Mi-am târât singurătatea prin toată Europa. Fără să mă înțeleagă nimeni, fără să pot pune în cuvinte acel complicat sentiment a ceea ce caut, neputând nici măcar să exprim coerent ceea ce sunt, mă lăsam fascinat de bătaia inimii mele din momentul în care avionul își lua zborul înspre orașe în care speram să-mi găsesc calmul și liniștea interioară. Mi-am târât singurătatea prin parcuri, odihnindu-mi gândurile în așteptarea sfârșitului lumii, împietrit pe câte o bancă; întreg Universul trecea din când în când prin fața mea, închis în corpul vreunui individ de care mă găseam dintr-odată atât de aproape. Trecerile oamenilor unul pe lângă celălalt, ce evenimente fascinante ar fi acestea pentru toți dintre noi dacă ne-am oferi luxul de a privi din exteriorul trupului și minții noastre. Știu că ai trecut pe lângă mine de atâtea ori, purtând chipuri diferite și răspunzând la nume diferite, știu că te-am privit în ochi trecând pe lângă mine în Jardim da Estrella, știu că mă priveai de departe în Kongens Have, te-am văzut punându-ți gândurile în ordine în Burggarten și citind o carte, sub un copac, în Ciutadella, știu că ai trecut pe lângă mine de atâtea ori în timp ce eu îmi etalam singurătatea, eu cu rucsacul meu, eu cu cărțile mele, eu cu zâmbetele mele pierdute, eu cu cuvintele mele de neînțeles, știu că mi-am putut citi sfârșitul în ochii tăi, în acea seară de un roșu aprins, în Cais das Colunas, timp în care glasul râului îmi vibra în ureche, timp în care chemarea apei îmi juca în suflet și în ochi. Am plecat ca să te pierd și ca să te uit, crezând că ai un singur nume și un singur trup, crezând că lucrurile sunt mai simple decât sunt, am crezut că există mântuire și vindecare pe malul mărilor și al oceanelor, am crezut că briza oceanului îmi poate vindeca rănile interioare, că-mi va fura visele și că mă va reda mie însumi, am crezut că abandonându-mă străzilor necunoscute ale orașelor, fără hărți și fără destinații, te vei rătăci și tu, că-mi vei pierde urma, că mă vei lăsa liber, am crezut că gangurile și întunericul te vor face să dai înapoi, am crezut că vei rămâne undeva în urmă, în fundalul gândurilor și al vieții, cu toate numele tale, cu toate momentele cu care timpul, venind de la tine, m-a ispitit vreodată. Te-am târât după mine, simțire apăsătoare, fără să știu ce să-ți fac, fără să știu cum să te pierd. Te-am târât după mine, moleșitoare amețeală, sperând că în cele din urmă ți se va face milă. Ți-am vorbit în tăcere, pe fundalul marilor orașe, prin străzile aglomerate, pe malul mării, pe docuri și pontoane, în turle de biserici și-n ruine de castele. Ți-am vorbit într-o limbă pe care toți o vorbesc dar pe care nimeni n-o înțelege, ți-am vorbit în toate limbile pământului sperând doar să rămâi pe-acolo, tu, cu toate numele tale, tu, cu tot nesfârșitul tău, tu, cu acest vârtej de senzații, de pasiuni și de tumulturi, de uragane interioare. …