoare a trupurilor, mâini și degete înnebunite să atingă tot ce prindeau, ochii care se războiau în priviri, câteva astfel de momente întâmplate în câteva zile, prea puține dintr-o viață, care aveau să însemne pentru mine mult și față de care nu mă puteam face deloc înțeles. O perioadă din viață trăită cu intermitențe, în care așteptam momentele în care urma să te văd, dar de la care nu puteam aștepta nimic.

Și între timp m-am ținut de cuvânt, deși aproape că mă mir și eu cum rezist. A trecut jumătate de an de când n-am mai schimbat nici un cuvânt, de când nu ți-am mai scris nimic, așa cum îți spusesem că am s-o fac. M-am ținut de cuvânt și am dispărut, acea dispariție pe care ți-o garantasem și pe care mi-o asumasem de la început. Acea dispariție menită să construiască până la sublim acea heartbreaking asymmetry pe care ai subliniat-o la cinci dimineața spunându-mi că-ți sunt atât drag. Și n-am înțeles prea bine cum a evoluat timpul mai departe, dacă ne-a apropiat mai mult sau dacă ne-a îndepărtat, dacă ai ajuns cumva să te temi de ceea ce-mi spuneai și ai preferat astfel să rămâi în zona ta de siguranță, de unde personal nu îndrăznisem vreo secundă să te revendic, sau dacă acea exuberanță din primele întâlniri s-a dezintegrat treptat. Habar nu am. Pentru c-ai dispărut în ceață, așa cum anticipasem și cum te rugasem să nu faci, alegând, în opinia ta, răul cel mai mic, nimicul, în timp ce eu am fost exilat pe tărâmul cuvintelor care nu mai pot fi spuse și al memoriei pe care ești nevoit s-o conservi, pentru că e tot ceea ce ai. Mă uit din când în când la numele tău zgândărit fiind de multe simțiri; uneori mi-aș dori doar să știu că ești bine. Și n-am apucat să-ți zic niciodată chestia asta blestemată, măcar așa pentru a fi rămas consemnată în istoria cuvintelor spuse între noi, eu nu mă dezîndrăgostesc niciodată, vei rămâne cu mine tot timpul, nu știu ce să fac cu toate lucrurile astea pe care le simt și cum să le depozitez mai eficient în interiorul meu pentru a nu le mai simți atât de grele, și acum te-am cunoscut pe tine și pare iminent, și vei dispărea în ceață, așa cum te voi ruga să nu o faci, așa cum anticipez, așa cum am făcut-o și eu în alte contexte, asta e, trăim uneori iluzia că am ști care este momentul potrivit în care să ne strângem catrafusele, fie ele și doar imateriale, și dispărem în tăcere, sperând ca celălalt să înțeleagă, ne ascundem după numărul de telefon și după contul de WhatsApp pe care uneori mai apărem online, sperăm ca celălalt să înțeleagă și să nu mai spună nimic, la rândul lui. Să se descurce cum poate. Așa că universul meu a rămas agățat de unul din acele momente în care stăteam îmbrățișați, corp lipit de alt corp, neștiind cât ar mai fi durat toate astea, până când. Și acum mă chinui să-mi conserv memoria, să-mi țin în siguranță arhiva discuției de pe WhatsApp și imaginea chipului tău în memorie, în lipsă de vreo fotografie pe care să ne-o fi făcut în clandestinitatea noastră, vreau momente, ți-am zis, habar n-am ce vreau, de fapt, un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare, calm pe dracu. Și scriu toate astea cu gândul de a le printa apoi și de a le purta cu mine tot timpul, închise într-un plic, până când întâmplarea va face să ne reîntâlnim, Ce mai faci, mă vei fi întrebat, iar eu, ca un idiot, voi fi spus bine… ca și cum doar atât mai poți să spui atunci când ai tone de cuvinte nespuse, Stai puțin, am să-ți dau ceva, timp în care voi scormoni în rucsac printre cărți și hârtii, uite, vreau să citești asta, te rog, doar aberații, și vei citi poate declinul pe chipul meu, căderea, prăpastia, Am scris niște chestii, îmi pare bine că te-am văzut, Pa. Și apoi vidul, bătăile inimii, căderea, mersul pe stradă, discuțiile superficiale cu ceilalți, toate acele elemente pe care le voi simți atât de accentuat, atât de intruziv.

