În seara aceasta, domnul L. avea să se apuce să gătească în cele din urmă punga de tortellini pe care a cumpărat-o zilele trecute. Voi trece să cumpăr un zucchini, și-a zis azi atunci când a plecat de la serviciu, la fel cum ieri se gândise să se oprească să cumpere niște parmezan, și la fel cum în urmă cu două zile își propusese să cumpere un borcan de pesto. Nu-și făcuse timp să le gătească până acum așa că astăzi, în ziua aceasta în care pleacă mai devreme de la muncă și în care se pare că nu mai are nimic de făcut, se va apuca, mai ales că lista improvizată de ingrediente părea să se apropie de completitudine.
Sau ar putea să plece în oraș. Dar orașul pare atât de departe, cu toți oamenii săi, cu tot potențialul său, cu tot misterul pe care îl deține. Ar putea merge să se întâlnească cu cineva, programat de dinainte sau nu, ar putea să-și caute chiar astăzi dacă ar avea răbdarea de a se supune întregului set de convenții în ceea ce consideră a fi întâlnitul cu cineva, dialogul (mai scurt sau mai lung), aparențele și alte eventualele interacțiuni. Nu sunt interesat, răspunde el de regulă, în fața abordărilor ultra-rapide care ar putea să-i aducă eventual o noapte de satisfacere a poftelor trupului și săptămâni întregi de greață existențială provocată de sentimentul de neîmplinire a inimii. Așa că va rămâne acasă, va găti punga de tortellini, va dormi vreo două ore și va da pe gât, atunci când va coborî la bar, câteva pahare de whisky. După care va reveni în patul său, undeva pe la orele unu-două înspre dimineață, de unul singur, unde va dormi până la răsăritul soarelui, când o nouă zi îl va face să se pună în mișcare.