Adormirea domnului L.

15102015În seara aceasta, domnul L. avea să se apuce să gătească în cele din urmă punga de tortellini pe care a cumpărat-o zilele trecute. Voi trece să cumpăr un zucchini, și-a zis azi atunci când a plecat de la serviciu, la fel cum ieri se gândise să se oprească să cumpere niște parmezan, și la fel cum în urmă cu două zile își propusese să cumpere un borcan de pesto. Nu-și făcuse timp să le gătească până acum așa că astăzi, în ziua aceasta în care pleacă mai devreme de la muncă și în care se pare că nu mai are nimic de făcut, se va apuca, mai ales că lista improvizată de ingrediente părea să se apropie de completitudine.

Sau ar putea să plece în oraș. Dar orașul pare atât de departe, cu toți oamenii săi, cu tot potențialul său, cu tot misterul pe care îl deține. Ar putea merge să se întâlnească cu cineva, programat de dinainte sau nu, ar putea să-și caute chiar astăzi dacă ar avea răbdarea de a se supune întregului set de convenții în ceea ce consideră a fi întâlnitul cu cineva, dialogul (mai scurt sau mai lung), aparențele și alte eventualele interacțiuni. Nu sunt interesat, răspunde el de regulă, în fața abordărilor ultra-rapide care ar putea să-i aducă eventual o noapte de satisfacere a poftelor trupului și săptămâni întregi de greață existențială provocată de sentimentul de neîmplinire a inimii. Așa că va rămâne acasă, va găti punga de tortellini, va dormi vreo două ore și va da pe gât, atunci când va coborî la bar, câteva pahare de whisky. După care va reveni în patul său, undeva pe la orele unu-două înspre dimineață, de unul singur, unde va dormi până la răsăritul soarelui, când o nouă zi îl va face să se pună în mișcare.

Continue Reading

Dosarul C.

10092015Există un moment dincolo de care începem să conștientizăm faptul că o parte a energiei pe care o consumăm zilnic (mai mult sau mai puțin, în funcție de fiecare dintre noi) e alocată unui proces de sedimentare a memoriei, unei încercări continue de a rememora momente care ne-au afectat pe termen lung și de care nu mai putem scăpa, pe care le purtăm în noi permanent. Există un moment critic dincolo de care viața se saturează, în care nevoia de a trăi începe să fie combătută de aceea de a îți aduce aminte, iar aceasta este generată de funcționarea misterioasă a organelor trupului nostru, de descărcările electrice din creier, de pulsațiile alerte ale inimii și de curgerea torențială a sângelui prin artere, vene și capilare. E momentul în care îți dai seama că se întâmplă ceva cu tine, că ceva inefabil începe să te tragă în jos, că simți o greutate venind din interiorul pieptului, pe care nu poți s-o explici. Și trăim într-un timp în care conservarea memoriei nu mai este deloc o dificultate: mii de fotografii și pagini întregi de text pot fi adăpostite astăzi pe suporturi electronice având dimensiuni de ordinul milimetrilor, care pot fi accesate oricând pentru a ne oferi nouă, celor afectați de trecerea timpului, un anumit reconfort. Doar că acest lucru nu este niciodată de ajuns, mai ales atunci când inima colcăie cu disperare și când trupul se înfioară involuntar ca urmare a unei amintiri colective a tuturor celulelor care-l compun, precum și a celor pe care le-ai pierdut între timp prin funcționarea firească a întregului sistem de organe.

Și te trezești într-o zi cu nevoia apăsătoare de a te întoarce și de a te afunda pe drumul primejdios al memoriei, ca într-o pădure deasă și întunecată, pe alocuri chiar și mlăștinoasă, dar în care știi că se găsesc în anumite locuri, însemnate pe o hartă temporală a vieții tale, acele momente care au contribuit la devenirea ta de până acum, acele momente pe care n-ai reușit să le iei cu tine mai departe, să le faci purtabile, ușoare, de tolerat. Așa că uneori simți nevoia să te întorci la ele, luptându-te cu tine însuți.

Pare ușor să le spui celorlalți că tu nu te îndrăgostești niciodată, că în ciuda anilor pe care îi ai și a relațiilor de lungă durată pe care le-ai avut, tu n-ai iubit niciodată cu adevărat. Ba chiar te pui să-i întrebi, dincolo de perdeaua lor de tăcere, de atingerea pe care ți-o oferă pe obraz și de zâmbetul tâmp ce s-ar vrea înțelegător, cum e să fii îndrăgostit, de parcă ar fi atât de simplu de pus în cuvinte și de parcă nu s-ar fi scris tone de literatură despre asta. Doar că eu aveam ceva și mai puternic de enunțat, la limita nebuniei: eu nu m-am dezîndrăgostit niciodată, pregătit să-mi semnez astfel condamnarea la nebuni, condiția spre care de altfel simțeam că mă și îndrept. Îndrăzneam că insinuez că port în continuare cu mine, chiar și în acel moment, în fața acelui pahar de vin, cu aceeași intensitate din urmă cu (deja) ani întregi, prăpăstiile și declinul a ceea ce a însemnat dragostea pentru mine, c-am ajuns să dezvolt între timp teama de a mă întâlni întâmplător pe stradă cu acele chipuri a căror vedere îmi făcea inima să-mi sară din piept. Mă sălbăticisem între timp, mă rănisem, mă purtam prin universul tridimensional șchiopătând tăcut, și cu toate astea mi se învârtise ceasul până în momentul în care devenisem pregătit s-o iau de la capăt, să risc, să mă las purtat într-un dialog, să beau niște beri împreună cu tine (iată momentul în care n-am mai fost în stare să te țin deoparte și te-am introdus în frază, în mijlocul ideii, al gândului, acolo unde stai de ceva timp, acolo de unde n-ai mai plecat, și chiar că nu am mai vorbit de mult timp, ce mai faci?, mi-aș fi dorit să pot să vorbesc cu tine atunci, să nu dispari așa în ceață, chiar dacă am înțeles și am acceptat totul așa cum a părut că este, așa cum am pretins că ar fi), să te las să mimezi jocul cu numărul de la interfon, să te privesc zâmbitor înainte de a te săruta pentru prima dată, în timpul în care liftul urca încet, să particip la restul jocului încercând să renunț încet la scutul meu social, să te las să mă cunoști așa cum eram, așa cum sunt și acum, să-mi cer scuze pentru semnele pe care ți le lăsasem pe gât, să-mi uit periuța de dinți pe marginea chiuvetei, să inventez un cod care să ne aparțină. Și restul lucrurilor care nu au depins doar de mine, și pentru care timpul s-a folosit de noi ca să le genereze (știi, într-o zi veneam inocent în oraș pregătit să-mi fac o radiografie la dinți sperând ca apoi să te întâlnesc, timp în care tu îmi scriai că indiferent cât de mult ne-am atașa unul de celălalt, it won’t become a relationship, că trebuie să las orice speranță, că nu există (așa cum aveam să cristalizez mai târziu răspunsul la întrebarea ta) un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare), Vreau momente, nu relații, ți-am spus chinuindu-mă să strâng laolaltă câteva cuvinte de pe asfaltul mocirlos al minții mele. Și oare cât voi mai simți nevoia să scriu despre asta? Și am trăit niște momente pe care le-am strâns în mine și cu care nu mai știu ce să fac. Inima bătându-mi în piept până la fericire, până cât mai aproape de ea, îmbrățișarea apăsătoare a trupurilor, mâini și degete înnebunite să atingă tot ce prindeau, ochii care se războiau în priviri, câteva astfel de momente întâmplate în câteva zile, prea puține dintr-o viață, care aveau să însemne pentru mine mult și față de care nu mă puteam face deloc înțeles. O perioadă din viață trăită cu intermitențe, în care așteptam momentele în care urma să te văd, dar de la care nu puteam aștepta nimic.