Te-am întrebat apoi, când deja era totul consumat, dacă pot să te iau în brațe. Era ceva ce mi se părea mai intim în gestul ăsta decât săruturile și agitația trupurilor care l-ar fi precedat. Mi-ai spus că da și în clipa următoare brațul meu s-a târât pe trupul tău, strecurându-se pe sub pătură, până când și-a găsit locul perfect, echilibrul, până când mâna mea a întâlnit-o pe a ta și au stat împreună ceva timp, într-un gest aparent de conviețuire.

Noaptea se lăsase peste oraș și peste noi. Doar luminițele de la geamul tău, pe care nu le scoteai niciodată din priză, mai îndrăzneau să ne însoțească prin vis. Eram amândoi creația acestor nopți de vară peste care în curând avea să se coboare vântul rece al toamnei, iar mai târziu iarna. Puteam pune la comun extaz și plăcere, părți din trupurile noastre care nu cunosc altceva decât recele instinct animalic, mâinile, ochii, sexul, pielea în tot ansamblul său, puneam la comun timp din viețile noastre umplute până la extenuare de evenimente pe care rareori le puteam controla, și nimic altceva. Carne și transpirație, nopți și pahare de vin și un oraș întreg din care încercam să disting câte ceva de la înălțimea balconului tău. Și lumini împrăștiate pe toate străzile, și o mulțime de autoturisme, și oameni nocturni care se puneau probabil în mișcare atunci, laolaltă cu toți șobolanii găzduiți de subteranele orașului. Era loc de toate acestea în Bucureștiul nostru, doar de un singur lucru nu, pe care eu, în secret și în tăcere, începeam să-l concep. Mai mult de toată această dinamică a orașului, de acest haos clocotind al instinctelor puse în mișcare, nu era loc de altceva, iar mâna mea încolăcindu-se pe trupul tău începea să trădeze faptul că-n lumea asta există oameni care au în vocabular și anumite cuvinte din familia semantică a sentimentelor, și că eu sunt unul dintre acești oameni. Dar între noi nu era loc de sentimente, căldura verii era deja prea deranjantă, prea insistentă, și s-a băgat între noi învingând intimitatea nopții. Dar între noi era oricum nimic de la bun început, de la primele cuvinte și până la ultimele, doar tăcere și întuneric străpuns de luminițele de la geamul tău, doar sticle de vin, bere și țigări, doar un oraș în care puteam începe iar să căutăm orbește acel ceva care ne-ar fi putut scoate din întuneric. Pe mine cel puțin, care căutam asta. Peste ceva timp, odată cu schimbarea anotimpului, eu și șobolanii aveam să fim singurele ființe din orașul acesta a căror agitație nocturnă n-avea să fie înțeleasă de nimeni.

Este frigul care intră pe geamul deschis și apa care curge din caloriferul defect. Încă mi-e dor de tine; n-am mai vorbit de ceva timp. Mă rătăcesc. Mă învârt în cerc. Mă însingurez cu numărul tău de telefon și cu arhiva discuției pe care am purtat-o de-a lungul timpului pe WhatsApp. Beau bere după bere după bere. Între timp a venit un fel de iarnă, m-au părăsit și cuvintele, până și ele. Și sunt o mulțime de oameni care vin și năvălesc peste mine, cu discuții absolut inutile și care cred că ar conta cumva, așa cică se menține societatea, cică așa se păstrează prieteniile. Dar cum să pot să țin cont de asta, când eu nu mă pot păstra nici măcar pe mine, când m-am lăsat să fiu purtat în derivă pe străzi, prin întuneric, prin viață. Pe tine te țin minte, pe tine încă nu te-am uitat, între timp se lasă noaptea, se așterne zăpada, vine iarna, voi căuta iarăși poate interacțiuni directe, voi zâmbi distant, voi întinde mâini, voi atinge cu ele posibilul și imposibilul, extazul și căderea. Mă voi întâlni poate întâmplător cu tine, îți voi spune, Știu, e OK, lasă, înțeleg, cu inima mea bubuind disperată în piept, Du-te mai departe, Mă voi duce și eu mai departe, voi pretinde că sunt bine și că în clipa asta nu scriu despre tine și că nici nu există vreodată șansa despre a scrie ceva despre tine, Știu, e OK, nu voi putea spune nicidecum, Mi-e dor de tine, acel dor care nu se va mai stinge deloc, niciodată, te-am căutat de câteva ori între timp, ai fost spațiul gol de lângă mine, tăcerea, am vorbit de câteva ori cu tine mergând singur pe stradă, schimbând metrouri și tramvaie, lăsându-i pe ceilalți să mă privească ciudat, asta e, Înțeleg, e OK, am venit să beau o bere, și inima mea, BUM, BUM, BUM, în piept, sub stern, în disperare, captivă unor lucruri pe care nu le mai poate rosti, Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, BUM, Mi-e dor de tine, BUM, am pierdut locul de lângă tine, am pierdut spațiul, timpul, m-am pierdut pe mine odată cu acea zi de august în care ne-am văzut ultima oară, în care ne-am zâmbit, adevărul e că mi-e frică, că mi-e dor, că te caut, că mirosul apartamentului tău stăruie încă la mine în creier, că inima mea, BUM, BUM, BUM, păstrează încă amintirea apropierii tale, perturbația inimii tale. Este frigul care intră pe geamul deschis și care mi se infilitrează treptat în carne, în oase, în gânduri, în cuvinte. Este tăcerea și dorul care se va cristaliza, care ne va soarbe de orice urmă de emoție. Așa vine sfârșitul a tot ce există, scriind, odată cu frigul, odată cu întunericul, odată cu golul din piept pe care simți că nu-l mai poți umple cu nimic.

