M-am născut într-un capăt de lume, într-o ţară uitată de Dumnezeu, într-o zonă crepusculară, spuneţi-i cum vreţi, undeva într-un orăşel situat pe un mal al Dunării pe când încă la televizorul alb-negru al bunicilor nu se difuzau decât două ore de actualităţi şi laude conducătorilor, pe când mama avea doar douăzeci şi unu de ani iar eu abia îmi începeam numărătoarea. Am crescut apoi pe uliţa prăfuită pe care se afla casa bunicilor, împreună cu copiii din vecini alături de care jucam adevărate minunăţii, castelul, ascunselea, ţară-ţară vrem ostaşi, rândunică mută-ţi cuibul, şi multe altele pe care creierul meu deja îmbătrânit le trece cu vederea. Am fost în mare parte un copil cuminte, atunci când stăteam acasă nu prea aduceam bătăi de cap bunicii. Se întâmpla uneori să mai dispar prin curţile vecinilor de pe stradă împreună cu copiii acestora şi se făcea seară, cădea întunericul şi aşa ajungea bunica, mamaia spus pe la mine prin zonă, să bată din poartă în poartă cu nuiaua în mână asumându-şi misiunea de a mă recupera. Alte dăţi mai făceam concurs cu cine să traverseze lacul de la colţ, o adevărată mlaştină plină cu noroi în urma ploilor situată chiar în mijlocul unei intersecţii de drumuri, la doi paşi de casa bunicilor, de casa în care am crescut, şi mă întorceam acasă plin tot de un noroi de-i făceam o bucurie bunicii din cale-afară când mă vedea. Mama muncea deja în Bucureşti, venea doar când mai avea concediu, iar eu, da, mai crescusem şi eu între timp, mă chinuiam cu mai cine ştie ce carte care-mi cădea în mâini. Învăţasem să citesc şi scriam de tipar fără ca nimeni să fi stat să mă înveţe, parcă şi astăzi îmi aduc aminte abecedarul scorojit care între timp s-a pierdut şi şi-a pierdut înţelesul, renunţăm cu uşurinţă la lucrurile de care nu mai avem nevoie. La ţară, dacă ştii să priveşti, iarna este o minunăţie. Asta dacă ignori bineînţeles troienele cât casa care se strâng la uşă şi printre care tataia croia cu lopata tot felul de cărărui care să ne deservească diferitele treburi, una în fundul curţii către veceu, alta la bucătăria de vară – o anexă a casei mai accesibilă unei scurte pauze din treburi, preparării de mâncăruri, sau a bea un pahar de vin –, şi către grajdurile animalelor, şi către fântână. Şi da, mă mai duceam să mă uit când se tăia porcul şi când îl pârleau cu paie şi când tăiau prima bucată de şorici şi mi-o dădeau mie, eram copil şi mi se cuvenea. Eram slab, aşa cum întodeauna am fost, mai puţin prin vreo primii doi ani de viaţă în care chipul cu obrajii bucălaţi şi părul creţ mi se mai păstrează încă prin fotografiile pe care mama le ţine într-o puncă de plastic în dulap. Iarna, de asemenea, era o aventură să mergi şi la şcoală. Bunica mă ducea de mână prin troiene până în centrul satului unde se afla şcoala şi căminul cultural, şi dispensarul, şi poşta, şi câteva magazine, aşa cum i se cuvine unei localităţi care se respectă. N-aveam pe atunci habar nici de Nirvana, nici de Queen, nici de Gabriel Garcia Marquez. Doamna învăţătoare îmi dăduse o carte, Legendele Olimpului se numea, mi-a plăcut, nu prea ştiam nimic pe vremea aia. Apoi s-a sfârşit. Când am venit şi eu, pe la vreo zece ani, în vastul Bucureşti, lucrurile au părut a se îndrepta într-o altă direcţie pe care astăzi nu o pot estima cu exactitate. Timpul a trecut mult mai repede astfel că parcă mai ieri intram într-o clasă plină cu copii noi şi diferiţi şi de ceea