Pasager pe ușa din spate

crezuri existențiale, eu și societatea, gânduri

***

May 12, 2016 No Comments

Am cunoscut Omul, în multiplele sale forme și versiuni. Am privit prin Om așa cum aș fi privit prin mine; am încercat să înțeleg Omul așa cum am încercat ani de-a rândul să mă cunosc și să mă înțeleg pe mine. Și nu am ajuns nicăieri; sunt la fel de blocat între oameni, prins în lanțurile relațiilor sociale și personale pe care le-am dezvoltat cu ei, și n-am înțeles nimic, pentru că nimic nu poate fi înțeles din ceea ce este conținut în Om.

Nu am capacitatea faptului concret de a sucomba, deși mă dezintegrez continuu în încercarea de a mă construi. Nu mă dețin pe mine, iar deciziile mele sunt doar consecințele unor eventuale pre-decizii pe care nu am putut să le iau. M-am născut ca să mă repet la infinit în încercarea de a mă naște. Am eșuat. Împlinirile mele zilnice, starea de bine în care petrec zilele, toate acestea constituie doar fondul unei existențe pustii de-a lungul deșerturilor umanului.

bătăi ale inimii, dileme, eu și societatea, istorii personale

Realități tomnatice

October 9, 2015 No Comments

Suntem victimele propriilor iluzii, se gândi în acele momente L., urcând treptele pentru a se refugia în camera sa. Un sentiment complicat și confuz puse stăpânire pe el, același pe care îl putea recunoaște și din timpul unor alte nopți de singurătate, atunci când insomniile dau timpului impresia unui ocean infinit peste care gândurile se pot dezlănțui în voie. Puse unele peste altele cele câteva cărți împrăștiate pe o parte a patului, cele pe care uneori le răsfoiește mângâindu-le paginile. Eu cu ele dorm, îi spuse la un moment dat lui M. atunci când se furișaseră într-o noapte, conduși de curgerea torențială a sângelui prin fiecare vas al trupului și de instincte pe care noaptea reușea să le camufleze într-o oarecare măsură. Astăzi nu. Astăzi tot ceea ce curgea prin el era doar vântul de toamnă din nopțile furtunoase, suficient de puternic încât să rupă crengile copacilor și să țină inimile terifiate de dor. Și o neliniște inexprimabilă în cuvinte, cea a celor pentru care prezentul e doar bătaia din aripi a unui fluture, o chestie fragilă care nu durează mult, sprijinită pe clipele de repaus și pe obsesiile momentelor scurse în trecut. Și-ar fi dorit să poată fugi prin deșerturi inimaginabile, părăsit de oameni și cuvinte, condus de speranța unei posibile regăsiri cu sine însuși. Bucăți, bucăți, asta sunt, ar fi spus dacă ar fi știut cui și dacă ar fi știut cum, bucăți, bucăți, împrăștiate în mine, sticlă, pietriș, gunoaie, oameni, iluzii, dureri, bucăți, bucăți, dar neavând cui și neavând cum, se mulțumi să se întindă în pat învelindu-se un cearșaf subțire, încolăcindu-se în el, întorcându-se pe o parte și pe alta până când ajunse să simtă, măcar iluzoriu, securitatea coconului menit să-l apare de frig, de singurătate și de oameni, de sine însuși și de întreaga lume din jur, de moleculele din aer și de atomii din care ele sunt alcătuite, să-l protejeze de lumină și de întuneric. Totul era doar o înțepătoare durere care i se perinda prin tot trupul, purtată de sentiment și de dragoste. Învăța astfel că nu dor lucrurile și persoanele care aleg să plece, ci tocmai cele care rămân, cele în jurul cărora gravitezi pentru că nu poți altfel, cele a căror prezență te apasă mai puternic decât propriile oase ale trupului tău, ce apasă nervoase pe carne. Și uneori mintea, prizonieră unui astfel de trup, colapsează inevitabil, bucăți, bucăți. Și iluziile, a doua zi, se infiltrează bucuroase printre crăpături și se înghesuie acolo, bucăți, bucăți, făcând loc unor alte momente asemenea.

bătăi ale inimii, crezuri existențiale, drumuri, eu și societatea, fericire, ieșiri, instincte, istorii personale