Aș fi putut fugi mâncând pământul. Probabil că nimeni întreg la minte nu-și dorește conștient să trăiască povești complicate, care să-l erodeze pe dinăuntru, care să-i consume zilele și nopțile și care să nu-i ofere pic de liniște interioară. Așa că în momentul în care întâlnești pe cineva nou, alături de care trăiești niște momente de rezonanță care ți se par foarte mișto și care la a treia întâlnire îți spune că e deja într-o relație, și că va trebui să abandonezi orice speranță de a găsi ceva împreună, orice, în afară de niște momente izolate, în afară de niște din-când-în-când-uri de agitație a trupurilor, de îmbrățișări și săruturi pasionale, care îți spune astfel, indirect, că nu există fericire, probabil că rațiunea ar trebui să te salveze rapid, să-ți spună să te duci învârtindu-te, să scapi cât încă poți. Când cineva îți spune că ești doar substitutul unei persoane care momentan lipsește, în condițiile în care tu cauți un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare (cât de complicat este să exprimi asta, cât de absurd ar fi să pronunți cuvintele astea), pasul firesc ar fi să-ți spui salutul de rigoare și să pleci fără nici un fel de regret, fără nici un poate lăsat în urmă, fără să întorci capul. Cât încă poți.

Aș fi putut fugi mâncând pământul. Dacă n-am făcut-o, a fost doar din cauza faptului că apreciez mai degrabă experiențele tumultoase și prefer să mă chinui în loc să mă plictisesc, că mă mulțumesc mai mult momentele de rezonanță în care mi se pare că trăiesc fericirea decât starea de liniște pe care o pot găsi în restul timpului, și care nu conține nicio noutate, care nu lasă în urmă nicio plăcere. Dacă vom continua în ritmul ăsta, mă voi îndrăgosti de tine, ți-am zis, neștiind cum ar putea să decurgă totul dar neavând niciun pic de gând de a da înapoi. Zilele pe care le trăim sunt singurele lucruri pe care le deținem cu adevărat; experiența și intensitatea clipei sunt printre puținele lucruri la care am tins instinctiv vreodată.

Aș fi putut fugi mâncând pământul. Dacă am ales să ne vedem în continuare, dacă din când în când am căutat acele singure lucruri pe care știam că le-aș putea pretinde și la care aș fi putut spera, dacă uneori adormeam îmbrățișând un trup a cărui prezență putea dispărea în orice moment, a fost doar din cauză că mă mulțumeam cu clipele acelea fragmentare, instabile și lipsite de orice siguranță de continuitate, în loc să mă întorc la căutarea aceea orbească pe care o disprețuiam atât de mult.

Și mai era ceva. Nimeni, niciodată, în tumultoasa mea existență, n-a mai părut a mă înțelege și a mă accepta așa cum mă înfățișam, așa cum eram, așa cum știam prea bine că sunt, cu toate slăbiciunile și temerile mele profunde, cu tot ceea ce aveam de oferit. Preferam să am acest lucru în loc să mă întorc la întunericul meu propriu, niciodată pe deplin mulțumit de ceea ce aș fi putut găsi din căutările întâmplătoare. Mă simțeam bine. Pentru prima dată când părea a exista cineva care ar fi putut discerne cu adevărat dincolo de întunericul meu, mi se spunea clar că nu există fericire și că nu există calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare, că nu pot spera la nimic mai mult decât la secundele pe care le trăiam în acel moment, că nu există viitor. Ar fi trebuit să fug mâncând pământul de la început, dar am mai stat ceva timp, până când inevitabilul s-a produs, până când transformări insesizabile au început să se manifeste asupra inimii mele. Am știut de la bun început că e o nebunie, că nimeni întreg la cap n-ar alege insecuritatea și incertitudinea zilei de mâine.

