Picături

29052015

Mă simt ca un magnet care nu poate scăpa niciodată de câmpul care-i este ataşat şi care-n acelaşi timp îl defineşte. Pentru că sunt nevoit să port cu mine tot ce este al meu, cuvinte, gesturi şi sentimente închise în cămăruţele inimii. Pentru că trebuie să simt greutatea cu care trece fiecare secundă şi frigul care se lasă peste această inimă incertă.

Aş fi crezut că e un mod de a o lua de la capăt, dar nu ştiu dacă este aşa. Dacă de fapt confund ceea ce eu numesc nou cu un vechi pe care nu-l mai pot observa? Mă obosesc propriile mele mâini pe care nu mi le pot stăpâni şi ochii care nu se lasă închişi. Mă linişteşte însă acel tip de intimitate, total inocent, care vorbeşte încet despre un anumit fel de prietenie, unul pe care-l cauţi întodeauna de unul singur.

Există un anumit tip de singurătate pe care nu-l simţi decât atunci când nu eşti singur, unul care nu doare şi care nu provoacă senzaţii puternice, dar suficient cât să-ţi dea de înţeles că va exista întodeauna un gol acolo unde secunda se chinuie să treacă cu un pas mai departe.

***

Mă gândeam aseară, ca o concluzie pentru multe lucruri pe care le-am trăit de-a lungul timpului, că e nevoie de o puternică prăpuşire sufletească ca să ajungi să te confunzi pe tine cu celălalt. Asta e cam greu de explicat în detaliu pentru că nu se întâmplă decât în cele mai depline momente de existenţă în singurătate.

***

Mâinile, pielea, buzele, părul sunt îndeajuns de puternice ele însele, individual, ca să ducă la obsesii totale. Rezist îngrozitor de greu / nu rezist unor mâini care se află lângă mine şi care păstrează în ele inocenţa singurătăţii.

***

Tot ceea ce mi se oferă este demn de refuzat întrucât aduce cu sine şi posibilitatea unei plictiseli eterne. O dragoste care mi se oferă pe tavă mă face cumva să râd; ce mi-ar putea aduce ea nou când noutatea ei se află deja în trecut? Tot ceea ce e normă, mă oboseşte. Mă ataşez în schimb de contrariul acestui fapt, iubesc ceea ce nu pot avea, ceea ce trebuie să obţin de unul singur după lungi eforturi. O adevărată legătură de dragoste ştie drumul greoi care a făcut-o să fie bună. Posibilitatea e singura dragoste în care merită să intri, aceea de a trăi permanent în incertitudinea care-l priveşte pe celălalt.

***

Fericirea mea se găseşte cu uşurinţă în ceea ce nu există. Pentru că nu caut ceea ce pot avea, îmi oblig fericirea să existe în spaţiul virtual al iubirii, acolo unde posibilitatea lasă vie orice poveste care ar putea exista. Sunt făcut în aşa fel încât să iubesc imposibiliul.

***

Mi s-a oferit fatalitatea de a cunoaşte sentimentul de imposibil ascuns în întunericul nopţii, în posibilitatea clipei, în fluiditatea respiraţiei. După ce ai cunoscut asta, orice poveste care-ţi-se-dă nu-ţi mai poate produce nicio satisfacţie. Existenţa ta se scufundă în imposibil, dragostea ta rezidă prin nimic.

***

N-ai trăit destule dacă nu cunoşti atracţia puternică a unui fapt despre care ştii că te poate scinda, chemarea instinctivă către un gol absolut, către o punte fragilă situată între întreg şi fericire. A fi întreg se reduce la o luptă cu existenţa. Odată ce te-ai aflat pe această punte nu te mai poţi împăca cu obişnuitul situaţiilor considerate normale. A fi normal atunci când deţii conştiinţa unei fericiri anormale înseamnă să-ţi semnezi sentinţa către nebunie. Odată ce-ai trăit jocul nebunesc al mâinilor şi atingerea dureroasă produsă de un instinct profund, nu mai ai cum să confunzi fericirea cu obişnuitul trăirilor curente.