Și între timp m-am ținut de cuvânt, deși aproape că mă mir și eu cum rezist. A trecut jumătate de an de când n-am mai schimbat nici un cuvânt, de când nu ți-am mai scris nimic, așa cum îți spusesem că am s-o fac. M-am ținut de cuvânt și am dispărut, acea dispariție pe care ți-o garantasem și pe care mi-o asumasem de la început. Acea dispariție menită să construiască până la sublim acea heartbreaking asymmetry pe care ai subliniat-o la cinci dimineața spunându-mi că-ți sunt atât drag. Și n-am înțeles prea bine cum a evoluat timpul mai departe, dacă ne-a apropiat mai mult sau dacă ne-a îndepărtat, dacă ai ajuns cumva să te temi de ceea ce-mi spuneai și ai preferat astfel să rămâi în zona ta de siguranță, de unde personal nu îndrăznisem vreo secundă să te revendic, sau dacă acea exuberanță din primele întâlniri s-a dezintegrat treptat. Habar nu am. Pentru c-ai dispărut în ceață, așa cum anticipasem și cum te rugasem să nu faci, alegând, în opinia ta, răul cel mai mic, nimicul, în timp ce eu am fost exilat pe tărâmul cuvintelor care nu mai pot fi spuse și al memoriei pe care ești nevoit s-o conservi, pentru că e tot ceea ce ai. Mă uit din când în când la numele tău zgândărit fiind de multe simțiri; uneori mi-aș dori doar să știu că ești bine. Și n-am apucat să-ți zic niciodată chestia asta blestemată, măcar așa pentru a fi rămas consemnată în istoria cuvintelor spuse între noi, eu nu mă dezîndrăgostesc niciodată, vei rămâne cu mine tot timpul, nu știu ce să fac cu toate lucrurile astea pe care le simt și cum să le depozitez mai eficient în interiorul meu pentru a nu le mai simți atât de grele, și acum te-am cunoscut pe tine și pare iminent, și vei dispărea în ceață, așa cum te voi ruga să nu o faci, așa cum anticipez, așa cum am făcut-o și eu în alte contexte, asta e, trăim uneori iluzia că am ști care este momentul potrivit în care să ne strângem catrafusele, fie ele și doar imateriale, și dispărem în tăcere, sperând ca celălalt să înțeleagă, ne ascundem după numărul de telefon și după contul de WhatsApp pe care uneori mai apărem online, sperăm ca celălalt să înțeleagă și să nu mai spună nimic, la rândul lui. Să se descurce cum poate. Așa că universul meu a rămas agățat de unul din acele momente în care stăteam îmbrățișați, corp lipit de alt corp, neștiind cât ar mai fi durat toate astea, până când. Și acum mă chinui să-mi conserv memoria, să-mi țin în siguranță arhiva discuției de pe WhatsApp și imaginea chipului tău în memorie, în lipsă de vreo fotografie pe care să ne-o fi făcut în clandestinitatea noastră, vreau momente, ți-am zis, habar n-am ce vreau, de fapt, un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare, calm pe dracu. Și scriu toate astea cu gândul de a le printa apoi și de a le purta cu mine tot timpul, închise într-un plic, până când întâmplarea va face să ne reîntâlnim, Ce mai faci, mă vei fi întrebat, iar eu, ca un idiot, voi fi spus bine… ca și cum doar atât mai poți să spui atunci când ai tone de cuvinte nespuse, Stai puțin, am să-ți dau ceva, timp în care voi scormoni în rucsac printre cărți și hârtii, uite, vreau să citești asta, te rog, doar aberații, și vei citi poate declinul pe chipul meu, căderea, prăpastia, Am scris niște chestii, îmi pare bine că te-am văzut, Pa. Și apoi vidul, bătăile inimii, căderea, mersul pe stradă, discuțiile superficiale cu ceilalți, toate acele elemente pe care le voi simți atât de accentuat, atât de intruziv.

Te-am întrebat apoi, când deja era totul consumat, dacă pot să te iau în brațe. Era ceva ce mi se părea mai intim în gestul ăsta decât săruturile și agitația trupurilor care l-ar fi precedat. Mi-ai spus că da și în clipa următoare brațul meu s-a târât pe trupul tău, strecurându-se pe sub pătură, până când și-a găsit locul perfect, echilibrul, până când mâna mea a întâlnit-o pe a ta și au stat împreună ceva timp, într-un gest aparent de conviețuire.

Noaptea se lăsase peste oraș și peste noi. Doar luminițele de la geamul tău, pe care nu le scoteai niciodată din priză, mai îndrăzneau să ne însoțească prin vis. Eram amândoi creația acestor nopți de vară peste care în curând avea să se coboare vântul rece al toamnei, iar mai târziu iarna. Puteam pune la comun extaz și plăcere, părți din trupurile noastre care nu cunosc altceva decât recele instinct animalic, mâinile, ochii, sexul, pielea în tot ansamblul său, puneam la comun timp din viețile noastre umplute până la extenuare de evenimente pe care rareori le puteam controla, și nimic altceva. Carne și transpirație, nopți și pahare de vin și un oraș întreg din care încercam să disting câte ceva de la înălțimea balconului tău. Și lumini împrăștiate pe toate străzile, și o mulțime de autoturisme, și oameni nocturni care se puneau probabil în mișcare atunci, laolaltă cu toți șobolanii găzduiți de subteranele orașului. Era loc de toate acestea în Bucureștiul nostru, doar de un singur lucru nu, pe care eu, în secret și în tăcere, începeam să-l concep. Mai mult de toată această dinamică a orașului, de acest haos clocotind al instinctelor puse în mișcare, nu era loc de altceva, iar mâna mea încolăcindu-se pe trupul tău începea să trădeze faptul că-n lumea asta există oameni care au în vocabular și anumite cuvinte din familia semantică a sentimentelor, și că eu sunt unul dintre acești oameni. Dar între noi nu era loc de sentimente, căldura verii era deja prea deranjantă, prea insistentă, și s-a băgat între noi învingând intimitatea nopții. Dar între noi era oricum nimic de la bun început, de la primele cuvinte și până la ultimele, doar tăcere și întuneric străpuns de luminițele de la geamul tău, doar sticle de vin, bere și țigări, doar un oraș în care puteam începe iar să căutăm orbește acel ceva care ne-ar fi putut scoate din întuneric. Pe mine cel puțin, care căutam asta. Peste ceva timp, odată cu schimbarea anotimpului, eu și șobolanii aveam să fim singurele ființe din orașul acesta a căror agitație nocturnă n-avea să fie înțeleasă de nimeni.

Este frigul care intră pe geamul deschis și apa care curge din caloriferul defect. Încă mi-e dor de tine; n-am mai vorbit de ceva timp. Mă rătăcesc. Mă învârt în cerc. Mă însingurez cu numărul tău de telefon și cu arhiva discuției pe care am purtat-o de-a lungul timpului pe WhatsApp. Beau bere după bere după bere. Între timp a venit un fel de iarnă, m-au părăsit și cuvintele, până și ele. Și sunt o mulțime de oameni care vin și năvălesc peste mine, cu discuții absolut inutile și care cred că ar conta cumva, așa cică se menține societatea, cică așa se păstrează prieteniile. Dar cum să pot să țin cont de asta, când eu nu mă pot păstra nici măcar pe mine, când m-am lăsat să fiu purtat în derivă pe străzi, prin întuneric, prin viață. Pe tine te țin minte, pe tine încă nu te-am uitat, între timp se lasă noaptea, se așterne zăpada, vine iarna, voi căuta iarăși poate interacțiuni directe, voi zâmbi distant, voi întinde mâini, voi atinge cu ele posibilul și imposibilul, extazul și căderea. Mă voi întâlni poate întâmplător cu tine, îți voi spune, Știu, e OK, lasă, înțeleg, cu inima mea bubuind disperată în piept, Du-te mai departe, Mă voi duce și eu mai departe, voi pretinde că sunt bine și că în clipa asta nu scriu despre tine și că nici nu există vreodată șansa despre a scrie ceva despre tine, Știu, e OK, nu voi putea spune nicidecum, Mi-e dor de tine, acel dor care nu se va mai stinge deloc, niciodată, te-am căutat de câteva ori între timp, ai fost spațiul gol de lângă mine, tăcerea, am vorbit de câteva ori cu tine mergând singur pe stradă, schimbând metrouri și tramvaie, lăsându-i pe ceilalți să mă privească ciudat, asta e, Înțeleg, e OK, am venit să beau o bere, și inima mea, BUM, BUM, BUM, în piept, sub stern, în disperare, captivă unor lucruri pe care nu le mai poate rosti, Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, BUM, Mi-e dor de tine, BUM, am pierdut locul de lângă tine, am pierdut spațiul, timpul, m-am pierdut pe mine odată cu acea zi de august în care ne-am văzut ultima oară, în care ne-am zâmbit, adevărul e că mi-e frică, că mi-e dor, că te caut, că mirosul apartamentului tău stăruie încă la mine în creier, că inima mea, BUM, BUM, BUM, păstrează încă amintirea apropierii tale, perturbația inimii tale. Este frigul care intră pe geamul deschis și care mi se infilitrează treptat în carne, în oase, în gânduri, în cuvinte. Este tăcerea și dorul care se va cristaliza, care ne va soarbe de orice urmă de emoție. Așa vine sfârșitul a tot ce există, scriind, odată cu frigul, odată cu întunericul, odată cu golul din piept pe care simți că nu-l mai poți umple cu nimic.

Aș fi putut fugi mâncând pământul. Probabil că nimeni întreg la minte nu-și dorește conștient să trăiască povești complicate, care să-l erodeze pe dinăuntru, care să-i consume zilele și nopțile și care să nu-i ofere pic de liniște interioară. Așa că în momentul în care întâlnești pe cineva nou, alături de care trăiești niște momente de rezonanță care ți se par foarte mișto și care la a treia întâlnire îți spune că e deja într-o relație, și că va trebui să abandonezi orice speranță de a găsi ceva împreună, orice, în afară de niște momente izolate, în afară de niște din-când-în-când-uri de agitație a trupurilor, de îmbrățișări și săruturi pasionale, care îți spune astfel, indirect, că nu există fericire, probabil că rațiunea ar trebui să te salveze rapid, să-ți spună să te duci învârtindu-te, să scapi cât încă poți. Când cineva îți spune că ești doar substitutul unei persoane care momentan lipsește, în condițiile în care tu cauți un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare (cât de complicat este să exprimi asta, cât de absurd ar fi să pronunți cuvintele astea), pasul firesc ar fi să-ți spui salutul de rigoare și să pleci fără nici un fel de regret, fără nici un poate lăsat în urmă, fără să întorci capul. Cât încă poți.

