Circumstanţe de la limita realităţii

Copilul stă la o masă cu prietenii săi şi bea bere. Copilul are astăzi douăşunu de ani şi i-ar fi plăcut să poată să spună despre el că e bun de nimic, pentru că atunci când crezi asta despre tine nu mai ai foarte multe lucruri pe care să ţi le reproşezi. Din păcate erau deja destule lucruri pe care le putea spune despre sine, dacă s-ar fi privit pe toate părţile sale, aşa că şansa la o viaţă în care propria conştiinţă să nu-l apese violent era dispărută de demult. Copilul – ştie că nu va scăpa vreodată de ideea asta – dă pe gât două guri din lichidul pentru care oameni şi maşini au muncit laolaltă ca să-l producă şi să-l închidă în sticlă pentru ca mai apoi sticla să fie scoasă dintr-un frigider anume prin vreun local anume din acest oraş în care uneori nu ţi-e greu să surprinzi femei disperate plângând de unele singure în staţii de autobuz sau în mijlocul străzii nemaiştiind direcţia în care ar trebui s-o apuce. Şi după ce sticla se află pe masă, ea trebuie plătită şi pentru asta copilul are bani în portofel, bani pe care mama i-a căutat până la ultimul leu pe fundul poşetei şi pentru care a muncit din greu ştergând veceurile de căcat şi spălând bolnavii care-s atât de pierduţi printre aleile din capul lor încât ajung să se pişe pe ei, şi a şters scuipaţii beţivilor veniţi la o dezalcoolizare formală (după ce ies pe porţile spitalului se aruncă imediat în braţele marii lor iubiri). Mama ştie că face toate astea pentru că n-a învăţat la timpul ei, şi ca să aibă ce să-i pună copilului de mâncare, copil care învaţă la timpul lui şi care-n felul ăsta îi oferă mamei un motiv de mândrie. Într-un fel mama ştie că ultimii bani pe care îi scoate din geantă ajung în conturile unor vânzători de bere; face asta pentru ca viaţa socială a copilului să nu aibă de suferit. Copilul (o altă gură de bere se duce pe gât) ştie că-n timpul ăsta s-ar putea întâmpla multe şi mai ştie că e-n stare să producă şi el nişte bani aşa cum singur şi-a putut demonstra cândva. Copilul însă crede astăzi mai mult în viitor decât în prezent, şi-n virtutea asta doreşte să-şi concentreze atenţia asupra şcolii sperând ca pe viitor să folosească util cele învăţate acum. Acum, când încă mama se mai poate îngriji de viaţa socială a fiului său.

Continue Reading

În contrast

08082013

Privește-i: sunt prizonierii propriilor lor vieți, sunt captivi în universul problemelor pe care consideră că le au, sunt pur și simplu manifestări ale rutinei în care s-au trezit aruncați; întreabă-i când s-au simțit bine ultima dată privindu-se în oglindă. Privește-i cum nu pot pricepe muzica pe care o aud de undeva din depărtări, privește-i cum nu știu să citească jocul de culori în care mulți alți oameni, viața însăși, se scufundă necontenit.

Privește-i pe dinăuntru și vei înțelege: trăiesc hipnotizați de ego, cu perspectivele baricadate de sine, prinși în lanțurile propriilor interese. Sunt orbi; nu știu să-și asume consecințele deciziilor pe care le iau, nu pot înțelege că ei ar putea fi cauza destrămării universului pe care îl revendică, sunt insule unitare într-o mare plină de viață și interacțiune.

Privește-i: sunt ceea ce nu-ți dorești să devii.

Suntem liberi; libertatea și fericirea noastră ne mănâncă de vii. Ne trăim viața ca pe un interminabil dans, ca pe o fascinantă vibrație a unui univers pe o brană. Fiecare suntem câte o galaxie într-un spațiu general, ne rotim unii în jurul celorlalți, comunicăm prin adierea vântului, prin ploaia vijeliosă sau prin mângâierea magică a mării. Suntem cine suntem, singura manifestare de viață care am fi putut fi vreodată, suntem fericiți și împăcați cu asta, ne lăsăm prinși în jocul de culori, ne abandonăm spiritul stării fermecate în care toată fericirea lumii intră în rezonanță.