Continue Reading

Imposibilul fel de a fi

21052015

Sunt în fiecare zi atât eu, cât și contrariul meu. Sunt o infinitate de forme posibile de expresie a mea, ce implodează fără nicio speranță în mine. În nicio clipă din zi sau din noapte, ce o succedă pe o alta, nu sunt egal cu mine însumi. Trăiesc la marginea existenței mele, în cuibul meu de cuci în care doar eu îmi găsesc locul, sfidându-mă pe mine însumi în fiecare clipă. Sunt negarea tuturor formelor mele de a fi, fiind în același timp tot universul meu posibil, și nimic. Sunt propria mea speranță de a fi; toate manifestările mele prin viață se revarsă turbulent adunând la un loc feluri complexe și contrarii de a gândi și de a acționa, pasiunea pentru anumite persoane și indiferența celui cu aversiune față de oameni, omul de știință, literatul, și alcoolicul care zace pe pământ fără rațiune… În tot ce fac și sunt, mă neg pe mine însumi. Fiind tot timpul altceva, mai mult sau mai puțin decât m-aș fi putut aștepta chiar eu, căzând în extreme, sfidând limite, neînțelegând de fapt nimic, îl sfidez fără să vreau pe cel pe care îl construiesc în viața mea socială, distrugând până la urmă orice părere pe care cineva și-ar fi putut-o forma despre mine până într-un anume moment.

Sunt negarea faptului că exist. Privindu-mă în oglindă, nu reușesc să văd decât cum se revarsă din ea toată irealitatea strânsă în mine. Nu recunosc niciunul dintre chipurile pe care le văd, toate îmi sunt străine și îndepărtate. Nu știu care dintre ei sunt astăzi, n-am certitudinea că strânse la un loc, toate acele chipuri m-ar rezulta pe mine. Trăiesc în fiecare zi iluzia că aș trăi ceva; mă droghez cu realitatea celorlalți, mi se administrează cu forța și-mi face rău. Mă adaptez în fiecare zi celui ce sunt, fără să știu de dinainte cine sunt, ce sunt, sau ce aș putea fi. Mă iau prin surprindere, mă asaltez, mă înving, mă recuceresc, mă redau mie însumi și apoi mă pierd iar. Fiecare bucată din mine strigă, din deșerturi negândite, după forme inexprimabile de a fi. Sunt limita limitelor mele, sunt gândul ultim pe care l-aș putea gândi, sunt propria mea citadelă ascunsă între zidurile unei ruine. Sunt imposibilul meu fel de a fi; dezintegrat de extreme și lipit la loc de culorile universului în care îmi pulsează inima, mă preling prin existență fiind, fără să-mi pese încotro mă îndrept (înspre fericire, domnule Éxupery?) sau de ce. Sunt propria mea religie și singurul lucru în care aș putea să cred. Sunt propria mea continuitate și propriul meu sfârșit. Sunt ceea ce nu pot fi.

Continue Reading

cum să-ți trăiești viața

26012015

se spune că propozițiile trebuie să înceapă cu literă mare, cel puțin acelea care se termină cu punct. și că trebuie să fii cuminte, să nu te joci cu sensul cuvintelor atunci când poți exprima ideile clar și concis.

mi-au zis: mănâncă toată mâncarea (și legumele, și carnea din ciorbă), și spanacul, mâncarea de gutui, porumbeii din ciulama, mergi la școală, nu mai râde în timpul orei, învață și ia note mari, învață-învață-învață ca să ai bani să ajungi să ne ții și tu pe noi la bătrânețe, ia examenele, termină facultatea, fă ceva bun cu viața ta, mergi la biserică, roagă-te, fă-te popă, crede și nu cerceta, bea mai puțin, însoară-te, fă copii, cumpără-ți apartament, bea mai puțin, dă-i vieții tale un sens, propozițiile încep cu literă mare, ești indiferent, dubios, dus cu pluta, irecuperabil, bea mai puțin, implică-te mai mult, învață, scrie articole, mănâncă carne (măcar pește), e cazul să ne prezinți pe cineva, ai douăzeci și patru de ani (între timp chiar douășase), vino pe la noi, ce faci.

o viață întreagă astfel. și mă striveau în felul ăsta, în fiecare secundă pe care aveam iluzia că o trăiesc. fii integrat în societate, fii ca ceilalți, fii normal! așa e bine! și mă striveau în felul ăsta așa cum strivești un gândac dizgrațios care ți se urcă pe perete în timp ce mănânci.

fii orice altceva, mai puțin tu!

fii tot ce vor ceilalți să fii, mai puțin tu însuți!

fii toate iluziile sociale pe care ți le bagă ceilalți pe gât!

naște-te acum!

respiră!

mănâncă!

realizează-te!

câștigă-ți succesul!

fii cel mai bun dintre toți!