Aș fi putut fugi mâncând pământul. Dacă n-am făcut-o, a fost doar din cauza faptului că apreciez mai degrabă experiențele tumultoase și prefer să mă chinui în loc să mă plictisesc, că mă mulțumesc mai mult momentele de rezonanță în care mi se pare că trăiesc fericirea decât starea de liniște pe care o pot găsi în restul timpului, și care nu conține nicio noutate, care nu lasă în urmă nicio plăcere. Dacă vom continua în ritmul ăsta, mă voi îndrăgosti de tine, ți-am zis, neștiind cum ar putea să decurgă totul dar neavând niciun pic de gând de a da înapoi. Zilele pe care le trăim sunt singurele lucruri pe care le deținem cu adevărat; experiența și intensitatea clipei sunt printre puținele lucruri la care am tins instinctiv vreodată.

Aș fi putut fugi mâncând pământul. Dacă am ales să ne vedem în continuare, dacă din când în când am căutat acele singure lucruri pe care știam că le-aș putea pretinde și la care aș fi putut spera, dacă uneori adormeam îmbrățișând un trup a cărui prezență putea dispărea în orice moment, a fost doar din cauză că mă mulțumeam cu clipele acelea fragmentare, instabile și lipsite de orice siguranță de continuitate, în loc să mă întorc la căutarea aceea orbească pe care o disprețuiam atât de mult.

Și mai era ceva. Nimeni, niciodată, în tumultoasa mea existență, n-a mai părut a mă înțelege și a mă accepta așa cum mă înfățișam, așa cum eram, așa cum știam prea bine că sunt, cu toate slăbiciunile și temerile mele profunde, cu tot ceea ce aveam de oferit. Preferam să am acest lucru în loc să mă întorc la întunericul meu propriu, niciodată pe deplin mulțumit de ceea ce aș fi putut găsi din căutările întâmplătoare. Mă simțeam bine. Pentru prima dată când părea a exista cineva care ar fi putut discerne cu adevărat dincolo de întunericul meu, mi se spunea clar că nu există fericire și că nu există calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare, că nu pot spera la nimic mai mult decât la secundele pe care le trăiam în acel moment, că nu există viitor. Ar fi trebuit să fug mâncând pământul de la început, dar am mai stat ceva timp, până când inevitabilul s-a produs, până când transformări insesizabile au început să se manifeste asupra inimii mele. Am știut de la bun început că e o nebunie, că nimeni întreg la cap n-ar alege insecuritatea și incertitudinea zilei de mâine.

Și dacă între timp am ajuns să convenim asupra tăcerii care se așează inevitabil peste oameni și lucrurile din jur, n-am perceput asta ca pe o dramă, deși am rămas, cum prea bine anticipam, luptându-mă cu mine însumi și cu inima care turbase. Dramele nu constau în sfârșitul lucrurilor, ci tocmai în nesfârșitul lor. Apreciam intensitatea celor câteva momente trăite, sticlele de vin pe care le-am băut împreună, încercarea de a-mi sparge zidul tăcerii (prea puțin timp, totuși, pentru asta), și ceea ce-am numit magnetismul dintre oameni pe care l-am simțit între noi. Stările instabile se dezintegrează rapid, asta m-a învățat pe mine știința, și se poate aplica foarte bine și la oameni. Dacă n-am fugit mâncând pământul, asta e pentru că mi-am dorit să rămân, având toate speranțele abandonate totuși pe străzi, înaintea ușii de la intrare. Și dacă n-am rămas mai mult, poate că lucrul acesta ține de economia timpului și a vieților noastre. O dată în plus, textul de pe brățara mea, pe care l-am tradus împreună în prima seară, își dovedea realitatea asupra mea.

O valor das coisas não está no tempo em que elas duram, mas na intensidade com que acontecem. Por isso existem momentos inesqueciveis, coisas inexplicaveis e pessoas incomparaveis.

știam că se face ora plecării, că s-a luminat de ceva timp, că trebuia să plec la serviciu, la treburile mele, la celelalte griji ale mele; eu și cu inima mea formăm un sistem unitar care nu dă rateuri decât rareori, în cazul vreunei defecțiuni la sistemul central; m-am ridicat în tăcere privindu-te zâmbitor, eu și cu inima mea care bătea ca disperata; te-am mângăiat pe frunte și m-am apropiat să-ți ofer un sărut. mi-am căutat hainele împrăștiate peste tot, eu și cu inima mea, mi-am adunat pantalonii de pe mașina de spălat și tricoul de pe scaunul din hol, mi-am luat cheile și portofelul de pe măsuța din ceea ce pentru tine era camera de zi (și ceasul, bineînțeles, ceasul pe care mi-l desfăcusem în grabă înainte de miezul nopții), m-am spălat pe dinți cu periuța pe care o aveam depozitată la tine în dulapul din baie, pășeam încet pe parchetul care scârția, eu și cu inima mea, am reintrat în dormitor, te-am sărutat pe obraz, ai mormăit ceva, ți-am zis pa, eu și cu inima mea, am ieșit trăgând ușa după mine, pe cea de la dormitor, pe cea de la intrare, apoi pe cea de la clădire, și toate celelalte uși imaginare care s-au închis apoi, am plecat în treaba mea, eu și cu inima mea, umblând ca bezmeticul cu greutatea în piept, cu inima inflamată, azi, ca și de orice altă dată, știind că nimic nu rezistă, știind că mă surp cu fiecare pas, știind că mă construiesc cu fiecare pas, fiind perfect conștient de strălucirea (și în același timp, declinul) tuturor lucrurilor. căci fericirea, atunci când îți stăruie pe piele și în creier, atunci când simple amintiri îți provoacă senzații de tremurat în mijlocul străzii, atunci când nu poți să-ți ștergi un zâmbet aiurit de pe față, această fericire complexă te duce undeva, într-o altă dimensiune a vieții, într-o altă înțelegere a secundelor care se scurg, dar nu pe lângă tine, ci în tine. trăiești timpul; ești timpul.