Puncte de suspensie

August 11, 2015 4 Comments

Am douăzeci și șase de ani. Am terminat o facultate, un masterat și în momentul de față studiez pentru un doctorat. Mi-am găsit un job prin forțele mele proprii, pe baza cunoștințelor mele, prin ceea ce am reușit să devin. Aceste lucruri nu au mare importanță, dar se încadrează în contextul de ansamblu al poveștii pe care vreau să o dezvolt. Am ajuns să am din prima un salariu cel puțin dublu comparativ cu al mamei, din care m-a susținut mult timp să pot studia și să nu-mi lipsească mare lucru. Am douăzeci și șase de ani și sunt, în cea mai mare parte, așa cum s-ar spune, independent. Câștig suficient de bine încât să mă întrețin pe mine și să îmi ajut și familia, financiar, atunci când e nevoie. Merg la concertele care îmi plac, călătoresc prin lume cu rucsacul în spate înnebunit de orașele pe care le străbat până la extenuare, cumpăr cărți și îmi face o plăcere nebună să citesc. M-am construit pe cărări de munte, m-am regăsit prin cărți, m-am transpus în oamenii din jurul meu. Lumea, în cea mai mare parte a sa, îmi place și mă face să mă simt împlinit. Nu am multe regrete și nu consider că am ratat prea multe lucruri până acum. Ba chiar am trăit unele de o unicitate aparte, care mi-au rămas în minte de o strălucire străvezie.

Am douăzeci și șase de ani și anumite aspecte au început treptat să pună presiune pe mine. Invitații la nunți și botezuri din partea colegilor și prietenilor din liceu. Familii și copii care-mi invadează fluxul de știri de pe Facebook. Oameni în aparență fericiți. Am douăzeci și șase de ani și mama încă mă întreabă când vin să-i prezint o fată. Își dorește probabil să mă conformez societății, să intru în rând cu lumea, să mă împlinesc. Să mă fac om la casa mea, ceea ce toată lumea știe că asta înseamnă să-ți faci o familie, să ai copii și eventual să te îngropi în datorii ca să poți să le asiguri acestora cele mai bune condiții. Speră, eventual, să nu fiu ceea ce par a fi, un ciudat, un outsider, un marginal, un neintegrat, un inadaptat. A avea un job și a fi în stare să produc bani pe baza capacităților mele, a nu fi nevoie să depind de nimeni, a putea să mă țin singur pe picioare, toate acestea par a nu mai fi de ajuns. Există niște pași din evoluția socială a oamenilor „normali” pe care eu par a mă încăpățâna să-i sar. Cu toate acestea, evidența reușește să învingă așteptările: chiar dacă aș fi toate acestea la un loc, chiar dacă nesupunerea mea socială este mai puternică decât presiunea exterioară, tot sunt cea mai bună variantă a mea care puteam să fiu în acest moment, ținând cont de contextul istorico-familial. Și cu asta oricum nu vreau să spun nimic, oricum nu contează prea mult, atâta timp cât poate nu aceste lucruri vor contribui pe termen lung la fericirea și împlinirea mea, la consolidarea siguranței mele de sine și a implicării mele în societate, ci ceea ce încă nu e spus, ceea ce rămâne în umbră, poate că ceea ce contează de fapt și ceea ce face din mine omul care se simte bine și care poate face ceva bun sunt tocmai acele aspecte marginale, sfidătoare. Poate că cea mai bună variantă a mea constă în persoana care momentan se ascunde de privirea critică a celorlalți.

…

Am simțit de-a lungul timpului câteva momente de cădere: unele au fost în dragoste, altele în întuneric. Am simțit acute stări de singurătate, adesea în prezența oamenilor. Am trecut prin perioade cu insomnii, am visat cu ochii deschiși, am cunoscut momente de fericire rezonantă. Am fost hăituit de singurătate, de pasiuni halucinante, am mers pe străzi trăgând după mine, înfășurate în jurul inimii, lanțuri inefabile. Am trăit așa cum mi-au dictat bătăile inimii, astfel încât să pot să trec cu mine însumi drumul către ziua de mâine. Dar am crescut cu toate acestea, le-am acceptat și am învățat să mă adaptez lor. Poveștile mele nu au fost niciodată simple și niciun moment de fericire n-a venit fără să fi simțit în prealabil că trebuie să-l plătesc cu un preț echivalând cu sfidarea unei anumite stări de fapt.

Doar că de la un anumit moment încolo a trebuit să ajung la concluzia că învârtitul în cerc nu este o soluție. Că tăcerile pot fi o soluție doar pe termen scurt și că viețile oamenilor nu ar trebui să se ascundă în spatele lor. Că identitatea individului trebuie să se ridice peste conformismul societății.