însoară-te!

fii în rând cu lumea!

fă așa cum vreau eu! fii aici și acum! renunță la lumea ta, nu mai visa, stai cu picioarele pe pământ, stabilește-ți întâlniri, hai să ieșim în oraș, hai să ne prefacem că putem sta o oră unii în fața celorlalți fără să pretindem că totul e un circ, fără să simțim nevoia să ne tragem un glonț în cap, nouă sau celuilalt, fă așa și pe dincolo, stai drept, continuă să mergi, nu trebuie să superi pe nimeni, conformează-te, fii ca ceilalți, fii așa cum vreau eu, prefă-te că nu exiști așa cum ești tu, prefă-te că exiști așa cum vreau eu.

dar eu nu.

tâgâdâm-tâgâdâm prin viața mea, condus de instinctul inimii, hotărât să nu mai fac compromisuri și să ascult mai mult de ceea ce simt eu decât de ceea ce ar vrea ceilalți de la mine. eu, cu ideea mea de fericire, cu dezintegrarea mea prin univers, cu sensul meu de evoluție, îmi parcurg zilele galopând prin timp călare pe această fantasmă – fericirea – care mă mănâncă de viu.

Continue Reading

Despre echilibrul trupului prin univers

14052015

Există oameni. Trupuri aglomerate cu carne, organe, țesuturi, sânge, oase, celule lipite de alte celule, grupuri de celule lipite de altele asemenea, țesuturi lipite de alte țesuturi, organe cu misiuni clare, care fac trupurile să funcționeze așa cum ne-am obișnuit că se întâmplă, organe care ne construiesc bucată cu bucată și care ne pun în funcțiune prin intermediul unui limbaj camuflat de misterul reacțiilor chimice.

Și celulele nu sunt decât dovada faptului că există molecule, care se lipesc de alte molecule, și tot așa. Iar acestea, la rândul lor, păstrează mărturia faptului că există atomi care, lipindu-se de alți atomi, formează molecule, care formează celule, din care se ridică țesuturi iar apoi organe, iar în cele din urmă, învârtindu-se în mijlocul existenței sale, triumfă corpul, această construcție fascinantă lipită pe din două din timpuri imemorabile, păstrând încă semne ale acestei întâmplări. Și fiecare corp există el însuși ca un univers distinct și de sine stătător, strălucind asemenea unei stele îndepărtate învăluite de mister. Și câte secrete ascunde acesta, și câte căi încurcate are de parcurs până în clipa în care inima, extenuată de efort, sucombă la capătul unei oscilații amortizate, când totul se oprește, când sângele îngheață în vasele sangvine, asemenea unei morți termice a acestui univers întrupat.

Există trupuri în interacție cu alte trupuri prin vaste canale, prin cuvinte, atingeri, priviri aluzive și îndepărtate, un macrounivers în care trupurile se scufundă guvernate de un ansamblu statistic grandcanonic, apărând și dispărând unele din sfera de influență a celuilalt, schimbând între ele istorie și energie. Există trupuri a căror limită e un alt trup, vibrând la marginea unui univers singular supurând de emoție și conștiință. Există Universul, galaxii, sisteme solare, stele, planete, sateliți, asteroizi, meteori, comete, și pe unele planete există ființe în care s-a cristalizat ceea ce se numește viață, iar pe cel puțin una dintre ele, ai cărei locuitori o numesc Terra, există oameni a căror materie constituitivă s-a strâns în trupuri, ce ascund la rândul lor organe, țesuturi, celule, atomi, iar atomii ascund și ei electroni, protoni și neutroni ce strâng în ei stări energetice numite fantasmagoric cuarci. Mai mult de atât nu mai putem da zoom, există limite pe care le avem cu toții, iar cuarcii sunt una dintre ele.