m-am oprit la dianei mi-am luat un vin și umbra îmi cădea peste pagini doar bănuiam că scriu ceea ce scriu era aproape miezul nopții lumina era de vină lumina așteptam să spui vino sunt aici te aștept la umbra paharului de vin timpul trece altfel timpul nu mai trece mi-au zis că la ora doisprezece se închide terasa și va trebui să iau o decizie intru sau plec stau sau mă duc mai beau un pahar îmi păstrez bani de taxi la umbra paharului de vin lucrurile se văd altfel habar n-am încotro mă îndrept de unde vin ce caut aici și acum fericirea fericirea nu e aici și cuvintele nici măcar nu se văd atunci când umbra se duce când lumina ajunge pe hârtie numai eu nu ajung nicăieri stau aici cu paharul meu de vin aplecat peste paginile întunecate și scriu și scriu și habar n-am când am să mă opresc și unde mă duc să mai cumpăr un pahar să mă mut înăuntru să plec stau și aștept și timpul trece altfel habar n-am cum beau și beau ce e chestia asta care trece prin mine dragoste dor chin dorință și o eventuală fericire sau nu cine sunt eu cine e cel care stă pe scaunul pe care stau eu la masă până la urmă m-am mutat înăuntru sunt singurul tip singur de la vreo masă de-aici dar sunt și multe mese libere și telefonul nu zice nimic și beau habar n-am ce caut aici în acest film în acest bucurești nocturn și singuratic de fapt știu ce caut port în mine așteptarea și declinul tuturor lucrurilor nimicul străzile sunt astăzi mediul meu mă scurg pe ele în timp ce orele nopții trec una peste alta încet plec și ajung la autobuzul de noapte aștept autobuzul de noapte e noapte îl văd apropiindu-se mă bucur stau pe bancă îl privesc apropiindu-se mă bucur dar îl las să plece din fața mea nu mă urc îi văd ușile închizându-se îl las să se ducă se îndepărtează așa cum mă îndepărtez și eu de toate lucrurile realității ăsteia se îndepărtează în timp ce eu stau impasibil cu telefonul în mână cu prea multă speranță cu prea multă dorință prea slab și fac cale întoarsă de la unirii universitate romană nu e prima dată când fac drumul ăsta azi de la zece jumate mă plimb încontinuu pe străzi și ajung în cele din urmă în control te văd și trec pe lângă tine nu zic nimic intru înăuntru îmi iau o bere și mă pun să scriu toate tâmpeniile astea și mai sunt vreo două ore până dimineață și eu sunt condamnat să stau aici și să scriu să-mi beau berea și să scriu și nu mai e nimeni în jurul meu m-aș putea îndoi chiar și de faptul că eu însumi sunt dacă n-ar fi toate lucrurile astea pe care le simt atât de apăsător mai e mult până dimineață și tu mi-ai zis că nu vrei să ne vedem azi că te trezești iarăși la unșpe dar prea târziu pentru mine pentru c-am lăsat deja autobuzul să plece și-am rămas cu speranțele mele iluziile pasiunile îndrăgosteala mea imposibilă târând toate chestiile astea prin tot orașul pe la unirii centrul vechi magheru control am lăsat autobuzul să plece și nu l-aș lua nici pe următorul pentru că dimineața ar fi atât de aproape și nu înțeleg de unde toate cuvintele astea toată imposibilitatea toată această senzație de a fi totul și nimic în același timp am trecut pe lângă tine și nu ți-am zis nimic nici salut nici altceva n-am știut ce să zic inima îmi bătea și mai e mult până dimineață și mai sunt atâtea pagini de umplut beri de băut mine de creion care se rup ți-am zis virtual c-am trecut pe lângă tine m-ai certat că de ce n-am zis salut or smthg habar n-am de ce n-am vrut să deranjez de unde vin cuvintele astea nu e nimeni pe lângă mine nimeni am străzi de umblat povești în care să mă aventurez deși am zis că nu mai beau beri că nu mă mai îndrăgostesc că nu mai alerg după cai verzi pe pereți ți-am zis noapte bună virtual bineînțeles știind că tu nu vei înțelege de ce umblu ca un zombie pe străzi și prin baruri de patru ore încoace de ce dau pe gât beri și pahare de vin deși am zis că nu mai beau beri că nu mă mai îndrăgostesc că nu voi mai fi slab de ce prefer să mă complic în loc să-mi văd mai departe de viață ce viață m-aș putea întreba care viață să-mi văd mai departe de viață să caut povești mai simple în care să poată să-mi fie dor și să zic da m-am îndrăgostit de tine nu vreau să dispari peste o lună un an doi ani trei ani nu știu cât și în cea mai mare parte a timpului mă gândesc la tine cum să te văd să îți vorbesc să te strâng în brațe să te sărut dar mi-am asumat toate astea de la bun început ți-am zis nu-mi pasă dacă voi suferi am suferit destul până acum barmanii se uită ciudat la mine sunt un tip care scrie la trei dimineața în control de unde vin cuvintele astea tu dormi eu nu eu scriu scriu scriu e trei dimineața și-am să mai las un autobuz să treacă nu e nimeni p-aici am tot spațiul din lume universul am ieșit pe terasă și scriu e un fel de lumină în aer un fel de ceva fantastic și scriu s-a făcut patru se adună sticlele paharele goale cutiile de țigări se aruncă pe jos pentru a fi măturate va trebui să închidem se adună și oamenii cei patru cinci care mai eram plecăm mai e puțin până dimineață e dimineață răcoare astăzi plăcut patru dimineața în curând va fi ora cinci șase și se va lumina așa cum a spus cineva deșteptarea nu mai dormiți prin autobuze strigă șoferul în microfon mă trezesc e ora cinci și cobor mă duc la mine în patul meu cu greutatea inimii mele singurătatea tăcerea somnul frica lumina

Nu avem nimic decât nesiguranța și angoasa. Insomniile. Dorul. Incertitudinea. Teama că vom rămâne singuri. Când orice altceva dispare, când timpul vine și se așează calm, când ne scufundăm încet în interiorul propriilor gânduri, toate acele lucruri se întorc liniștite. Știu că nu dețin nimic din acele lucruri care mă pot face fericit; toate vin, rămân ceva timp și apoi dispar încet. Rămân amintiri, momente, suspine, săruturi, semne mai mult sau mai puțin vizibile, numere de telefon atașate unor nume cu care nu știm dacă vom mai vorbi vreodată. Nu avem nimic decât pe noi și urmele pe care timpul le-a lăsat asupra noastră, nu avem nimic decât intervalul dintre momentele fericirii, așteptarea, probabilitatea reîntâlnirii, golul nostru interior. Astăzi, în întunericul nopții, un vierme numit dor mă mănâncă de viu.

Continue Reading

Puncte de suspensie

11082015Am douăzeci și șase de ani. Am terminat o facultate, un masterat și în momentul de față studiez pentru un doctorat. Mi-am găsit un job prin forțele mele proprii, pe baza cunoștințelor mele, prin ceea ce am reușit să devin. Aceste lucruri nu au mare importanță, dar se încadrează în contextul de ansamblu al poveștii pe care vreau să o dezvolt. Am ajuns să am din prima un salariu cel puțin dublu comparativ cu al mamei, din care m-a susținut mult timp să pot studia și să nu-mi lipsească mare lucru. Am douăzeci și șase de ani și sunt, în cea mai mare parte, așa cum s-ar spune, independent. Câștig suficient de bine încât să mă întrețin pe mine și să îmi ajut și familia, financiar, atunci când e nevoie. Merg la concertele care îmi plac, călătoresc prin lume cu rucsacul în spate înnebunit de orașele pe care le străbat până la extenuare, cumpăr cărți și îmi face o plăcere nebună să citesc. M-am construit pe cărări de munte, m-am regăsit prin cărți, m-am transpus în oamenii din jurul meu. Lumea, în cea mai mare parte a sa, îmi place și mă face să mă simt împlinit. Nu am multe regrete și nu consider că am ratat prea multe lucruri până acum. Ba chiar am trăit unele de o unicitate aparte, care mi-au rămas în minte de o strălucire străvezie.

Am douăzeci și șase de ani și anumite aspecte au început treptat să pună presiune pe mine. Invitații la nunți și botezuri din partea colegilor și prietenilor din liceu. Familii și copii care-mi invadează fluxul de știri de pe Facebook. Oameni în aparență fericiți. Am douăzeci și șase de ani și mama încă mă întreabă când vin să-i prezint o fată. Își dorește probabil să mă conformez societății, să intru în rând cu lumea, să mă împlinesc. Să mă fac om la casa mea, ceea ce toată lumea știe că asta înseamnă să-ți faci o familie, să ai copii și eventual să te îngropi în datorii ca să poți să le asiguri acestora cele mai bune condiții. Speră, eventual, să nu fiu ceea ce par a fi, un ciudat, un outsider, un marginal, un neintegrat, un inadaptat. A avea un job și a fi în stare să produc bani pe baza capacităților mele, a nu fi nevoie să depind de nimeni, a putea să mă țin singur pe picioare, toate acestea par a nu mai fi de ajuns. Există niște pași din evoluția socială a oamenilor „normali” pe care eu par a mă încăpățâna să-i sar. Cu toate acestea, evidența reușește să învingă așteptările: chiar dacă aș fi toate acestea la un loc, chiar dacă nesupunerea mea socială este mai puternică decât presiunea exterioară, tot sunt cea mai bună variantă a mea care puteam să fiu în acest moment, ținând cont de contextul istorico-familial. Și cu asta oricum nu vreau să spun nimic, oricum nu contează prea mult, atâta timp cât poate nu aceste lucruri vor contribui pe termen lung la fericirea și împlinirea mea, la consolidarea siguranței mele de sine și a implicării mele în societate, ci ceea ce încă nu e spus, ceea ce rămâne în umbră, poate că ceea ce contează de fapt și ceea ce face din mine omul care se simte bine și care poate face ceva bun sunt tocmai acele aspecte marginale, sfidătoare. Poate că cea mai bună variantă a mea constă în persoana care momentan se ascunde de privirea critică a celorlalți.

Am simțit de-a lungul timpului câteva momente de cădere: unele au fost în dragoste, altele în întuneric. Am simțit acute stări de singurătate, adesea în prezența oamenilor. Am trecut prin perioade cu insomnii, am visat cu ochii deschiși, am cunoscut momente de fericire rezonantă. Am fost hăituit de singurătate, de pasiuni halucinante, am mers pe străzi trăgând după mine, înfășurate în jurul inimii, lanțuri inefabile. Am trăit așa cum mi-au dictat bătăile inimii, astfel încât să pot să trec cu mine însumi drumul către ziua de mâine. Dar am crescut cu toate acestea, le-am acceptat și am învățat să mă adaptez lor. Poveștile mele nu au fost niciodată simple și niciun moment de fericire n-a venit fără să fi simțit în prealabil că trebuie să-l plătesc cu un preț echivalând cu sfidarea unei anumite stări de fapt.

Doar că de la un anumit moment încolo a trebuit să ajung la concluzia că învârtitul în cerc nu este o soluție. Că tăcerile pot fi o soluție doar pe termen scurt și că viețile oamenilor nu ar trebui să se ascundă în spatele lor. Că identitatea individului trebuie să se ridice peste conformismul societății.

Există un cuvânt pe care unii îl folosesc pentru a desemna ceea ce în privirea celorlalți se numește normalitate: discret. A fi discret înseamnă să te trezești dimineața, să-ți faci igiena, să-ți bei cafeaua. Să te privești în oglindă atunci când cobori cu liftul pentru a pleca la serviciu. Să ai griji, să te gândești la ziua de salariu, să-ți faci treaba și să pleci. Să glumești cu colegii de la job. Să cumperi legume de la piață. Să bei o bere cu prietenii. Să te întorci acasă. A fi discret înseamnă să pretinzi că nu exiști. Să te întorci acasă și să te privești în oglinda de la baie, să vezi chipul care se reflecta și de dimineață, și să te întrebi dacă reprezintă una și aceeași persoană. Să cauți o îmbrățișare anume, un sărut, o strângere de mână, pe care lumina zilei și vuietul străzii le fac vulnerabile.