Și dacă între timp am ajuns să convenim asupra tăcerii care se așează inevitabil peste oameni și lucrurile din jur, n-am perceput asta ca pe o dramă, deși am rămas, cum prea bine anticipam, luptându-mă cu mine însumi și cu inima care turbase. Dramele nu constau în sfârșitul lucrurilor, ci tocmai în nesfârșitul lor. Apreciam intensitatea celor câteva momente trăite, sticlele de vin pe care le-am băut împreună, încercarea de a-mi sparge zidul tăcerii (prea puțin timp, totuși, pentru asta), și ceea ce-am numit magnetismul dintre oameni pe care l-am simțit între noi. Stările instabile se dezintegrează rapid, asta m-a învățat pe mine știința, și se poate aplica foarte bine și la oameni. Dacă n-am fugit mâncând pământul, asta e pentru că mi-am dorit să rămân, având toate speranțele abandonate totuși pe străzi, înaintea ușii de la intrare. Și dacă n-am rămas mai mult, poate că lucrul acesta ține de economia timpului și a vieților noastre. O dată în plus, textul de pe brățara mea, pe care l-am tradus împreună în prima seară, își dovedea realitatea asupra mea.

O valor das coisas não está no tempo em que elas duram, mas na intensidade com que acontecem. Por isso existem momentos inesqueciveis, coisas inexplicaveis e pessoas incomparaveis.

știam că se face ora plecării, că s-a luminat de ceva timp, că trebuia să plec la serviciu, la treburile mele, la celelalte griji ale mele; eu și cu inima mea formăm un sistem unitar care nu dă rateuri decât rareori, în cazul vreunei defecțiuni la sistemul central; m-am ridicat în tăcere privindu-te zâmbitor, eu și cu inima mea care bătea ca disperata; te-am mângăiat pe frunte și m-am apropiat să-ți ofer un sărut. mi-am căutat hainele împrăștiate peste tot, eu și cu inima mea, mi-am adunat pantalonii de pe mașina de spălat și tricoul de pe scaunul din hol, mi-am luat cheile și portofelul de pe măsuța din ceea ce pentru tine era camera de zi (și ceasul, bineînțeles, ceasul pe care mi-l desfăcusem în grabă înainte de miezul nopții), m-am spălat pe dinți cu periuța pe care o aveam depozitată la tine în dulapul din baie, pășeam încet pe parchetul care scârția, eu și cu inima mea, am reintrat în dormitor, te-am sărutat pe obraz, ai mormăit ceva, ți-am zis pa, eu și cu inima mea, am ieșit trăgând ușa după mine, pe cea de la dormitor, pe cea de la intrare, apoi pe cea de la clădire, și toate celelalte uși imaginare care s-au închis apoi, am plecat în treaba mea, eu și cu inima mea, umblând ca bezmeticul cu greutatea în piept, cu inima inflamată, azi, ca și de orice altă dată, știind că nimic nu rezistă, știind că mă surp cu fiecare pas, știind că mă construiesc cu fiecare pas, fiind perfect conștient de strălucirea (și în același timp, declinul) tuturor lucrurilor. căci fericirea, atunci când îți stăruie pe piele și în creier, atunci când simple amintiri îți provoacă senzații de tremurat în mijlocul străzii, atunci când nu poți să-ți ștergi un zâmbet aiurit de pe față, această fericire complexă te duce undeva, într-o altă dimensiune a vieții, într-o altă înțelegere a secundelor care se scurg, dar nu pe lângă tine, ci în tine. trăiești timpul; ești timpul.