Și oamenii încă au impresia că ar ști ceva sau că ei ar conta în vreun fel anume. Și încă se leagă de tot felul de lucruri care n-au absolut nicio relevanță în acest context al universurilor interconectate, și încă se împiedică de idei abstracte, și încă ridică temple și biserici în care să-și potolească frica terifiantă de nimic, de moarte, de absolut. Când singurul templu adevărat poate fi doar cerul înstelat, pâlpâind în misterul său, și singurul sentiment religios de care am avea nevoie să se regăsească acolo, în lumina venind de la ani-lumină depărtare, guvernată de legi ale fizicii pe care doar avem iluzia că le-am putea înțelege. Sau, la fel bine, privind în interior, spre contradictoriile lumi cuantice ale atomilor și ale particulelor subatomice, unde probabilitățile își fac de cap ascultând de ecuații stranii. Și în mijlocul acestora există trupul, echilibrând microuniversurile cu întregul, balansând omul, Ființa, între Tot și Nimic.

Continue Reading

Urme de pași pe nisip

15072014

… și mi-au spus, pe când aveam vreo șaisprezece ani, că urma să fiu fericit. Știam că pe undeva e o capcană indirectă, că fericirea nu vine atât de ușor, că probabil e însoțită de riscuri pe care trebuie să ți le asumi și de momente critice pe care trebuie să le depășești. Dar mi-au spus că voi fi fericit și trebuia să mă încred în ele. Erau visurile mele dintr-o noapte de vară, care mă trezeau din somn și mă țineau apoi pradă unor insomnii crunte. Știam că veneau de undeva din interiorul meu, știam că vocile lor hipnotizante răsună dintr-un univers mai îndepărtat decât realitatea noastră curentă, și mai simțeam, în nebunia mea adolescentină, că nu pot face nimic. Viața ni se întâmplă, ne ia pe sus, suntem adeseori puși față în față cu clipa concretă, cu șansa, cu realitatea, cu o persoană care suntem noi și pe care o cunoaștem vag și pe care știm că trebuie să o acceptăm și să comunicăm cu ea.

Nu, nu plecăm, îmi mai cumpăr un pahar cu vin, poți să-ți mai iei o bere, am spus îndreptându-mă înspre bar. I-am zâmbit. Filmul în care jucam, viața mea, devenise de la o vreme oarecum palpitant. Acțiunea se îndreptase brusc într-o direcție pe care o anticipasem de mult timp dar care stătuse în fața unor uși închise, pe care eu nu știusem să le deschid. Dar acum, într-un mod oarecum degajat, jucam. Eram un jucător în propria mea viață. Și ca să fac asta, trebuia să mă lupt cu mine. Trebuia să învăț să comunic, pentru a nu știu câta oară, la un alt nivel. Deși nu mai sunt de mult timp timid, capacitatea mea de comunicare verbală lasă de dorit. Stăm la masă, e trecut de miezul nopții, abia ne-am cunoscut, bem bere și vin, încercăm să ne cunoaștem. Nu, nu plecăm, e felul meu de a spune că mai stăm, că mai avem lucruri de spus, că lipsa fluidității cuvintelor mele nu exprimă adecvat și procesele complexe care au loc la nivelul creierului, acolo unde ni se decid permanent slăbiciunile și instinctele, afectele și forțele de actracție ale inimii.

Știu că nu sunt un simplu tip care stă la masă la o terasă, într-o noapte de mai, jucând rolul care i-a fost scris. Știu că am niște lucruri de spus, știu că și eu tind la un fel de împlinire care mă împinge în situații stranii. Tot ce ne rămâne de făcut e să încercăm, să ne bem băuturile și să ne purtăm dialogul la un alt nivel, într-un alt spațiu al gândirii și al senzației, într-o altă dimensiune a conștientului. Există un dialog mai presus de cuvinte, la care oamenii asemenea mie se pricep mai bine. E generat și întreținut de conștiința faptului că toate lucrurile se întrepătrund, că suntem parte din tot ceea ce ni se întâmplă și că viețile noastre sunt în așa fel construite încât să nu rămână vreodată vreo piesă de puzzle care să nu se găsească în locul potrivit. Realitatea și fragilitatea momentului, intensitatea clipei, incertitudinea în ceea ce privește viitorul. A fi aici și acum e singurul fel în care aș putea înțelege viața. Te-am cunoscut mai înainte, abia știu cine ești, dar cred în clipa pe care o trăim, în moment.