Sunt propria mea libertate; mă las călăuzit de mine însumi, din om în om, din îmbrățișare în îmbrățișare, din zâmbet în zâmbet, din cuvânt în cuvânt. Sunt, uneori, prea mult chiar și pentru mine însumi. Viața cade în avalanșe peste mine, mă împinge tot mai departe, tot mai aproape de mine. Sunt cine sunt, sunt singurul lucru înspre care m-am îndreptat vreodată; fericirea mi s-a încolăcit în jurul inimii și nu-mi mai dă drumul; sunt liber; pe vârf de munte și scufundat în mare, la birou și în camera mea de cămin, dormind pe nisip, răpus de alcool, în tăcerea îmbrățișării la care iau parte complice, în singurătatea propriilor gânduri sau în mijlocul unor mulțimi de oameni; sunt liber. Toți oamenii pe care îi cunosc sau nu, la care țin sau nu, toți oamenii de pe stradă, sunt eu. Mă regăsesc în toți, știu că am căzut cu toții din acea fericire astrală, din acea enormă libertate fără formă, din acel dans magic al universului.

Continue Reading

Pe marginea prăpastiei

16072014_real

Rămâi uneori cu o presantă senzație de gol, de nimic. Te trezești în mijlocul nopții fără să mai poți să adormi, simți presiunea vidului și te afunzi în lecturi intense până se luminează. E o frică interioară care te însoțește deseori și care îți guvernează limitele și deciziile. E frica de acel nimic pe care îl porți în tine și de care simți că nu vei scăpa niciodată, că toate lucrurile care au însemnat la un moment dat ceva, săruturile, îmbrățișările, atingerea vibrantă a trupurilor nude, vor trece pe lângă tine asemenea unui val puternic din mare care te dezechilibrează și te dă cu capul la fund.

Există necontenit o frică atașată numelui nostru, una cu care ne naștem din prima clipă și care nu ne părăsește niciodată. Suntem desprinși cu violență dintr-un ocean de conștiințe, și tot ce posedăm cu adevărat în toată viața noastră s-ar traduce prin căutarea acerbă a acelui ceva care ne-ar putea completa. Trăim cu conștiința angoasantă a faptului că nu suntem perfecți și că doar o altă ființă umană ne-ar putea face să tindem la asta. Să ne găsim completitudinea. Și poate că această căutare nu înseamnă nimic altceva decât frica apăsătoare care te trezește în mijlocul nopții, înspăimântat de tot. Aproape că știi că nu vei găsi niciodată ceea ce cauți, aproape că te resemnezi cu faptul că vei muri singur, putrezind, mâncat de viermi, de gândaci și de șobolani, că universul tău se va închide dintr-odată fără vreo finalitate deplină.

Viața e un lung șir de temeri și de întrebări. Uneori se strecoară printre ele și niște momente de rezonanță, cunoaștem oameni lângă care ne simțim fericiți, cărora le oferim pentru o perioadă săruturile, îmbrățișările și atingerea trupurilor noastre, și care dispar încet odată cu trecerea timpului.

Suntem ființe guvernate de teamă. Angoasa este singura noastră religie reală, iar prezența ei strălucește în toate sistemele religioase. Teama de nimic e starea noastră naturală; fericirea pe care o simțim uneori e instabilă, dispare repede, lasă urme și semne. Dacă cu frica reușim să trăim, fericirea ajunge să ne înspăimânte. Fiecare moment de fericire, urmat de clipele de declin, ne pune față în față cu noi înșine, cu limitele noastre, cu extazul, cu sublimul și inefabilul. Niciun om nu e construit să le reziste, să le țină piept, să iasă întreg din aceste experiențe.

Fluctuând încontinuu între frica generatoare de insomnii și fericirea care te aruncă în disperare, nu mai știi cum să te salvezi. Cauți orbește, cu mâinile întinse, acel ceva pe care nu-l poți pune în cuvinte și care ți-a fost smuls în clipa în care te-ai născut.

Continue Reading