m-am oprit la dianei mi-am luat un vin și umbra îmi cădea peste pagini doar bănuiam că scriu ceea ce scriu era aproape miezul nopții lumina era de vină lumina așteptam să spui vino sunt aici te aștept la umbra paharului de vin timpul trece altfel timpul nu mai trece mi-au zis că la ora doisprezece se închide terasa și va trebui să iau o decizie intru sau plec stau sau mă duc mai beau un pahar îmi păstrez bani de taxi la umbra paharului de vin lucrurile se văd altfel habar n-am încotro mă îndrept de unde vin ce caut aici și acum fericirea fericirea nu e aici și cuvintele nici măcar nu se văd atunci când umbra se duce când lumina ajunge pe hârtie numai eu nu ajung nicăieri stau aici cu paharul meu de vin aplecat peste paginile întunecate și scriu și scriu și habar n-am când am să mă opresc și unde mă duc să mai cumpăr un pahar să mă mut înăuntru să plec stau și aștept și timpul trece altfel habar n-am cum beau și beau ce e chestia asta care trece prin mine dragoste dor chin dorință și o eventuală fericire sau nu cine sunt eu cine e cel care stă pe scaunul pe care stau eu la masă până la urmă m-am mutat înăuntru sunt singurul tip singur de la vreo masă de-aici dar sunt și multe mese libere și telefonul nu zice nimic și beau habar n-am ce caut aici în acest film în acest bucurești nocturn și singuratic de fapt știu ce caut port în mine așteptarea și declinul tuturor lucrurilor nimicul străzile sunt astăzi mediul meu mă scurg pe ele în timp ce orele nopții trec una peste alta încet plec și ajung la autobuzul de noapte aștept autobuzul de noapte e noapte îl văd apropiindu-se mă bucur stau pe bancă îl privesc apropiindu-se mă bucur dar îl las să plece din fața mea nu mă urc îi văd ușile închizându-se îl las să se ducă se îndepărtează așa cum mă îndepărtez și eu de toate lucrurile realității ăsteia se îndepărtează în timp ce eu stau impasibil cu telefonul în mână cu prea multă speranță cu prea multă dorință prea slab și fac cale întoarsă de la unirii universitate romană nu e prima dată când fac drumul ăsta azi de la zece jumate mă plimb încontinuu pe străzi și ajung în cele din urmă în control te văd și trec pe lângă tine nu zic nimic intru înăuntru îmi iau o bere și mă pun să scriu toate tâmpeniile astea și mai sunt vreo două ore până dimineață și eu sunt condamnat să stau aici și să scriu să-mi beau berea și să scriu și nu mai e nimeni în jurul meu m-aș putea îndoi chiar și de faptul că eu însumi sunt dacă n-ar fi toate lucrurile astea pe care le simt atât de apăsător mai e mult până dimineață și tu mi-ai zis că nu vrei să ne vedem azi că te trezești iarăși la unșpe dar prea târziu pentru mine pentru c-am lăsat deja autobuzul să plece și-am rămas cu speranțele mele iluziile pasiunile îndrăgosteala mea imposibilă târând toate chestiile astea prin tot orașul pe la unirii centrul vechi magheru control am lăsat autobuzul să plece și nu l-aș lua nici pe următorul pentru că dimineața ar fi atât de aproape și nu înțeleg de unde toate cuvintele astea toată imposibilitatea toată această senzație de a fi totul și nimic în același timp am trecut pe lângă tine și nu ți-am zis nimic nici salut nici altceva n-am știut ce să zic inima îmi bătea și mai e mult până dimineață și mai sunt atâtea pagini de umplut beri de băut mine de creion care se rup ți-am zis virtual c-am trecut pe lângă tine m-ai certat că de ce n-am zis salut or smthg habar n-am de ce n-am vrut să deranjez de unde vin cuvintele astea nu e nimeni pe lângă mine nimeni am străzi de umblat povești în care să mă aventurez deși am zis că nu mai beau beri că nu mă mai îndrăgostesc că nu mai alerg după cai verzi pe pereți ți-am zis noapte bună virtual bineînțeles știind că tu nu vei înțelege de ce umblu ca un zombie pe străzi și prin baruri de patru ore încoace de ce dau pe gât beri și pahare de vin deși am zis că nu mai beau beri că nu mă mai îndrăgostesc că nu voi mai fi slab de ce prefer să mă complic în loc să-mi văd mai departe de viață ce viață m-aș putea întreba care viață să-mi văd mai departe de viață să caut povești mai simple în care să poată să-mi fie dor și să zic da m-am îndrăgostit de tine nu vreau să dispari peste o lună un an doi ani trei ani nu știu cât și în cea mai mare parte a timpului mă gândesc la tine cum să te văd să îți vorbesc să te strâng în brațe să te sărut dar mi-am asumat toate astea de la bun început ți-am zis nu-mi pasă dacă voi suferi am suferit destul până acum barmanii se uită ciudat la mine sunt un tip care scrie la trei dimineața în control de unde vin cuvintele astea tu dormi eu nu eu scriu scriu scriu e trei dimineața și-am să mai las un autobuz să treacă nu e nimeni p-aici am tot spațiul din lume universul am ieșit pe terasă și scriu e un fel de lumină în aer un fel de ceva fantastic și scriu s-a făcut patru se adună sticlele paharele goale cutiile de țigări se aruncă pe jos pentru a fi măturate va trebui să închidem se adună și oamenii cei patru cinci care mai eram plecăm mai e puțin până dimineață e dimineață răcoare astăzi plăcut patru dimineața în curând va fi ora cinci șase și se va lumina așa cum a spus cineva deșteptarea nu mai dormiți prin autobuze strigă șoferul în microfon mă trezesc e ora cinci și cobor mă duc la mine în patul meu cu greutatea inimii mele singurătatea tăcerea somnul frica lumina