Depășind permanent condiția de outsider. A te situa în exterior, în afara lucrurilor, de cealaltă parte. A avea un fel aparte de a te face înțeles, a putea citi realitatea lucrurilor dincolo de aparența lor. A aduce outsider-ul în lume, a te descompune, a te desface de aparențe. A fi tu însuți, a renunța la umbre și la comprimisuri, a spune lucrurilor pe nume. Îmi mai cumpăr un pahar cu vin, poate să însemne că asta e realitatea mea, că nu contează cuvintele pe care nu reușesc să le pronunț, că aici și acum se poate naște o poveste. A aduce interiorul meu în lume, a trece porțile, a construi lumea după felul în care sunt eu construit.

Și apoi e asumarea unui risc. Riscul de a rămâne singur, rănit, sângerând metaforic pe asfaltul melancoliei. De ce să nu pot să-mi asum așa ceva? M-am întors de câteva ori, în istoricul vieții mele, din prăpăstiile întunecate și fierbinți ale spiritului. Le-am supraviețuit și m-am ridicat mai sigur pe mine și mai puternic. Nu mă tem de faptul de a trăi, de a mă îndrăgosti, de a-mi duce viața pe culmi ale momentului care să-mi fie mai târziu amintiri dragi. E riscul de a fi eu însumi, de a rezona cu altcineva, de a trăi intens fericirea și căderea. Nu mă tem de ele.

Continue Reading

În contrast

08082013

Privește-i: sunt prizonierii propriilor lor vieți, sunt captivi în universul problemelor pe care consideră că le au, sunt pur și simplu manifestări ale rutinei în care s-au trezit aruncați; întreabă-i când s-au simțit bine ultima dată privindu-se în oglindă. Privește-i cum nu pot pricepe muzica pe care o aud de undeva din depărtări, privește-i cum nu știu să citească jocul de culori în care mulți alți oameni, viața însăși, se scufundă necontenit.

Privește-i pe dinăuntru și vei înțelege: trăiesc hipnotizați de ego, cu perspectivele baricadate de sine, prinși în lanțurile propriilor interese. Sunt orbi; nu știu să-și asume consecințele deciziilor pe care le iau, nu pot înțelege că ei ar putea fi cauza destrămării universului pe care îl revendică, sunt insule unitare într-o mare plină de viață și interacțiune.

Privește-i: sunt ceea ce nu-ți dorești să devii.

Suntem liberi; libertatea și fericirea noastră ne mănâncă de vii. Ne trăim viața ca pe un interminabil dans, ca pe o fascinantă vibrație a unui univers pe o brană. Fiecare suntem câte o galaxie într-un spațiu general, ne rotim unii în jurul celorlalți, comunicăm prin adierea vântului, prin ploaia vijeliosă sau prin mângâierea magică a mării. Suntem cine suntem, singura manifestare de viață care am fi putut fi vreodată, suntem fericiți și împăcați cu asta, ne lăsăm prinși în jocul de culori, ne abandonăm spiritul stării fermecate în care toată fericirea lumii intră în rezonanță.

Sunt propria mea libertate; mă las călăuzit de mine însumi, din om în om, din îmbrățișare în îmbrățișare, din zâmbet în zâmbet, din cuvânt în cuvânt. Sunt, uneori, prea mult chiar și pentru mine însumi. Viața cade în avalanșe peste mine, mă împinge tot mai departe, tot mai aproape de mine. Sunt cine sunt, sunt singurul lucru înspre care m-am îndreptat vreodată; fericirea mi s-a încolăcit în jurul inimii și nu-mi mai dă drumul; sunt liber; pe vârf de munte și scufundat în mare, la birou și în camera mea de cămin, dormind pe nisip, răpus de alcool, în tăcerea îmbrățișării la care iau parte complice, în singurătatea propriilor gânduri sau în mijlocul unor mulțimi de oameni; sunt liber. Toți oamenii pe care îi cunosc sau nu, la care țin sau nu, toți oamenii de pe stradă, sunt eu. Mă regăsesc în toți, știu că am căzut cu toții din acea fericire astrală, din acea enormă libertate fără formă, din acel dans magic al universului.