ce ştiam eu, diferiţi de mine, şi parcă mai ieri am terminat şcoala generală, şi parcă tot ieri am început liceul şi l-am şi terminat şi iată-mă la facultate şi cu serviciu, ascultând Nirvana şi The Beatles, citind tot felul de cărţi la care mamaia, cu doar cele patru clase ale ei şi cu mâinile scorojite de munca câmpului, nici nu visează. Şi iată-mă vorbind la telefonul mobil şi trimiţând e-mail-uri când parcă mai ieri am dat jos termometrul de pe perete apropiindu-l de plita sobei pentru a vedea coloana de mercur cum se ridică vertiginos. Am fost cândva copil şi eu şi port şi eu după mine amintirile copilăriei, altceva ce-aş putea să fac, unele mai vesele, altele mai triste, dar şi ele sunt ale mele. Scriu şi nu pot să nu trag concluzia că suntem tot timpul cei care am fost, că ne construim prezentul pe baza a ceea ce-am trăit, fie că suntem conştienţi sau nu, fie că ne mai amintim sau nu. Suntem doar timp strâns în oase, în carne, suntem conştiinţe clocotinde în trupuri.

***

Când eram un copil mai mic şi locuiam la ţară nici prin gând nu-mi trecea că atunci când voi avea douăzecişiunu de ani viaţa mea va arăta cu totul altfel. Vara mâncam atunci afară în curte, la lumina unui bec improvizat, în timp ce undeva într-o parte, într-o găleată metalică demult ieşită din uz, aprinsesem nişte paie adunate din curte al căror fum trebuia să sperie ţânţarii. Mâncam legume culese din grădina din spate, ouă pe care le adunam singur din cuibare cărora le ştiam locul prin curte, dimineaţa mamaia îmi făcea cacao cu lapte muls de la vacă şi mergeam la stână cu căruţa. Când mă duceam să cumpăr pâine străbăteam trei străzi, iar cu restul care-mi mai rămânea (mereu acelaşi) îmi cumpăram veşnicul ştrudel cu mere. Moş Crăciun era o iluzie – venea în fiecare an cu nişte portocale şi o ciocolată vârâte într-o pungă de plastic, una dintre marile dezamăgiri ale copilăriei mele: cutiile pătrăţoase frumos împachetate cu fundă din filmele de la televizor n-aveau să vină niciodată. Pe Moş Nicolae l-am desfiinţat atunci când, având vreo şase ani, am luat-o prin surprindere pe mamaia într-o dimineaţă întunecată, moment în care i-am strigat din spate, ca un ghepard vânându-şi gazela, că ea e Moş Nicolae! Metaforic vorbind i-a sărit inima din piept. Aveam în curte găini, raţe, câini, pisici, un cal, vreo două vaci, nişte oi pe care vara le duceam la stână dar al căror miei au fost la un moment dat unul dintre momentele de cumpănă ale vieţii mele – atunci când eram obligat să stau cu ei la păscut la poartă (e imposibil să-i convingi să n-o ia aiurea pe uliţă), iar la un alt moment dat a poposit în curte şi un curcan care de fiecare dată când mă vedea începea să mă alerge cu scopul de a mă ciupi. A fost unul dintre marii mei duşmani. Când ieşeam noaptea afară din casă şi ridicam capul vedeam nu cerul, ci Universul de-a dreptul, şi-l ascultam pe tataia arătându-mi Carul Mare. Apă beam de la fântâna din spatele casei iar una dintre marile satisfacţii a fost atunci când am scos apă singur şi spre surprinderea mea cumpăna nu m-a aruncat în sus ca să-mi arate că greutatea mea e mai mică decât a pietrei din vârf. Toamna culegeam via şi beam must făcut în casă. Tot pe atunci adunam și porumbul de la câmp. Le aşteptam pe mama şi pe cele două mătuşi să vină de la Bucureşti bucurându-mă atunci când le vedeam dar mai ales, cu mintea mea de copil, mă bucuram de fructele de kiwi și de bananele