…

Există un cuvânt pe care unii îl folosesc pentru a desemna ceea ce în privirea celorlalți se numește normalitate: discret. A fi discret înseamnă să te trezești dimineața, să-ți faci igiena, să-ți bei cafeaua. Să te privești în oglindă atunci când cobori cu liftul pentru a pleca la serviciu. Să ai griji, să te gândești la ziua de salariu, să-ți faci treaba și să pleci. Să glumești cu colegii de la job. Să cumperi legume de la piață. Să bei o bere cu prietenii. Să te întorci acasă. A fi discret înseamnă să pretinzi că nu exiști. Să te întorci acasă și să te privești în oglinda de la baie, să vezi chipul care se reflecta și de dimineață, și să te întrebi dacă reprezintă una și aceeași persoană. Să cauți o îmbrățișare anume, un sărut, o strângere de mână, pe care lumina zilei și vuietul străzii le fac vulnerabile.

Pentru o persoană ca mine, a fi discret înseamnă ca în public să nu las aparența faptului că ceea ce mă face fericit este chipul unui alt băiat, îmbrățișarea, sărutul și strângerea de mână pe care le pot împărți cu el. Înseamnă să pretind că ceva din existența mea nu se ridică la înălțimea standardelor celorlalți, că strângerea mea de mână nu semnifică același lucru precum cea dintre un bărbat și o femeie. Înseamnă să îmi fie frică.

Dar nu despre asta ar trebui să fie vorba, nu despre frică, normalitate și vieți trăite în spatele ușilor închise. Căci ceea ce mă face fericit mă face și mai puternic, și în același timp îmi permite să prețuiesc fiecare strop de unicitate și identitate din fiecare persoană din jurul meu. Ceea ce mă face fericit este să fiu eu, să mă pot exprima așa cum sunt, să-mi pot valorifica aptitudinile și calitățile, în aceeași măsură în care îmi pot accepta defectele. Dar identitatea mea, cine sunt, n-ar trebui să fie nici o slăbiciune, nici ceva de care să-mi fie frică, pentru că e ceea ce am construit în douăzeci și șase de ani, cu susținute eforturi, traversând uneori prăpăstii ale minții. E ceea ce îi face pe oamenii din jurul meu să mă placă, neștiind cine sunt cu adevărat. E ceea ce îmi dă energia de a duce la bun sfârșit toate lucrurile pe care le înfăptuiesc. E ceea ce mă face să fiu performant în activitățile pe care le desfășor, e ceea ce-mi dă inspirație pentru scris. Iar uneori am impresia că acele bătăi intense ale inimii din momentele de îndrăgostire au fost marele motor care m-a pus în mișcare și care m-a făcut să ajung în punctul în care mă găsesc acum, ceea ce m-a făcut mai bun și mai înțelegător cu lumea din jurul meu, cu fiecare om în parte.