Pentru o persoană ca mine, a fi discret înseamnă ca în public să nu las aparența faptului că ceea ce mă face fericit este chipul unui alt băiat, îmbrățișarea, sărutul și strângerea de mână pe care le pot împărți cu el. Înseamnă să pretind că ceva din existența mea nu se ridică la înălțimea standardelor celorlalți, că strângerea mea de mână nu semnifică același lucru precum cea dintre un bărbat și o femeie. Înseamnă să îmi fie frică.

Dar nu despre asta ar trebui să fie vorba, nu despre frică, normalitate și vieți trăite în spatele ușilor închise. Căci ceea ce mă face fericit mă face și mai puternic, și în același timp îmi permite să prețuiesc fiecare strop de unicitate și identitate din fiecare persoană din jurul meu. Ceea ce mă face fericit este să fiu eu, să mă pot exprima așa cum sunt, să-mi pot valorifica aptitudinile și calitățile, în aceeași măsură în care îmi pot accepta defectele. Dar identitatea mea, cine sunt, n-ar trebui să fie nici o slăbiciune, nici ceva de care să-mi fie frică, pentru că e ceea ce am construit în douăzeci și șase de ani, cu susținute eforturi, traversând uneori prăpăstii ale minții. E ceea ce îi face pe oamenii din jurul meu să mă placă, neștiind cine sunt cu adevărat. E ceea ce îmi dă energia de a duce la bun sfârșit toate lucrurile pe care le înfăptuiesc. E ceea ce mă face să fiu performant în activitățile pe care le desfășor, e ceea ce-mi dă inspirație pentru scris. Iar uneori am impresia că acele bătăi intense ale inimii din momentele de îndrăgostire au fost marele motor care m-a pus în mișcare și care m-a făcut să ajung în punctul în care mă găsesc acum, ceea ce m-a făcut mai bun și mai înțelegător cu lumea din jurul meu, cu fiecare om în parte.

Continue Reading

Neînțelegerea de pe urmă

13072015

Pentru L. era simplu să fie cine era. Conviețuirea cu sine, la cei douăzeci și (patru) șase de ani ai săi, căpătase o ușurință asemănătoare cu aceea cu care își bea cafeaua de dimineață, în barul de la parterul clădirii în care locuiește, pe fundalul sonor al unor melodii care îi pun viața în mișcare. Heavy in your arms, Never let me down again sau Starlight îi excită acele minuscule oase ale urechii, a căror miraculoasă vibrație ajunge să fie transmisă către creier prin intermediul unui semnal nervos. Marile întrebări ale vieții sale, dacă existaseră vreodată, nu au supraviețuit prezentului, fiind probabil pierdute printre gândurile toridelor nopți insomniace de la șaptesprezece ani. Mai târziu, când totul s-a sedimentat și cristalizat, când surprizele autentice nu și-au mai găsit formă decât în planul concret, nopțile au devenit și ele mai ușoare, zilele au ajuns să treacă mai repede, viața – în ciuda tuturor greutăților ei – a devenit mai lejeră. Astfel că, revenind la ideea inițială, astăzi i se părea destul de simplu să fie cine era. Presupusa rutină zilnică era ușor supusă unor perturbații care îi completau felul de a fi dar care, văzute din exterior, ar fi părut cel puțin stranii și de neînțeles. Fiecare persoană ce îl cunoștea avea cu siguranță o părere distinctă despre el. Unii îi cunoșteau firea timidă, reziduu al unei interiorizări de demult, alții îl apreciau pentru aptitudinile științifice (utile pentru studii și pentru activitatea pe care o desfășura), alții l-ar fi descris drept un alcoolic autentic (rememorând momentele în care l-au văzut zăcând fără cunoștință, pradă acelor licori fermecate), alții ar fi putut relata despre momentele în care l-au surprins flirtând cu ei, fete și băieți laolaltă, gloată de nebuni frumoși cu potențial de a oferi iubire. Unii și-ar putea aduce aminte de L. cel sociabil și vorbăreț, alții de cel agitat și care te agasează neîntrerupt, alții ar putea vorbi despre tipul care citește în tăcere sau despre cel care scrie, cu o privire pierdută, la lumina întunericului, cu berea în față, la una dintre mesele la care ar fi stat și de dimineață. În măsura în care niciunii dintre aceștia nu se înșală, nimeni nu are dreptate cu adevărat. Fiind toate aceste lucruri la un loc, ba chiar încă multe altele, poate ascunse ochiului comun, insensibil la amănunte semnificative, se strecura pe lângă toate aceste aparențe fiind. Fiind L., fiind suma infinită a tuturor aparențelor celor cu care s-a intersectat vreodată. Și îi era simplu să fie. Se împăcase cu toate chemările sale interioare, își rezolvase problemele cu toate vocile care îi șopteau din interiorul cutiei sale craniene, căzuse la pace cu toate sursele sale de conflict interior. Acum trebuia doar să supraviețuiască acelor factori exteriori care îl asaltau uneori fără controlul său direct. Pentru că a fi OK față de tine însuți nu te scutește de necesitatea de a te integra, de a fi parte a lumii în care îți petreci existența. Căci puțini înțeleg cu adevărat ce este aceea o fericire pe care o porți în tine, dacă nu este și împărtășită cu ceilalți, sau eventual venind de la ei. Prin urmare, astăzi L. își aduce aminte, într-un moderat moment în care aerul năvălește din plămâni, de cei pe lângă care a trecut și alături de care n-a știut să dea naștere unei fericiri comune, nu mai mult decât uneia aflată într-o stare instabilă, dezintegrată ulterior – rapid – în nimic. Și înțelege tot. Înțelege de ce suferința de la șaptesprezece ani a fost necesară, în felul în care a venit, amestecată cu fericire, pentru a anticipa propriul dezastru pe care avea să-l creeze imediat după și de ce i-au trebuit câțiva ani să înțeleagă asta. Înțelege din ce zonă întunecată a ființei sale s-au născut toate momentele sale de ezitare, toate punctele de suspensie, toate tăcerile rezultate din interacțiunile sale cu persoanele la vederea cărora inima sa începea să bată cu o bătaie în plus. Și înțelege și de ce, sesizând toate similitudinile, cineva ar putea ajunge să creadă în el, plângând, în adierea vântului, sub peisajul strălucitor al valurilor care se sting pe nisip. Dar înțelegând toate aceste lucruri, ajunge iarăși față în față cu vidul, cu neînțelegerea.