verzi pe care mi le aduceau. Bananele verzi au rămas și astăzi preferatele mele. Am jucat, împreună cu copii de pe uliţă, toate jocurile care se puteau juca. Ascunselea, Flori-fete-filme-sau-băieţi, Telefonul American, Telefonul fără fir, Castelul, iar într-o vreme avusesem propria noastră idee de a juca baseball. Vara făceam întrecere ca să vedem cine are curajul să traverseze lacul de la colţ, o mlaştină existentă de când lumea fix în mijlocul unei rascruci de drumuri. Mai cădeam câteodată cu totul dezechilibrându-mă, aşa se făcea că mă întorceam acasă plin de noroi din cap până în picioare neştiind cum să mă feresc de inerenta pedeapsă care ştiam că urmează. Nopţile de vară mă prindeau la poartă, stând împreună cu copiii din vecini vorbind despre te miri ce. Spiritul meu de om de ştiinţă şi-a făcut simţită prezenţa încă de pe atunci când într-o iarnă am simţit dureroasa tentaţie de a vedea cum creşte mercurul în termometrul de cameră pe care mamaia îl avea pus pe perete. Şi am făcut asta cum altfel decât apropiindu-l de gura deschisă a sobei în care ardea focul. Pe atunci nu ştiam că dilatarea e limitată de volum şi prin urmare am asistat îngrozit la explozia termometrului şi la felul în care lichidul a luat brusc forma unor bobiţe mici argintii. Lipsa termometrului de pe perete mi-a asigurat o călătorie în picioarele goale prin zăpada din fundul curţii în momentele în care mamaia mă alerga cu nuiaua. La fiecare apropiere a Paştilor ştiam că trebuie să merg la oraş ca să mă înnoiesc. Îmi luam de cele mai multe ori aceleaşi lucruri: o pereche de blugi, una de adidaşi şi eventual un tricou. Era felul nostru, al copiilor, de a ne simţi bine atunci când mergeam să ne dăm pe sub masă şi să ne împărtăşim. Am fost parcă mereu într-o competiţie cu vecina de vizavi, o fată de vârsta mea, competiţie pe care astăzi n-o mai înţeleg. Cândva ne certam al cui abecedar e mai frumos. Eu aveam unul încă de dinainte să fiu la şcoală, aşa se face că pe la şase ani ştiam deja să citesc şi să scriu de tipar. Şcoala am început-o aproape doi ani mai târziu.

Despre cei trei ani de şcoală pe care i-am făcut la ţară nu-mi amintesc foarte multe. Eram două clase reunite într-o singură încăpere iar iarna stăteam cu mănuşile pe mâini. Străbăteam troiene de mână cu mamaia, înfofolit fiind în o mie de haine menite să mă protejeze de ger. Contrar majorităţii, nu mi-a fost frică de vaccin, ba chiar am asistat la felul mai mult decât haios prin care asistenta şi învăţătoarea o alergau pe o colegă îngrozită de acul ce urma să-i facă un mic semn în braţ, semn pe care eu îl port cu mândrie şi astăzi. A trecut atunci pe la urechile mele şi groaznicul mit al vaccinului din clasa a opta pe care cică ţi-l făceau în picior de nu mai puteai să mergi trei zile, la fel cum m-am ferit tot timpul de fiare ruginite ca nu cumva să simt efectul apocaliptic al injecţiei antitetanos pe care cică ţi-o făceau în burtă. Le-am spus de-a lungul timpului poezii lui Moş Crăciun, mamei, patriei, eroilor patriei şi mi-am dovedit şi aptitudinile de actor jucând Ţara, proţăpit între Anul Nou şi cel Vechi, şi pe Baiazid cu un turban improvizat din şalul învăţătoarei, purtând în frunte o colosală pană de gâscă prinsă cu o broşă. Cam pe-atunci am început să simt şi tentaţia de a mă juca cu poezia; nu mică mi-a fost mirarea când într-un trecut recent m-am pomenit cu mama arătându-mi o hârtie pe care un scris