Probabil că fiecare dintre noi păstrează în memorie, cristalizată în evoluția vieții sale, amintirea unui loc special. Tema locului sacru, învăluit de fascinație și mister, uneori înzestrat cu o putere distructivă, se găsește cu ușurință în literatură, în muzică sau cinematografie, și nu degeaba, ci tocmai datorită fascinației pe care un astfel de loc o provoacă omului de rând, aspirant și el către un refugiu. Hotel California, Morrison Hotel, Chelsea Hotel, Hyacinth House, Brokeback Mountain, A home at the end of the world, sunt doar câteva dintre titlurile care îmi vin imediat în minte pentru a exemplifica acest lucru. Nu întâmplător, câteva dintre acestea poartă numele unor hoteluri, locuri de tranzit, în care feluri multiple de oameni se intersectează și își construiesc astfel poveștile. Caracterul pasager al acestor locuri trebuie să fie cumva legat și de eventualul sentiment de singurătate care îi face pe oameni să le tranziteze, în speranța de a fi găsiți, și de ce nu, a potențialului excentric, excesiv pe care ele îl posedă. N-ar fi greu să ne imaginăm, prin urmare, că multe dintre aceste povești au o bază reală.
Dulcele bar este, așa cum se precizează încă de pe copertă, o carte de memorii în care autorul J.R. Moehringer, câștigătorul unui Pulitzer pentru jurnalism, își povestește viața din perspectiva influenței pe care un astfel de loc, barul Publicans din Manhasset, New York , a avut-o asupra sa. Un bar, așadar, văzut ca centrul unui univers, ca punct de plecare și de întoarcere în marile istorii ale vieții, din copilărie până către etapele definitive ale maturizării, acolo unde ne putem selecta influențele. Nu întâmplător, cei douăzeci și șase de ani ai mei mă găsesc și pe mine, asemenea tânărului Moehringer, în proximitatea unui bar, de la primul moment al zilei, cafeaua băută înaintea plecatului la serviciu, până la orele târzii din noapte, când beri sau pahare de whisky se succedă molcom, barul putând fi, în anumite momente ale vieții, un fel de refugiu, o evadare din calea singurătății, o societate închisă (sau nu) care-ți poate asigura un anumit confort. Dar înainte de orice, frecventarea unui astfel de loc ar părea să aibă legătură cu satisfacerea unor nevoi. Într-un interviu pe care l-am urmărit pe YouTube, precum și de câteva ori pe parcursul cărții, J.R. Moehringer identifică fascinația inițială pentru bar, privindu-l ca pe o sursă a ceva ce mama sa (părinte singur) nu a reușit să-i ofere: fathers, modele masculine pe care copilul J.R. să le urmeze. Parfumul radiant de masculinitate din bar îl fascinează pe copil și îi hrănește fascinația pentru universul străin al bărbaților pe care și-i ia drept model. „Ca poveștile de dragoste, barurile depind de o îmbinare delicată de sincronizare, chimie, lumină, noroc și – poate mai presus de toate – generozitate.” Barul este, prin urmare, un loc magic de unde poți pleca cu ceva, unde ți se oferă (într-o manieră generoasă) ceva. Lipsa unui tată prezent îi transformă pe toți obișnuiții barului de peste drum, unde lucra unchiul său, în figuri cu potențial patern, de la care copilul are de învățat, de la care poate primi sfaturi și eventual, înțelegere. Inevitabil, în mediul călduros de la bar, prin intermediul lor, copilul și mai apoi tânărul Moehringer descoperă și o „scăpare din flagelul zilelor noastre – singurătatea”.
Fără să ne surprindă prea mult, barul ajunge să fie asemenea unui atractor. Cele câteva ocazii pe care tânărul le are pentru a-și lua definitiv zborul, se soldează inevitabil cu prăbușirea iminentă pe scaunul de la bar: dezamăgiri în dragoste, probleme cu colegiul, o mamă plecată în căutarea împlinirii tocmai prin Arizona, toate acestea își găsesc înțelegere la bar. Diversitatea persoanelor care frecventează barul, sentimentul de combatere a singurătății, precum și acela de conferire a unei anumite siguranțe, toate acestea ajung să devină elemente cheie pentru tânărul J.R., pornit în căutarea unei realizări materiale menită a-i asigura în aceeași măsură confortul lui și al mamei. Într-atât e de puternică influența barului încât la un moment-dat, autorul ajunge să vorbească chiar și despre o „tânjire” orientată în direcția lui și a oamenilor săi. Inevitabil, frecventarea barului aduce cu sine și anumite vicii, dintre care alcoolul ajunge să fie cel mai mare dintre acestea, regăsind în el o anumită „pluralitate” similară aceleia a oamenilor.
Asemenea multor alte astfel de locuri, atașamentul excesiv se dovedește nesănătos, nu doar din punctul de vedere al viciilor ci și din acela al unei anumite stări staționare: pentru a progresa pe drumurile vieții, omul trebuie să se desprindă de ceea ce îl ține pe loc, astfel că, atunci când nevoile au fost satisfăcute, când maturizarea s-a închis în propriul ei cerc, barul trebuie părăsit, abandonat în trecut, păstrat ce pe o amintire dulce. Restul este un fâlfâit din aripi.
„Urăsc când oamenii mă întreabă despre ce e o carte. […] Despre ce e? Orice carte care valorează cât negru sub unghie e despre emoție, și dragoste, și moarte, și durere. E despre cuvinte. Despre om față în față cu viața. Da? ” Astfel scrie intrigat J.R. Moehringer, și nu pot decât să-i dau dreptate. Cam așa este și cartea de față. Fără a excela deloc din punctul de vedere al stilului, cartea reușește să spună o poveste cinstită și emoționantă despre o viață trăită sub influența unui bar, fără figuri de stil sofisticate, fără fraze alambicate, fără complexități inutile. O carte despre oameni și destine încurcate, despre omul simplu condus prin viață de aspirații, supus tentațiilor și propriilor pasiuni.
„Ne duceam acolo pentru orice ne trebuia. Ne duceam acolo când ne era sete, bineînţeles, şi când ne era foame, şi când eram morţi de oboseală. Mergeam acolo când eram fericiţi, să sărbătorim, şi când eram trişti, să răbufnim. Ne duceam acolo după nunţi şi înmormântări, să luăm ceva ca să ne calmăm şi mereu pentru o doză de curaj înainte. Ne duceam acolo când nu ştiam ce ne trebuie, în speranţa că cineva ne va spune. Ne duceam acolo în căutare de iubire, sau de sex, sau de probleme, sau după cineva care dispăruse, pentru că mai devreme sau mai târziu, toată lumea ajungea acolo. Dar cel mai adesea ne duceam acolo când trebuia să fim găsiţi.”
J.R. Moehringer, Dulcele bar (The tender bar), Editura Publica, 2013, Traducere din limba engleză de Paul Slayer Grigoriu
În seara aceasta, domnul L. avea să se apuce să gătească în cele din urmă punga de tortellini pe care a cumpărat-o zilele trecute. Voi trece să cumpăr un zucchini, și-a zis azi atunci când a plecat de la serviciu, la fel cum ieri se gândise să se oprească să cumpere niște parmezan, și la fel cum în urmă cu două zile își propusese să cumpere un borcan de pesto. Nu-și făcuse timp să le gătească până acum așa că astăzi, în ziua aceasta în care pleacă mai devreme de la muncă și în care se pare că nu mai are nimic de făcut, se va apuca, mai ales că lista improvizată de ingrediente părea să se apropie de completitudine.
