Există un joc al seducției de care seducătorul însuși nu este conștient. E desprins din autenticitatea spiritului, din întunericul ascuns în priviri, e ascuns în căderea nocturnă, în mersul pe sârmă, în modul uneori straniu în care se poziționează cuvinte și mâini. Există probabil o hipnoză a sinelui incontrolabilă de către cel ce o deține, un fel de câmp gravitațional înclinat spre sensibilitatea inimii, atractor al gesturilor tandre, ce instigă la voluptate. Există un fel de succes al seducătorului accidental, pentru care totul se întâmplă fiind, fără să-și dea seama și fără să facă nimic într-un sens anume. Fără doar și poate, ca o dulce ironie, ajunge să se trezească mai târziu fiind propria lui victimă, captiv situațiilor aparent complicate la care se ia parte. Și există în cele din urmă singurătatea seducătorului, închis în cămașa sa de forță, halucinând pe terenuri străine despre posibilități și imposibilități, victimă dualității oglinzii.