Continue Reading

Pe marginea prăpastiei

16072014_real

Rămâi uneori cu o presantă senzație de gol, de nimic. Te trezești în mijlocul nopții fără să mai poți să adormi, simți presiunea vidului și te afunzi în lecturi intense până se luminează. E o frică interioară care te însoțește deseori și care îți guvernează limitele și deciziile. E frica de acel nimic pe care îl porți în tine și de care simți că nu vei scăpa niciodată, că toate lucrurile care au însemnat la un moment dat ceva, săruturile, îmbrățișările, atingerea vibrantă a trupurilor nude, vor trece pe lângă tine asemenea unui val puternic din mare care te dezechilibrează și te dă cu capul la fund.

Există necontenit o frică atașată numelui nostru, una cu care ne naștem din prima clipă și care nu ne părăsește niciodată. Suntem desprinși cu violență dintr-un ocean de conștiințe, și tot ce posedăm cu adevărat în toată viața noastră s-ar traduce prin căutarea acerbă a acelui ceva care ne-ar putea completa. Trăim cu conștiința angoasantă a faptului că nu suntem perfecți și că doar o altă ființă umană ne-ar putea face să tindem la asta. Să ne găsim completitudinea. Și poate că această căutare nu înseamnă nimic altceva decât frica apăsătoare care te trezește în mijlocul nopții, înspăimântat de tot. Aproape că știi că nu vei găsi niciodată ceea ce cauți, aproape că te resemnezi cu faptul că vei muri singur, putrezind, mâncat de viermi, de gândaci și de șobolani, că universul tău se va închide dintr-odată fără vreo finalitate deplină.

Viața e un lung șir de temeri și de întrebări. Uneori se strecoară printre ele și niște momente de rezonanță, cunoaștem oameni lângă care ne simțim fericiți, cărora le oferim pentru o perioadă săruturile, îmbrățișările și atingerea trupurilor noastre, și care dispar încet odată cu trecerea timpului.

Suntem ființe guvernate de teamă. Angoasa este singura noastră religie reală, iar prezența ei strălucește în toate sistemele religioase. Teama de nimic e starea noastră naturală; fericirea pe care o simțim uneori e instabilă, dispare repede, lasă urme și semne. Dacă cu frica reușim să trăim, fericirea ajunge să ne înspăimânte. Fiecare moment de fericire, urmat de clipele de declin, ne pune față în față cu noi înșine, cu limitele noastre, cu extazul, cu sublimul și inefabilul. Niciun om nu e construit să le reziste, să le țină piept, să iasă întreg din aceste experiențe.

Fluctuând încontinuu între frica generatoare de insomnii și fericirea care te aruncă în disperare, nu mai știi cum să te salvezi. Cauți orbește, cu mâinile întinse, acel ceva pe care nu-l poți pune în cuvinte și care ți-a fost smuls în clipa în care te-ai născut.

Continue Reading

Acest ceva care ne mănâncă pe dinăuntru

20042015

Galopam înnebuniți în căutarea fericirii. Cădeam de pe cai, ne rostogoleam prin câmpurile pline de praf, plini de transpirație, ne recăpătam curajul sărind înapoi și ne continuam goana nebună. Timpul ne urmărea fioros, turbat, disperat să ne prindă, să ne încolțească, să nu ne mai dea drumul în veci. Fugeam ca și cum vedeam ziua de mâine dispărând încet la orizont, ca și cum astăzi era ultima șansă când mai puteam avea certitudinea că ne bat inimile în piept. Eram în stare să scormonim după fericire până către centrul pământului, să săpăm cu mâinile goale, să ne forțăm mintea și trupul pentru a ajunge departe, tot mai departe.

Dacă e un lucru pe care l-am înțeles și l-am învățat în tot acest timp, acela este că fericirea este singura religie la care merită cu adevărat să accedem, că ea conține acel mesaj care te poate duce către tine însuți, pe drumul tău, nu prin bălării dogmatice și fantezii care întrec până și literatura de top. Cred în zeul fericirii, care nu este nimeni altcineva decât tu însuți, eu, Eul, acel cineva care stă tot timpul în capul tău și care te pune să faci aia și cealată, toate lucrurile contradictorii care s-au putut imagina vreodată. Cred în drumul fericirii pe ocolite, cred în misiunea autoasumată, cred în excese, cred în limite și în mersul pe limită, cred în încălcarea limitei și în acea provocare nebunească de a râde în față zilei de mâine cu tot ceea ce-ar putea presupune ea.