Nu avem nimic decât nesiguranța și angoasa. Insomniile. Dorul. Incertitudinea. Teama că vom rămâne singuri. Când orice altceva dispare, când timpul vine și se așează calm, când ne scufundăm încet în interiorul propriilor gânduri, toate acele lucruri se întorc liniștite. Știu că nu dețin nimic din acele lucruri care mă pot face fericit; toate vin, rămân ceva timp și apoi dispar încet. Rămân amintiri, momente, suspine, săruturi, semne mai mult sau mai puțin vizibile, numere de telefon atașate unor nume cu care nu știm dacă vom mai vorbi vreodată. Nu avem nimic decât pe noi și urmele pe care timpul le-a lăsat asupra noastră, nu avem nimic decât intervalul dintre momentele fericirii, așteptarea, probabilitatea reîntâlnirii, golul nostru interior. Astăzi, în întunericul nopții, un vierme numit dor mă mănâncă de viu.

Continue Reading

Căderi sentimentale

12082015

se așeză în tăcere, privind într-o depărtare care nu reușea încă să străpungă zidul încăperii, cu câteva cuvinte întâmplătoare ce-i populau mintea; cartea pe care o ținea în mâini, victimă absurdului unui șir întreg de situații neprevăzute, nu mai putea să spună nici ea nimic.

îmi aud ecoul gândurilor îmi simt golul reflectat de privirea ta ești acolo îți aud respirația și totuși nu te pot vedea am obosit noaptea mă mănâncă de viu stau aici și simt cum mă dezintegrez încet încet încet de cealaltă parte a oglinzii a zidului a camerei a lumii în care tu exiști de cealaltă parte sunt eu în afară nu reușesc să găsesc o scurtătură nu știu cum să ajung acolo la doi metri mai încolo în fața mea ochii tăi îmi reflectă privirea dar tu ești acolo iau eu sunt aici de cealaltă parte în afară am pierdut harta universului nostru comun noaptea mă mănâncă de viu cum să ajung la tine nu știu

se ridică dintr-odată, așezând cartea pe o măsuță de cafea din mijlocul camerei, acolo unde încă își găsea locul o ceașcă de ceai golită de conținut cu câteva ore mai înainte. rămase în picioare, neștiind în ce direcție s-o ia, neavând niciun scop decât doar ceea ce-i intoxica în acea clipă mintea, o deficiență acută de expresie. privi de jur împrejur, se așeză înapoi, își reglă respirația cu un oftat mut și se scufundă iarăși într-o profundă tăcere

distanța imposibilă dintre noi eu aici tu dincolo nu știu să pronunț cuvinte nu mai pot să vorbesc cât de cât ce frumos se reflectă lumina pe chipul tău cât de departe îmi pari cum am ajuns aici câți ani au trecut ca să nu ajung nicăieri câți ani m-au măcinat construindu-mă cum se numește toată această nebunie din capul meu cum să întind mâna când aerul mă împiedică să exist ce frumos se reflectă lumina pe mâinile tale ce departe e întunericul din ochii tăi ce cald mi-ar ține brațele tale în această epocă glaciară în care m-am trezit de dimineață

– Știi, mi-a fost dor de tine!

așa rosti o voce dintr-un univers paralel, răsunând clar, străbătând distanțe infinite, călătorind cu viteze uriașe din punctul în care s-au format aceste cuvinte, în aglomerarea câtorva neuroni de la nivelul cortexului, propagându-se prin vibrația corzilor vocale, transformându-se apoi în vibrații mecanice transmise cu viteza sunetului până într-un alt punct în care trei mici elemente, numite jucăuș scăriță, ciocan și nicovală, au să capteze vibrația transformând-o iarăși în impuls electric, fiind procesată adecvat și înțeleasă ca atare, proces pe care, probabil că ne-am dat deja seama, l-am numi pe scurt auz, asta dacă de dragul conciziei am cădea de acord asupra enumerarării doar acestor lucruri, conștienți de faptul c-am omis multe altele. Știi, mi-a fost dor de tine!, s-ar fi auzit la doi metri mai în față, într-un timp atât de scurt pe care ceasurile noastre de rând nu l-ar putea detecta, lăsând însă apoi un timp îndeajuns de mare pentru ca informația aceasta să fie procesată, gândită, să producă la rândul ei posibilități vaste de exprimare, dificultăți peste care omul de rând nu e nevoit să treacă în fiecare zi.