Continue Reading

Incredibilele aventuri ale unui privitor la stele

23062015

M-am născut într-un capăt de lume, într-o ţară uitată de Dumnezeu, într-o zonă crepusculară, spuneţi-i cum vreţi, undeva într-un orăşel situat pe un mal al Dunării pe când încă la televizorul alb-negru al bunicilor nu se difuzau decât două ore de actualităţi şi laude conducătorilor, pe când mama avea doar douăzeci şi unu de ani iar eu abia îmi începeam numărătoarea. Am crescut apoi pe uliţa prăfuită pe care se afla casa bunicilor, împreună cu copiii din vecini alături de care jucam adevărate minunăţii, castelul, ascunselea, ţară-ţară vrem ostaşi, rândunică mută-ţi cuibul, şi multe altele pe care creierul meu deja îmbătrânit le trece cu vederea. Am fost în mare parte un copil cuminte, atunci când stăteam acasă nu prea aduceam bătăi de cap bunicii. Se întâmpla uneori să mai dispar prin curţile vecinilor de pe stradă împreună cu copiii acestora şi se făcea seară, cădea întunericul şi aşa ajungea bunica, mamaia spus pe la mine prin zonă, să bată din poartă în poartă cu nuiaua în mână asumându-şi misiunea de a mă recupera. Alte dăţi mai făceam concurs cu cine să traverseze lacul de la colţ, o adevărată mlaştină plină cu noroi în urma ploilor situată chiar în mijlocul unei intersecţii de drumuri, la doi paşi de casa bunicilor, de casa în care am crescut, şi mă întorceam acasă plin tot de un noroi de-i făceam o bucurie bunicii din cale-afară când mă vedea. Mama muncea deja în Bucureşti, venea doar când mai avea concediu, iar eu, da, mai crescusem şi eu între timp, mă chinuiam cu mai cine ştie ce carte care-mi cădea în mâini. Învăţasem să citesc şi scriam de tipar fără ca nimeni să fi stat să mă înveţe, parcă şi astăzi îmi aduc aminte abecedarul scorojit care între timp s-a pierdut şi şi-a pierdut înţelesul, renunţăm cu uşurinţă la lucrurile de care nu mai avem nevoie. La ţară, dacă ştii să priveşti, iarna este o minunăţie. Asta dacă ignori bineînţeles troienele cât casa care se strâng la uşă şi printre care tataia croia cu lopata tot felul de cărărui care să ne deservească diferitele treburi, una în fundul curţii către veceu, alta la bucătăria de vară – o anexă a casei mai accesibilă unei scurte pauze din treburi, preparării de mâncăruri, sau a bea un pahar de vin –, şi către grajdurile animalelor, şi către fântână. Şi da, mă mai duceam să mă uit când se tăia porcul şi când îl pârleau cu paie şi când tăiau prima bucată de şorici şi mi-o dădeau mie, eram copil şi mi se cuvenea. Eram slab, aşa cum întodeauna am fost, mai puţin prin vreo primii doi ani de viaţă în care chipul cu obrajii bucălaţi şi părul creţ mi se mai păstrează încă prin fotografiile pe care mama le ţine într-o puncă de plastic în dulap. Iarna, de asemenea, era o aventură să mergi şi la şcoală. Bunica mă ducea de mână prin troiene până în centrul satului unde se afla şcoala şi căminul cultural, şi dispensarul, şi poşta, şi câteva magazine, aşa cum i se cuvine unei localităţi care se respectă. N-aveam pe atunci habar nici de Nirvana, nici de Queen, nici de Gabriel Garcia Marquez. Doamna învăţătoare îmi dăduse o carte, Legendele Olimpului se numea, mi-a plăcut, nu prea ştiam nimic pe vremea aia. Apoi s-a sfârşit. Când am venit şi eu, pe la vreo zece ani, în vastul Bucureşti, lucrurile au părut a se îndrepta într-o altă direcţie pe care astăzi nu o pot estima cu exactitate. Timpul a trecut mult mai repede astfel că parcă mai ieri intram într-o clasă plină cu copii noi şi diferiţi şi de ceea ce ştiam eu, diferiţi de mine, şi parcă mai ieri am terminat şcoala generală, şi parcă tot ieri am început liceul şi l-am şi terminat şi iată-mă la facultate şi cu serviciu, ascultând Nirvana şi The Beatles, citind tot felul de cărţi la care mamaia, cu doar cele patru clase ale ei şi cu mâinile scorojite de munca câmpului, nici nu visează. Şi iată-mă vorbind la telefonul mobil şi trimiţând e-mail-uri când parcă mai ieri am dat jos termometrul de pe perete apropiindu-l de plita sobei pentru a vedea coloana de mercur cum se ridică vertiginos. Am fost cândva copil şi eu şi port şi eu după mine amintirile copilăriei, altceva ce-aş putea să fac, unele mai vesele, altele mai triste, dar şi ele sunt ale mele. Scriu şi nu pot să nu trag concluzia că suntem tot timpul cei care am fost, că ne construim prezentul pe baza a ceea ce-am trăit, fie că suntem conştienţi sau nu, fie că ne mai amintim sau nu. Suntem doar timp strâns în oase, în carne, suntem conştiinţe clocotinde în trupuri.

***

Când eram un copil mai mic şi locuiam la ţară nici prin gând nu-mi trecea că atunci când voi avea douăzecişiunu de ani viaţa mea va arăta cu totul altfel. Vara mâncam atunci afară în curte, la lumina unui bec improvizat, în timp ce undeva într-o parte, într-o găleată metalică demult ieşită din uz, aprinsesem nişte paie adunate din curte al căror fum trebuia să sperie ţânţarii. Mâncam legume culese din grădina din spate, ouă pe care le adunam singur din cuibare cărora le ştiam locul prin curte, dimineaţa mamaia îmi făcea cacao cu lapte muls de la vacă şi mergeam la stână cu căruţa. Când mă duceam să cumpăr pâine străbăteam trei străzi, iar cu restul care-mi mai rămânea (mereu acelaşi) îmi cumpăram veşnicul ştrudel cu mere. Moş Crăciun era o iluzie – venea în fiecare an cu nişte portocale şi o ciocolată vârâte într-o pungă de plastic, una dintre marile dezamăgiri ale copilăriei mele: cutiile pătrăţoase frumos împachetate cu fundă din filmele de la televizor n-aveau să vină niciodată. Pe Moş Nicolae l-am desfiinţat atunci când, având vreo şase ani, am luat-o prin surprindere pe mamaia într-o dimineaţă întunecată, moment în care i-am strigat din spate, ca un ghepard vânându-şi gazela, că ea e Moş Nicolae! Metaforic vorbind i-a sărit inima din piept. Aveam în curte găini, raţe, câini, pisici, un cal, vreo două vaci, nişte oi pe care vara le duceam la stână dar al căror miei au fost la un moment dat unul dintre momentele de cumpănă ale vieţii mele – atunci când eram obligat să stau cu ei la păscut la poartă (e imposibil să-i convingi să n-o ia aiurea pe uliţă), iar la un alt moment dat a poposit în curte şi un curcan care de fiecare dată când mă vedea începea să mă alerge cu scopul de a mă ciupi. A fost unul dintre marii mei duşmani. Când ieşeam noaptea afară din casă şi ridicam capul vedeam nu cerul, ci Universul de-a dreptul, şi-l ascultam pe tataia arătându-mi Carul Mare. Apă beam de la fântâna din spatele casei iar una dintre marile satisfacţii a fost atunci când am scos apă singur şi spre surprinderea mea cumpăna nu m-a aruncat în sus ca să-mi arate că greutatea mea e mai mică decât a pietrei din vârf. Toamna culegeam via şi beam must făcut în casă. Tot pe atunci adunam și porumbul de la câmp. Le aşteptam pe mama şi pe cele două mătuşi să vină de la Bucureşti bucurându-mă atunci când le vedeam dar mai ales, cu mintea mea de copil, mă bucuram de fructele de kiwi și de bananele verzi pe care mi le aduceau. Bananele verzi au rămas și astăzi preferatele mele. Am jucat, împreună cu copii de pe uliţă, toate jocurile care se puteau juca. Ascunselea, Flori-fete-filme-sau-băieţi, Telefonul American, Telefonul fără fir, Castelul, iar într-o vreme avusesem propria noastră idee de a juca baseball. Vara făceam întrecere ca să vedem cine are curajul să traverseze lacul de la colţ, o mlaştină existentă de când lumea fix în mijlocul unei rascruci de drumuri. Mai cădeam câteodată cu totul dezechilibrându-mă, aşa se făcea că mă întorceam acasă plin de noroi din cap până în picioare neştiind cum să mă feresc de inerenta pedeapsă care ştiam că urmează. Nopţile de vară mă prindeau la poartă, stând împreună cu copiii din vecini vorbind despre te miri ce. Spiritul meu de om de ştiinţă şi-a făcut simţită prezenţa încă de pe atunci când într-o iarnă am simţit dureroasa tentaţie de a vedea cum creşte mercurul în termometrul de cameră pe care mamaia îl avea pus pe perete. Şi am făcut asta cum altfel decât apropiindu-l de gura deschisă a sobei în care ardea focul. Pe atunci nu ştiam că dilatarea e limitată de volum şi prin urmare am asistat îngrozit la explozia termometrului şi la felul în care lichidul a luat brusc forma unor bobiţe mici argintii. Lipsa termometrului de pe perete mi-a asigurat o călătorie în picioarele goale prin zăpada din fundul curţii în momentele în care mamaia mă alerga cu nuiaua. La fiecare apropiere a Paştilor ştiam că trebuie să merg la oraş ca să mă înnoiesc. Îmi luam de cele mai multe ori aceleaşi lucruri: o pereche de blugi, una de adidaşi şi eventual un tricou. Era felul nostru, al copiilor, de a ne simţi bine atunci când mergeam să ne dăm pe sub masă şi să ne împărtăşim. Am fost parcă mereu într-o competiţie cu vecina de vizavi, o fată de vârsta mea, competiţie pe care astăzi n-o mai înţeleg. Cândva ne certam al cui abecedar e mai frumos. Eu aveam unul încă de dinainte să fiu la şcoală, aşa se face că pe la şase ani ştiam deja să citesc şi să scriu de tipar. Şcoala am început-o aproape doi ani mai târziu.