Cred că ne-am născut să ne amestecăm unii cu alții, să ne amestecăm visele, speranțele, timpul, perspectivele, întregile ființe, cred că ne-am născut să ne căutăm orbește unii pe ceilalți, mergând pe sârmă, legați la ochi, cu mâinile întinse, în egală măsură curajoși și înfricoșați. Cred că pot înțelege această dorință a multora, pe care eu o ridic chiar la un nivel mai sus, de a găsi fericirea, de a ajunge către ea cât mai repede, cât mai eficient – o iluzie, aș zice eu, și tocmai de aceea mă trezesc în anumite momente încurajând limite și excese, luând parte la ele, propovăduind o religie a fericirii, găsită însă pe ocolite, cu suișuri și coborâșuri, cu puncte de extrem, cu nebunie în priviri, cu căderi. Cred că nu ne mai ajung zilele și nopțile ca să fim noi, ca să ne găsim, ca să-i găsim și pe ceilalți, să ne conștientizăm orbirea, să ne ridicăm din praf, să ajungem să credem în voluptate, cred că trebuie să ne găsim curajul să distrugem din temelii acele idei abstracte precum raiul și iadul, să râdem lejer celor ce ne ameniță cu ele (raiul e o amenințare la fel de bună – ce plictiseală), să ne scoatem pe noi la înaintare, pe noi și fericirea noastră, pe noi și tot ceea ce-am depus de-a lungul timpului în noi, pasiunea, nebunia și dorința de viață, adică tot ceea ce-ar trebui să proclame orice religie ce-și dorește să unească oamenii între ei.

Continue Reading

[fading out]

26102014

Mi-am spus de fiecare dată, la fiecare început, că mă voi adapta din mers, ceea ce de multe ori s-a și întâmplat. Mi-am spus, la fiecare sfârșit, că evenimentele pe care le-am trăit n-au fost întâmplătoare și că am ceva de învățat din fiecare lucru, mai mult sau mai puțin mărunt, pe care l-am trăit. Mi-am zis că nu are niciun rost să port resentimente celor câteva persoane care m-au părăsit, fiecare în felul său, și am învățat treptat să-i apreciez pe toți pentru timpul pe care mi l-au oferit, fie el cât de scurt, dacă asta mi-a adus, pe termen lung, o anumită împlinire interioară. Am simțit de-a lungul timpului doruri inefabile, pe care cu greu aș putea vreodată să le explic cuiva. M-am hrănit, în anumite perioade ale vieții mele, cu întunericul nopții și cu furtunile vijelioase de toamnă, iar în alte perioade m-am devorat pe mine însumi, amplificându-mi slăbiciunile și sensibilitatea. Am văzut tot timpul doar limite spre care puteam să tind, și spre care întindeam mâini tremurânde. Am simțit de câteva ori cum inima mi-a luat-o razna în piept, într-o implozie de energie, am simțit de câteva ori un gol atât de apăsător pe care-l purtam în mine și cu care nu știam cum să mă descurc. Și cu alte ocazii, o frică teribilă mă ținea împietrit, îngrozit de existență. Mi-am spus mereu că mă voi adapta, că va fi bine, că voi scoate tot ce-i mai bun din mine, că voi învăța să trăiesc cu mine și cu toate lucrurile din jurul meu. Și am încercat. Și astăzi ies pe străzi și pretind că am reușit să fac asta, ies cu costumul meu de clovn integrat în societate, râd și vorbesc cu oamenii ca și cum eu chiar aș fi eu, ca și cum totul ar fi exact așa cum pare a fi, astăzi las să persiste aparența c-aș fi ajuns acolo unde aș fi putut să ajung. Dar mai am până acolo. Mi-am spus că-mi voi urma drumul, că nu voi face compromisuri, că nu-mi va părea rău. Dar încă mă mai abat de la drum, încă mai fac compromisuri, încă ezit uneori, încă mă bâlbâi, încă privesc în gol, încă îmi stă în gât tăcerea și nu mă lasă să respir. Dar cu timpul, s-a întâmplat ceva și cu lucrurile astea, s-au mai calmat oarecum, au devenit ale mele. La fel cum ești nevoit să te adaptezi lucrurilor care nu se lasă duse.