Continue Reading

Puncte de suspensie

11082015Am douăzeci și șase de ani. Am terminat o facultate, un masterat și în momentul de față studiez pentru un doctorat. Mi-am găsit un job prin forțele mele proprii, pe baza cunoștințelor mele, prin ceea ce am reușit să devin. Aceste lucruri nu au mare importanță, dar se încadrează în contextul de ansamblu al poveștii pe care vreau să o dezvolt. Am ajuns să am din prima un salariu cel puțin dublu comparativ cu al mamei, din care m-a susținut mult timp să pot studia și să nu-mi lipsească mare lucru. Am douăzeci și șase de ani și sunt, în cea mai mare parte, așa cum s-ar spune, independent. Câștig suficient de bine încât să mă întrețin pe mine și să îmi ajut și familia, financiar, atunci când e nevoie. Merg la concertele care îmi plac, călătoresc prin lume cu rucsacul în spate înnebunit de orașele pe care le străbat până la extenuare, cumpăr cărți și îmi face o plăcere nebună să citesc. M-am construit pe cărări de munte, m-am regăsit prin cărți, m-am transpus în oamenii din jurul meu. Lumea, în cea mai mare parte a sa, îmi place și mă face să mă simt împlinit. Nu am multe regrete și nu consider că am ratat prea multe lucruri până acum. Ba chiar am trăit unele de o unicitate aparte, care mi-au rămas în minte de o strălucire străvezie.

Am douăzeci și șase de ani și anumite aspecte au început treptat să pună presiune pe mine. Invitații la nunți și botezuri din partea colegilor și prietenilor din liceu. Familii și copii care-mi invadează fluxul de știri de pe Facebook. Oameni în aparență fericiți. Am douăzeci și șase de ani și mama încă mă întreabă când vin să-i prezint o fată. Își dorește probabil să mă conformez societății, să intru în rând cu lumea, să mă împlinesc. Să mă fac om la casa mea, ceea ce toată lumea știe că asta înseamnă să-ți faci o familie, să ai copii și eventual să te îngropi în datorii ca să poți să le asiguri acestora cele mai bune condiții. Speră, eventual, să nu fiu ceea ce par a fi, un ciudat, un outsider, un marginal, un neintegrat, un inadaptat. A avea un job și a fi în stare să produc bani pe baza capacităților mele, a nu fi nevoie să depind de nimeni, a putea să mă țin singur pe picioare, toate acestea par a nu mai fi de ajuns. Există niște pași din evoluția socială a oamenilor „normali” pe care eu par a mă încăpățâna să-i sar. Cu toate acestea, evidența reușește să învingă așteptările: chiar dacă aș fi toate acestea la un loc, chiar dacă nesupunerea mea socială este mai puternică decât presiunea exterioară, tot sunt cea mai bună variantă a mea care puteam să fiu în acest moment, ținând cont de contextul istorico-familial. Și cu asta oricum nu vreau să spun nimic, oricum nu contează prea mult, atâta timp cât poate nu aceste lucruri vor contribui pe termen lung la fericirea și împlinirea mea, la consolidarea siguranței mele de sine și a implicării mele în societate, ci ceea ce încă nu e spus, ceea ce rămâne în umbră, poate că ceea ce contează de fapt și ceea ce face din mine omul care se simte bine și care poate face ceva bun sunt tocmai acele aspecte marginale, sfidătoare. Poate că cea mai bună variantă a mea constă în persoana care momentan se ascunde de privirea critică a celorlalți.

Am simțit de-a lungul timpului câteva momente de cădere: unele au fost în dragoste, altele în întuneric. Am simțit acute stări de singurătate, adesea în prezența oamenilor. Am trecut prin perioade cu insomnii, am visat cu ochii deschiși, am cunoscut momente de fericire rezonantă. Am fost hăituit de singurătate, de pasiuni halucinante, am mers pe străzi trăgând după mine, înfășurate în jurul inimii, lanțuri inefabile. Am trăit așa cum mi-au dictat bătăile inimii, astfel încât să pot să trec cu mine însumi drumul către ziua de mâine. Dar am crescut cu toate acestea, le-am acceptat și am învățat să mă adaptez lor. Poveștile mele nu au fost niciodată simple și niciun moment de fericire n-a venit fără să fi simțit în prealabil că trebuie să-l plătesc cu un preț echivalând cu sfidarea unei anumite stări de fapt.

