Realități tomnatice

09102015

Suntem victimele propriilor iluzii, se gândi în acele momente L., urcând treptele pentru a se refugia în camera sa. Un sentiment complicat și confuz puse stăpânire pe el, același pe care îl putea recunoaște și din timpul unor alte nopți de singurătate, atunci când insomniile dau timpului impresia unui ocean infinit peste care gândurile se pot dezlănțui în voie. Puse unele peste altele cele câteva cărți împrăștiate pe o parte a patului, cele pe care uneori le răsfoiește mângâindu-le paginile. Eu cu ele dorm, îi spuse la un moment dat lui M. atunci când se furișaseră într-o noapte, conduși de curgerea torențială a sângelui prin fiecare vas al trupului și de instincte pe care noaptea reușea să le camufleze într-o oarecare măsură. Astăzi nu. Astăzi tot ceea ce curgea prin el era doar vântul de toamnă din nopțile furtunoase, suficient de puternic încât să rupă crengile copacilor și să țină inimile terifiate de dor. Și o neliniște inexprimabilă în cuvinte, cea a celor pentru care prezentul e doar bătaia din aripi a unui fluture, o chestie fragilă care nu durează mult, sprijinită pe clipele de repaus și pe obsesiile momentelor scurse în trecut. Și-ar fi dorit să poată fugi prin deșerturi inimaginabile, părăsit de oameni și cuvinte, condus de speranța unei posibile regăsiri cu sine însuși. Bucăți, bucăți, asta sunt, ar fi spus dacă ar fi știut cui și dacă ar fi știut cum, bucăți, bucăți, împrăștiate în mine, sticlă, pietriș, gunoaie, oameni, iluzii, dureri, bucăți, bucăți, dar neavând cui și neavând cum, se mulțumi să se întindă în pat învelindu-se un cearșaf subțire, încolăcindu-se în el, întorcându-se pe o parte și pe alta până când ajunse să simtă, măcar iluzoriu, securitatea coconului menit să-l apare de frig, de singurătate și de oameni, de sine însuși și de întreaga lume din jur, de moleculele din aer și de atomii din care ele sunt alcătuite, să-l protejeze de lumină și de întuneric. Totul era doar o înțepătoare durere care i se perinda prin tot trupul, purtată de sentiment și de dragoste. Învăța astfel că nu dor lucrurile și persoanele care aleg să plece, ci tocmai cele care rămân, cele în jurul cărora gravitezi pentru că nu poți altfel, cele a căror prezență te apasă mai puternic decât propriile oase ale trupului tău, ce apasă nervoase pe carne. Și uneori mintea, prizonieră unui astfel de trup, colapsează inevitabil, bucăți, bucăți. Și iluziile, a doua zi, se infiltrează bucuroase printre crăpături și se înghesuie acolo, bucăți, bucăți, făcând loc unor alte momente asemenea.

Continue Reading

Ultima clipă ascunsă în noi

27052015

Scindat între trecut şi viitor, între dorinţe şi fapte concrete, între persoane de care mi-e dor şi persoane printre care trăiesc, între început şi finitudine, între prezent şi urma pe care o lasă o amintire. Ce sunt mai mult de atât?

Suntem orbi, atât de orbi încât nu conştientizăm că trăim permanent o ultimă clipă. Nici prin gând nu ne trece c-ar putea fi ultima dată când ne atingem mâinile, când ne bem ceaiul, când ne băgăm în pat pentru a ne odihni puţin, când avem ocazia să spunem cât de mult înseamnă ceilalţi pentru noi. Iar apoi se întâmplă. Aşa cum purtăm permanent viitorul împreună cu noi, oriunde am merge, aşa ne purtăm şi moartea, fără a fi conştienţi de ea, fără a ne păsa, fără a ne îngriji de tot ce înseamnă ea. Apoi, ca din senin, nu ne mai trezim din somn, rămânem mistere pe o hartă ce nu s-a scris încă dar pe care ne-am aflat întodeauna.

Şi cine să ne lămurească apoi în privinţa a ceea ce se întâmplă cu noi? Cine să ne explice somnul, cine să ducă mai departe un înţeles pierdut al unor lucruri care se întâmplă de la sine? Căci ce este mai comun în lume decât un proces ireversibil? Poate-i doar un vis ce se prelungeşte la infinit, poate-i doar o bătaie din aripi a unui fluture de pe vreo insulă oarecare, poate-i doar frunza unui copac ce cade într-o pădure. Poate atât rămâne din noi atunci când, asemenea unui ceas, ni se consumă bateria.

Ce se întâmplă apoi cu povestea noastră?

Continue Reading