Continue Reading

În interiorul trupului

08122014

Uneori crezi că trăiești momentul apăsând piciorul până la capăt pe pedala de accelerație a mașinăriei care te poartă prin viață. Uneori nu poți să te oprești, întregul tău stil de viață este un exces, o încercare inconștientă de a te ține în mișcare, pe picioarele tale, uneori ai senzația că singura metodă prin care poți continua să fii viu, să reziști tentației de a deveni una cu pământul, e aceea de a merge în viteză prin viață, chiar dacă viteza asta e una strict interioară, care ține de propriile senzații și reacții. O plictiseală enormă îmi dă târcoale, mă vânează necontrolat. O moarte termică a Universului mă amenință de la miliarde de ani-lumină depărtare. Întreg universul gravitează în jurul camerei mele de cămin, pulsând în ritmul muzicii care răsună din boxe. Cărțile se strâng mormane. Trigliceridele mi se dublează de la an la an. Viața mea se umple de momente al căror imprevizibil și inedit mă surprinde și pe mine. În anumite momente, un alt eu pune stăpânire pe trupul meu, o istorie alternativă începe să-mi aparțină. Rămân semne: pahare băute pe jumătate și țigări stinse după câteva fumuri, urme ale intervenției unor momente neprevăzute, întâmplări care apasă pe alte întâmplări, cuvinte încețoșate și mâini care ating sublimul.

Mă ridic dintr-un haos de neînțeles, țin închisă în mine o agitație care mă macină în fiecare moment. Mă las permanent purtat de val, nu știu ce fac mâine sau peste zece minute. Timpul curge prin mine într-un mod simțitor, în fiecare moment al său. Totul se sincronizează, totul coincide, totul se suprapune. Diferențele în tot ceea ce este în jur sunt doar pentru ceilalți, cei care caută cuvinte pentru a face diferențe. Sunt captiv în societate și de cele mai multe, pe lumină, sunt nevoit să par că mă supun ei, fapt care ajunge până la urmă să mă tragă în jos. Noaptea pot să respir libertatea de a fi animalul-liber-care-sunt. Să beau până uit de mine. Să vorbesc toate limbile pământului. Să explorez tentațiile necunoscutului. Să merg în viteză înspre limitele ieșirii din trup. Să mă hrănesc cu propria mea energie, alimentată de prezența celorlalți oameni cu a căror energie intru în rezonanță.

Există uneori, între oameni, un magnetism straniu, o forță de atracție pe care legile fizicii nu reușește să o explice: uneori e vorba de pasiune, alteori de simpla interacțiune ca formă de socializare. Nu e nicio diferență între doi îndrăgostiți care se plimbă prin parc sau un grup de bețivi care beau bere după bere ore întregi până când uită de ei. Există ceva care te face să simți interacțiunea cu ceilalți într-o formă sau alta, după cum ți se potrivește mai bine. Civilizația și declinul civilizației există în fiecare moment în fiecare dintre noi, fiecare putem construi sau dărâma definitiv o lume din care facem parte. Fiecare suntem propriul nostru Infern și propriul Paradis. Dacă uneori uit de mine, dacă prefer excesele și sublimul, dacă refuz normele, asta e pentru că undeva mai departe, într-un alt fel de conștientizare a acestei lumi, lucrurile sunt aranjate altfel pentru mine, și au un altfel de a funcționa. Îmi vorbiți de normalitate ca fiind ceea ce fac ceilalți. Totul din punct de vedere statistic. Dar eu știu că această normalitate este călcată în fiecare zi în picioare de fiecare individ în parte, la modul personal. Fiecare dintre noi este propria lui anormalitate, fiecare a simțit la un moment dat că ceva nu e în regulă, că ceva personal contează mai mult decât ceea ce este în jur. Așa se nasc marile povești personale, marile istorii, de care nici măcar nu-i nevoie să știe multă lume. Și câte lucruri am ajunge să regretăm până la urmă doar din faptul că ne-am supus unor norme care nu ne aparțin.

Continue Reading