Doar că de la un anumit moment încolo a trebuit să ajung la concluzia că învârtitul în cerc nu este o soluție. Că tăcerile pot fi o soluție doar pe termen scurt și că viețile oamenilor nu ar trebui să se ascundă în spatele lor. Că identitatea individului trebuie să se ridice peste conformismul societății.

Există un cuvânt pe care unii îl folosesc pentru a desemna ceea ce în privirea celorlalți se numește normalitate: discret. A fi discret înseamnă să te trezești dimineața, să-ți faci igiena, să-ți bei cafeaua. Să te privești în oglindă atunci când cobori cu liftul pentru a pleca la serviciu. Să ai griji, să te gândești la ziua de salariu, să-ți faci treaba și să pleci. Să glumești cu colegii de la job. Să cumperi legume de la piață. Să bei o bere cu prietenii. Să te întorci acasă. A fi discret înseamnă să pretinzi că nu exiști. Să te întorci acasă și să te privești în oglinda de la baie, să vezi chipul care se reflecta și de dimineață, și să te întrebi dacă reprezintă una și aceeași persoană. Să cauți o îmbrățișare anume, un sărut, o strângere de mână, pe care lumina zilei și vuietul străzii le fac vulnerabile.

Pentru o persoană ca mine, a fi discret înseamnă ca în public să nu las aparența faptului că ceea ce mă face fericit este chipul unui alt băiat, îmbrățișarea, sărutul și strângerea de mână pe care le pot împărți cu el. Înseamnă să pretind că ceva din existența mea nu se ridică la înălțimea standardelor celorlalți, că strângerea mea de mână nu semnifică același lucru precum cea dintre un bărbat și o femeie. Înseamnă să îmi fie frică.

Dar nu despre asta ar trebui să fie vorba, nu despre frică, normalitate și vieți trăite în spatele ușilor închise. Căci ceea ce mă face fericit mă face și mai puternic, și în același timp îmi permite să prețuiesc fiecare strop de unicitate și identitate din fiecare persoană din jurul meu. Ceea ce mă face fericit este să fiu eu, să mă pot exprima așa cum sunt, să-mi pot valorifica aptitudinile și calitățile, în aceeași măsură în care îmi pot accepta defectele. Dar identitatea mea, cine sunt, n-ar trebui să fie nici o slăbiciune, nici ceva de care să-mi fie frică, pentru că e ceea ce am construit în douăzeci și șase de ani, cu susținute eforturi, traversând uneori prăpăstii ale minții. E ceea ce îi face pe oamenii din jurul meu să mă placă, neștiind cine sunt cu adevărat. E ceea ce îmi dă energia de a duce la bun sfârșit toate lucrurile pe care le înfăptuiesc. E ceea ce mă face să fiu performant în activitățile pe care le desfășor, e ceea ce-mi dă inspirație pentru scris. Iar uneori am impresia că acele bătăi intense ale inimii din momentele de îndrăgostire au fost marele motor care m-a pus în mișcare și care m-a făcut să ajung în punctul în care mă găsesc acum, ceea ce m-a făcut mai bun și mai înțelegător cu lumea din jurul meu, cu fiecare om în parte.

Continue Reading

Capcane interioare

03082015Există un joc al seducției de care seducătorul însuși nu este conștient. E desprins din autenticitatea spiritului, din întunericul ascuns în priviri, e ascuns în căderea nocturnă, în mersul pe sârmă, în modul uneori straniu în care se poziționează cuvinte și mâini. Există probabil o hipnoză a sinelui incontrolabilă de către cel ce o deține, un fel de câmp gravitațional înclinat spre sensibilitatea inimii, atractor al gesturilor tandre, ce instigă la voluptate. Există un fel de succes al seducătorului accidental, pentru care totul se întâmplă fiind, fără să-și dea seama și fără să facă nimic într-un sens anume. Fără doar și poate, ca o dulce ironie, ajunge să se trezească mai târziu fiind propria lui victimă, captiv situațiilor aparent complicate la care se ia parte. Și există în cele din urmă singurătatea seducătorului, închis în cămașa sa de forță, halucinând pe terenuri străine despre posibilități și imposibilități, victimă dualității oglinzii.

Continue Reading
1 2 3 5