Despre cei trei ani de şcoală pe care i-am făcut la ţară nu-mi amintesc foarte multe. Eram două clase reunite într-o singură încăpere iar iarna stăteam cu mănuşile pe mâini. Străbăteam troiene de mână cu mamaia, înfofolit fiind în o mie de haine menite să mă protejeze de ger. Contrar majorităţii, nu mi-a fost frică de vaccin, ba chiar am asistat la felul mai mult decât haios prin care asistenta şi învăţătoarea o alergau pe o colegă îngrozită de acul ce urma să-i facă un mic semn în braţ, semn pe care eu îl port cu mândrie şi astăzi. A trecut atunci pe la urechile mele şi groaznicul mit al vaccinului din clasa a opta pe care cică ţi-l făceau în picior de nu mai puteai să mergi trei zile, la fel cum m-am ferit tot timpul de fiare ruginite ca nu cumva să simt efectul apocaliptic al injecţiei antitetanos pe care cică ţi-o făceau în burtă. Le-am spus de-a lungul timpului poezii lui Moş Crăciun, mamei, patriei, eroilor patriei şi mi-am dovedit şi aptitudinile de actor jucând Ţara, proţăpit între Anul Nou şi cel Vechi, şi pe Baiazid cu un turban improvizat din şalul învăţătoarei, purtând în frunte o colosală pană de gâscă prinsă cu o broşă. Cam pe-atunci am început să simt şi tentaţia de a mă juca cu poezia; nu mică mi-a fost mirarea când într-un trecut recent m-am pomenit cu mama arătându-mi o hârtie pe care un scris chinuit aşternuse cea mai proastă poezie pe care am citit-o în viaţa mea. Tot de pe-atunci păstrez în registrul de amintiri haioase şi-n acelaşi timp penibile episodul în care am asistat neputincios la mărunta acţiune prin care colega de bancă de atunci a dorit să se mute cu altcineva, moment în care eu m-am pus pe bocete infernale şi sub impulsul unei chemări absurde mi-am vârât capul în bancă şi-n decurs de o oră în care nu m-am auzit decât eu au putut fi ascultate în clasă mostre ale sunetelor pe care le fac animalele, fie ele domestice, fie păsări, care se găsesc prin curţile oamenilor. Astfel mi-am pierdut valoroasa mea funcţie de şef al clasei, pe care aveam să mi-o recâştig în liceu şi la care urma să renunţ de bunăvoie mai târziu. Mă mândream cu faptul că la sfârşitul anului luam premiul întâi, iar bucuria faptului ăsta m-a făcut ca într-un an s-o conving pe mamaia să mergem la tanti nu-mai-ştiu-cum care lucra la asociaţie, tanti care la rândul său a trebuit să le spună povestea mea secretarelor care aveau în grijă un telefon cum ştiam că arată şi cel pe care Oana îl avea la serviciu, secretare care la rândul lor s-au lăsat impresionate şi au tastat pentru mine numărul de aur la capătul căruia ştiam fără doar şi poate că se află mama. Restul se transforma într-un spectacol melodramatic în care eu, unicul copil care mai exista pe pământ în acele clipe, îi ceream mamei să vină la ţară pentru ziua premierei şi să-mi aducă coroniţă şi flori pe care să i le dau învăţătoarei, aşa cum era frumos. Şi ce frumoasă era coroniţa pe care mi-a adus-o, una spectaculoasă, impunătoare, din care răsăreau mândre flori de câmp ce purtau cu sine o strălucire de nedescris. Din vacanţa de vară în care am convins-o pe mama să mă înscrie la şcoală în Bucureşti mi-au rămas în minte atât drumul dintre şcolile la care mersesem să ne interesăm cât şi faptul că la ultima dintre ele, din care aveam să ies mândru, m-au primit fără niciun fel de comentariu în clipa în care s-au convins că mă vor. În rest eram cel care învăţa cel mai bine dintre băieţi, iar în acelaşi timp mă aflam într-o competiţie continuă cu fetele care se băteau pentru podium. Pe atunci nu ştiam să învăţ pentru mine, aşa că învăţăm pentru alţii sau în contrast cu alţii. Am învăţat aşadar pentru profa de bio în clasa a şasea, geografie pentru profa pentru care trei ani de zile n-am avut nevoie să deschid caietul pentru a şti lecţia, matematică pentru profa de care se temeau toţi dar de care mie îmi plăcea extraordinar, şi engleză pentru că doamna dirigintă era un om aparte de care îmi plăcea. Sfârşitul şcolii generale a fost ceva care s-a întâmplat până la urmă fără mari bătăi de cap. Anticipa cumva faptul că urma să nu-mi mai uit punga cu echipamentul de sport pe la şcoală, că nu voi mai simţi nevoia să plâng din orice, că urma să înţeleg mai multe şi să cunosc mai multe, dar asta nu-mi spunea nimic despre cine aveam să devin. Asta se descoperă mult mai târziu, atunci când înveţi să înţelegi cerul şi când nu te mai temi de nimic, atunci când monştrii de sub pat încep să dispară treptat şi atunci când bătăile intense ale inimii nu înseamnă numai frică ci şi sentimentul tulbure al faptului că ceva din tine te doare şi că asta nu se poate trata la doctor.

(Ambele texte, deși au un fond comun, au touși anumite idei distincte. Amândouă au fost scrise cândva prin 2009, acum fiind doar culese și republicate.)

Continue Reading

Trenuri potrivite

22062015

Am pierdut câteva trenuri fictive la viața mea, de o aparentă importanță, pentru că nu m-am grăbit suficient de tare să le prind. Am fost poate dezamăgit de câteva ori, oi fi crezut că atunci s-a terminat totul, că nu mai e nimic de făcut. Am rămas pierdut pe peron, neștiind încotro s-o apuc pe drumul fără întoarcere, descumpănit. Dar am ajuns să văd cum, în această stare de incertitudine, ochii mei încep dintr-odată să perceapă umbre și lumini pe care nu le sesizaseră din cauza grabei de a prinde un tren pentru care credeam că am bilet. Am început să văd pe peron și alți oameni, așteptând fiecare trenul său, pe cel de la momentul potrivit sau, asemenea mie, unul pe care l-au pierdut în prealabil. Persoane asemenea mie, trăind și ele sub hipnoza trenului pe care trebuie să-l prindă, dar pe care, într-un fel sau altul, îl lasă să se ducă, știind că nu în asta constă drama, că nu s-a sfârșit timpul.

Comportamentul ezitant al călătorului pasager într-o astfel de gară. Se duce să se bage în seamă cu vreo persoană din vecinătate care, la o primă privire, ar putea să-i asculte povestea, acea poveste pe care fiecare dintre noi o avem de spus dar pe care n-o spunem pentru că ne lipsește cadrul, pentru că atunci când găsim oamenii cu care simțim că rezonăm nu suntem în locul potrivit, iar dacă altădată găsim locul, ne lipsesc poate persoanele. Și se duce timid, neștiind cum să deschidă subiectul, cum să spună un lucru atât de important în cuvinte atât de simple, Mi-am pierdut trenul, și continuând în aceeași notă, v-am văzut stând aici și m-am gândit că în acest moment de așteptare dintre am putea schimba câteva cuvinte. Iar celălalt, obișnuit sau nu cu astfel de abordări, înțelegând sau nu importanța momentului, ar putea să vorbească la rândul lui despre un tren pe care trebuie să-l prindă dar că nu l-ar deranja să bea o cafea, între timp, asumându-și riscul de rigoare, cunoscând niște lucruri despre probabilitățile nenule potrivit cărora trenurile pe care le lași duse nu se mai întorc.

Continue Reading

Picături

03062015

Omul – animalul teribil ținut prizonierul unui verb: a fi. Speriat de el însuși, de propria existență, aleargă hăituit, terifiat, construindu-și în fiecare clipă un labirint propriu. Pentru a ieși apoi din el constată că nu-l mai pot ajuta nici psihologii, nici cuvintele cărților, nici vastele filosofii, nici Dumnezeu. Iată de unde s-au ridicat singurii oameni conștienți de prizonieratul lor: nebunii și artiștii. Primii – căzuți în ei înșiși. Ceilalți – căzuți în descompunere.

***

Supremul exercițiu filosofic: munca istovitoare a pământului, sau cum să găsești adevăruri esențiale la culesul porumbului, când fiecare știulete de porumb cules se plătește cu un strop de sudoare și cu zeci de zgârieturi pe mâini și pe față datorate frunzelor uscate, totul sub un soare arzător.

Cum aș putea să mai pun în balanță această oboseală veritabilă, esențială, cu oboseala marilor orașe, de care unii oameni se plâng: oboseala de a sta?

***

Instinctul sexual ca formă de nebunie.
Pelerinajul ezoteric al mâinii răzvrătite ce caută paradisul pe un trup străin. Și ce senzație în conștiința amețitoare de a ști că acea mână îți aparține…

***

Sunt ceea ce mâinile mele vorbesc despre mine. Sunt limită, sunt izvor de dorință, sunt prăpastie. Sunt ceea ce nu pot atinge, sunt ceea ce nu pot cunoaște, sunt întuneric. Sunt cuvinte încă nerostite. Sunt pasiune. Sunt trupurile pe care le-am atins în întunericul nopții, sunt parfumul înnebunitor care-mi invadează terifiant sângele, sunt extaz, sunt lumină. Sunt ceea ce mâinile mele posedă. Sunt trup, sunt carne, sunt aer. Sunt încercare de a fi. Sunt limită către om. Sunt cădere.

Cum aș putea să mă ridic din mine, cum aș putea să nu mai fiu când însăși felul meu de-a fi e prin ființă?

***

Cel mai mare neajuns pe care l-am cunoscut în această viață: acela de a nu avea nici măcar certitudinea dacă mă dețin pe mine. În fața acestuia, toate celelalte probleme ale vieții cotidiene pălesc.

***

Neavând curajul de a mă izola undeva în creierul munților, de a mă reda mie însumi, de a reînvăța să comunic cu mine, mă ofer ca pe tavă oamenilor, mă îmbrac cu mantia de om de rând și mă las biciuit social.