chinuit aşternuse cea mai proastă poezie pe care am citit-o în viaţa mea. Tot de pe-atunci păstrez în registrul de amintiri haioase şi-n acelaşi timp penibile episodul în care am asistat neputincios la mărunta acţiune prin care colega de bancă de atunci a dorit să se mute cu altcineva, moment în care eu m-am pus pe bocete infernale şi sub impulsul unei chemări absurde mi-am vârât capul în bancă şi-n decurs de o oră în care nu m-am auzit decât eu au putut fi ascultate în clasă mostre ale sunetelor pe care le fac animalele, fie ele domestice, fie păsări, care se găsesc prin curţile oamenilor. Astfel mi-am pierdut valoroasa mea funcţie de şef al clasei, pe care aveam să mi-o recâştig în liceu şi la care urma să renunţ de bunăvoie mai târziu. Mă mândream cu faptul că la sfârşitul anului luam premiul întâi, iar bucuria faptului ăsta m-a făcut ca într-un an s-o conving pe mamaia să mergem la tanti nu-mai-ştiu-cum care lucra la asociaţie, tanti care la rândul său a trebuit să le spună povestea mea secretarelor care aveau în grijă un telefon cum ştiam că arată şi cel pe care Oana îl avea la serviciu, secretare care la rândul lor s-au lăsat impresionate şi au tastat pentru mine numărul de aur la capătul căruia ştiam fără doar şi poate că se află mama. Restul se transforma într-un spectacol melodramatic în care eu, unicul copil care mai exista pe pământ în acele clipe, îi ceream mamei să vină la ţară pentru ziua premierei şi să-mi aducă coroniţă şi flori pe care să i le dau învăţătoarei, aşa cum era frumos. Şi ce frumoasă era coroniţa pe care mi-a adus-o, una spectaculoasă, impunătoare, din care răsăreau mândre flori de câmp ce purtau cu sine o strălucire de nedescris. Din vacanţa de vară în care am convins-o pe mama să mă înscrie la şcoală în Bucureşti mi-au rămas în minte atât drumul dintre şcolile la care mersesem să ne interesăm cât şi faptul că la ultima dintre ele, din care aveam să ies mândru, m-au primit fără niciun fel de comentariu în clipa în care s-au convins că mă vor. În rest eram cel care învăţa cel mai bine dintre băieţi, iar în acelaşi timp mă aflam într-o competiţie continuă cu fetele care se băteau pentru podium. Pe atunci nu ştiam să învăţ pentru mine, aşa că învăţăm pentru alţii sau în contrast cu alţii. Am învăţat aşadar pentru profa de bio în clasa a şasea, geografie pentru profa pentru care trei ani de zile n-am avut nevoie să deschid caietul pentru a şti lecţia, matematică pentru profa de care se temeau toţi dar de care mie îmi plăcea extraordinar, şi engleză pentru că doamna dirigintă era un om aparte de care îmi plăcea. Sfârşitul şcolii generale a fost ceva care s-a întâmplat până la urmă fără mari bătăi de cap. Anticipa cumva faptul că urma să nu-mi mai uit punga cu echipamentul de sport pe la şcoală, că nu voi mai simţi nevoia să plâng din orice, că urma să înţeleg mai multe şi să cunosc mai multe, dar asta nu-mi spunea nimic despre cine aveam să devin. Asta se descoperă mult mai târziu, atunci când înveţi să înţelegi cerul şi când nu te mai temi de nimic, atunci când monştrii de sub pat încep să dispară treptat şi atunci când bătăile intense ale inimii nu înseamnă numai frică ci şi sentimentul tulbure al faptului că ceva din tine te doare şi că asta nu se poate trata la doctor.

(Ambele texte, deși au un fond comun, au touși anumite idei distincte. Amândouă au fost scrise cândva prin 2009, acum fiind doar culese și republicate.)