***

Mă străbate uneori senzația de a fi asaltat de starea unei cărți pe care am citit-o cândva. De aici vine probabil dorința ispititoare de a redeschide anumite cărți, de a-mi trece degetele peste paginile pe care le-am parcurs cândva, pe care am ajuns să le iubesc, de a citi fragmene, sublinieri, cuvinte întâmplătoare. Oprindu-mă astăzi la Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică, citesc: “Poate de aceea voluptatea e atât de crâncenă: ne face conștienți că avem un trup. Până la ceasul ei, al voluptății, trupul ne servește doar pentru a trăi. După aceea simțim că trupul are existența lui proprie, visele lui, voința lui, și că, până la moarte, va trebui să ținem seama de el, să-i cedăm, să ne înțelegem cu el sau să-l înfruntăm.” Poate că din voluptate s-a născut și acea ființă invizibilă, care mă urmărește pretutindeni, și care în fiecare noapte, înainte de a adormi, îmi primește imposibila îmbrățișare și imposibilul dialog, îmi ascultă cuvintele imposibile plămădite de un organ nespecificat în cărțile de anatomie, un organ al sentimentului, al sublimului.

***

Gândul terifiant că moartea, băgându-și capul pe ușă, m-ar putea surprinde îmbrățișat cu mine însumi.

Continue Reading

întuneric, fericire și timp

22092014

știam că se face ora plecării, că s-a luminat de ceva timp, că trebuia să plec la serviciu, la treburile mele, la celelalte griji ale mele; eu și cu inima mea formăm un sistem unitar care nu dă rateuri decât rareori, în cazul vreunei defecțiuni la sistemul central; m-am ridicat în tăcere privindu-te zâmbitor, eu și cu inima mea care bătea ca disperata; te-am mângăiat pe frunte și m-am apropiat să-ți ofer un sărut. mi-am căutat hainele împrăștiate peste tot, eu și cu inima mea, mi-am adunat pantalonii de pe mașina de spălat și tricoul de pe scaunul din hol, mi-am luat cheile și portofelul de pe măsuța din ceea ce pentru tine era camera de zi (și ceasul, bineînțeles, ceasul pe care mi-l desfăcusem în grabă înainte de miezul nopții), m-am spălat pe dinți cu periuța pe care o aveam depozitată la tine în dulapul din baie, pășeam încet pe parchetul care scârția, eu și cu inima mea, am reintrat în dormitor, te-am sărutat pe obraz, ai mormăit ceva, ți-am zis pa, eu și cu inima mea, am ieșit trăgând ușa după mine, pe cea de la dormitor, pe cea de la intrare, apoi pe cea de la clădire, și toate celelalte uși imaginare care s-au închis apoi, am plecat în treaba mea, eu și cu inima mea, umblând ca bezmeticul cu greutatea în piept, cu inima inflamată, azi, ca și orice altă dată, știind că nimic nu rezistă, știind că mă surp cu fiecare pas, știind că mă construiesc cu fiecare pas, fiind perfect conștient de strălucirea (și în același timp, declinul) tuturor lucrurilor. căci fericirea, atunci când îți stăruie pe piele și în creier, atunci când simple amintiri îți provoacă senzații de tremurat în mijlocul străzii, atunci când nu poți să-ți ștergi un zâmbet aiurit de pe față, această fericire complexă te duce undeva, într-o altă dimensiune a vieții, într-o altă înțelegere a secundelor care se scurg, dar nu pe lângă tine, ci în tine. trăiești timpul; ești timpul.

Continue Reading

cum să-ți trăiești viața

26012015

se spune că propozițiile trebuie să înceapă cu literă mare, cel puțin acelea care se termină cu punct. și că trebuie să fii cuminte, să nu te joci cu sensul cuvintelor atunci când poți exprima ideile clar și concis.

mi-au zis: mănâncă toată mâncarea (și legumele, și carnea din ciorbă), și spanacul, mâncarea de gutui, porumbeii din ciulama, mergi la școală, nu mai râde în timpul orei, învață și ia note mari, învață-învață-învață ca să ai bani să ajungi să ne ții și tu pe noi la bătrânețe, ia examenele, termină facultatea, fă ceva bun cu viața ta, mergi la biserică, roagă-te, fă-te popă, crede și nu cerceta, bea mai puțin, însoară-te, fă copii, cumpără-ți apartament, bea mai puțin, dă-i vieții tale un sens, propozițiile încep cu literă mare, ești indiferent, dubios, dus cu pluta, irecuperabil, bea mai puțin, implică-te mai mult, învață, scrie articole, mănâncă carne (măcar pește), e cazul să ne prezinți pe cineva, ai douăzeci și patru de ani (între timp chiar douășase), vino pe la noi, ce faci.

o viață întreagă astfel. și mă striveau în felul ăsta, în fiecare secundă pe care aveam iluzia că o trăiesc. fii integrat în societate, fii ca ceilalți, fii normal! așa e bine! și mă striveau în felul ăsta așa cum strivești un gândac dizgrațios care ți se urcă pe perete în timp ce mănânci.

fii orice altceva, mai puțin tu!

fii tot ce vor ceilalți să fii, mai puțin tu însuți!

fii toate iluziile sociale pe care ți le bagă ceilalți pe gât!

naște-te acum!

respiră!

mănâncă!

realizează-te!

câștigă-ți succesul!

fii cel mai bun dintre toți!

însoară-te!

fii în rând cu lumea!

fă așa cum vreau eu! fii aici și acum! renunță la lumea ta, nu mai visa, stai cu picioarele pe pământ, stabilește-ți întâlniri, hai să ieșim în oraș, hai să ne prefacem că putem sta o oră unii în fața celorlalți fără să pretindem că totul e un circ, fără să simțim nevoia să ne tragem un glonț în cap, nouă sau celuilalt, fă așa și pe dincolo, stai drept, continuă să mergi, nu trebuie să superi pe nimeni, conformează-te, fii ca ceilalți, fii așa cum vreau eu, prefă-te că nu exiști așa cum ești tu, prefă-te că exiști așa cum vreau eu.

dar eu nu.

tâgâdâm-tâgâdâm prin viața mea, condus de instinctul inimii, hotărât să nu mai fac compromisuri și să ascult mai mult de ceea ce simt eu decât de ceea ce ar vrea ceilalți de la mine. eu, cu ideea mea de fericire, cu dezintegrarea mea prin univers, cu sensul meu de evoluție, îmi parcurg zilele galopând prin timp călare pe această fantasmă – fericirea – care mă mănâncă de viu.

Continue Reading

[fading out]

26102014

Mi-am spus de fiecare dată, la fiecare început, că mă voi adapta din mers, ceea ce de multe ori s-a și întâmplat. Mi-am spus, la fiecare sfârșit, că evenimentele pe care le-am trăit n-au fost întâmplătoare și că am ceva de învățat din fiecare lucru, mai mult sau mai puțin mărunt, pe care l-am trăit. Mi-am zis că nu are niciun rost să port resentimente celor câteva persoane care m-au părăsit, fiecare în felul său, și am învățat treptat să-i apreciez pe toți pentru timpul pe care mi l-au oferit, fie el cât de scurt, dacă asta mi-a adus, pe termen lung, o anumită împlinire interioară. Am simțit de-a lungul timpului doruri inefabile, pe care cu greu aș putea vreodată să le explic cuiva. M-am hrănit, în anumite perioade ale vieții mele, cu întunericul nopții și cu furtunile vijelioase de toamnă, iar în alte perioade m-am devorat pe mine însumi, amplificându-mi slăbiciunile și sensibilitatea. Am văzut tot timpul doar limite spre care puteam să tind, și spre care întindeam mâini tremurânde. Am simțit de câteva ori cum inima mi-a luat-o razna în piept, într-o implozie de energie, am simțit de câteva ori un gol atât de apăsător pe care-l purtam în mine și cu care nu știam cum să mă descurc. Și cu alte ocazii, o frică teribilă mă ținea împietrit, îngrozit de existență. Mi-am spus mereu că mă voi adapta, că va fi bine, că voi scoate tot ce-i mai bun din mine, că voi învăța să trăiesc cu mine și cu toate lucrurile din jurul meu. Și am încercat. Și astăzi ies pe străzi și pretind că am reușit să fac asta, ies cu costumul meu de clovn integrat în societate, râd și vorbesc cu oamenii ca și cum eu chiar aș fi eu, ca și cum totul ar fi exact așa cum pare a fi, astăzi las să persiste aparența c-aș fi ajuns acolo unde aș fi putut să ajung. Dar mai am până acolo. Mi-am spus că-mi voi urma drumul, că nu voi face compromisuri, că nu-mi va părea rău. Dar încă mă mai abat de la drum, încă mai fac compromisuri, încă ezit uneori, încă mă bâlbâi, încă privesc în gol, încă îmi stă în gât tăcerea și nu mă lasă să respir. Dar cu timpul, s-a întâmplat ceva și cu lucrurile astea, s-au mai calmat oarecum, au devenit ale mele. La fel cum ești nevoit să te adaptezi lucrurilor care nu se lasă duse.

Continue Reading