crezuri existențiale, drumuri, eu și societatea, instincte, treceri

Neînțelegerea de pe urmă

July 13, 2015 No Comments

Pentru L. era simplu să fie cine era. Conviețuirea cu sine, la cei douăzeci și (patru) șase de ani ai săi, căpătase o ușurință asemănătoare cu aceea cu care își bea cafeaua de dimineață, în barul de la parterul clădirii în care locuiește, pe fundalul sonor al unor melodii care îi pun viața în mișcare. Heavy in your arms, Never let me down again sau Starlight îi excită acele minuscule oase ale urechii, a căror miraculoasă vibrație ajunge să fie transmisă către creier prin intermediul unui semnal nervos. Marile întrebări ale vieții sale, dacă existaseră vreodată, nu au supraviețuit prezentului, fiind probabil pierdute printre gândurile toridelor nopți insomniace de la șaptesprezece ani. Mai târziu, când totul s-a sedimentat și cristalizat, când surprizele autentice nu și-au mai găsit formă decât în planul concret, nopțile au devenit și ele mai ușoare, zilele au ajuns să treacă mai repede, viața – în ciuda tuturor greutăților ei – a devenit mai lejeră. Astfel că, revenind la ideea inițială, astăzi i se părea destul de simplu să fie cine era. Presupusa rutină zilnică era ușor supusă unor perturbații care îi completau felul de a fi dar care, văzute din exterior, ar fi părut cel puțin stranii și de neînțeles. Fiecare persoană ce îl cunoștea avea cu siguranță o părere distinctă despre el. Unii îi cunoșteau firea timidă, reziduu al unei interiorizări de demult, alții îl apreciau pentru aptitudinile științifice (utile pentru studii și pentru activitatea pe care o desfășura), alții l-ar fi descris drept un alcoolic autentic (rememorând momentele în care l-au văzut zăcând fără cunoștință, pradă acelor licori fermecate), alții ar fi putut relata despre momentele în care l-au surprins flirtând cu ei, fete și băieți laolaltă, gloată de nebuni frumoși cu potențial de a oferi iubire. Unii și-ar putea aduce aminte de L. cel sociabil și vorbăreț, alții de cel agitat și care te agasează neîntrerupt, alții ar putea vorbi despre tipul care citește în tăcere sau despre cel care scrie, cu o privire pierdută, la lumina întunericului, cu berea în față, la una dintre mesele la care ar fi stat și de dimineață. În măsura în care niciunii dintre aceștia nu se înșală, nimeni nu are dreptate cu adevărat. Fiind toate aceste lucruri la un loc, ba chiar încă multe altele, poate ascunse ochiului comun, insensibil la amănunte semnificative, se strecura pe lângă toate aceste aparențe fiind. Fiind L., fiind suma infinită a tuturor aparențelor celor cu care s-a intersectat vreodată. Și îi era simplu să fie. Se împăcase cu toate chemările sale interioare, își rezolvase problemele cu toate vocile care îi șopteau din interiorul cutiei sale craniene, căzuse la pace cu toate sursele sale de conflict interior. Acum trebuia doar să supraviețuiască acelor factori exteriori care îl asaltau uneori fără controlul său direct. Pentru că a fi OK față de tine însuți nu te scutește de necesitatea de a te integra, de a fi parte a lumii în care îți petreci existența. Căci puțini înțeleg cu adevărat ce este aceea o fericire pe care o porți în tine, dacă nu este și împărtășită cu ceilalți, sau eventual venind de la ei. Prin urmare, astăzi L. își aduce aminte, într-un moderat moment în care aerul năvălește din plămâni, de cei pe lângă care a trecut și alături de care n-a știut să dea naștere unei fericiri comune, nu mai mult decât uneia aflată într-o stare instabilă, dezintegrată ulterior – rapid – în nimic. Și înțelege tot. Înțelege de ce suferința de la șaptesprezece ani a fost necesară, în felul în care a venit, amestecată cu fericire, pentru a anticipa propriul dezastru pe care avea să-l creeze imediat după și de ce i-au trebuit câțiva ani să înțeleagă asta. Înțelege din ce zonă întunecată a ființei sale s-au născut toate momentele sale de ezitare, toate punctele de suspensie, toate tăcerile rezultate din interacțiunile sale cu persoanele la vederea cărora inima sa începea să bată cu o bătaie în plus. Și înțelege și de ce, sesizând toate similitudinile, cineva ar putea ajunge să creadă în el, plângând, în adierea vântului, sub peisajul strălucitor al valurilor care se sting pe nisip. Dar înțelegând toate aceste lucruri, ajunge iarăși față în față cu vidul, cu neînțelegerea.

crezuri existențiale, eu și societatea, ieșiri

Zburând în înțelegere

July 10, 2015 No Comments

Cu toții știm cât de greu le este, poate, unora dintre noi, să fie. Motive pentru asta pot fi destule, financiare, sociale și până la unele de-a dreptul existențiale, care țin în primul rând de felul în care ne raportăm la noi înșine și la felul în care ne înțelegem și relaționăm cu propria persoană, lucru care poate fi mai greu uneori chiar decât acela de a ieși în lume și de a-ți împărtăși entuziasmul cu ceilalți. E de înțeles faptul că viața ne construiește pe fiecare după măsura și puterile cu care îi facem față, că nu suntem în nicio clipă mai mult decât am fi putut vreodată fi. E de înțeles de ce unii oameni se împiedică în fiecare zi de prejudecăți, de idei preconcepute, de bariere mentale, e de înțeles de ce nu toate persoanele pe care ajungem să le cunoaștem într-o viață ni se potrivesc, de ce alături de unele nu ne simțim bine, de ce în anumite momente alegem să ne luăm zborul căutând vârfuri mai înalte pe care să ne facem cuiburi și de unde să contemplăm întregul nostru univers, să ne luăm zborul lăsând în urmă ceea ce n-a putut să zboare odată cu noi, fie pentru că n-a știut cum să se elibereze de piatra de care era legat, fie pentru că de fapt era legat de ceva imaterial care ideologic nu l-a lăsat să zboare. E de înțeles de ce oamenii fericiți sunt cei care știu să fie liberi, cei care din când în când știu să-și înalțe zborul din ce în ce mai sus, spre o înțelegere deplină, spre un punct din care s-ar putea vedea totul și înțelege totul.

Adevărul e că undeva prin această zonă se petrece ruptura: senzația că zborul meu se duce deja prea sus în timp ce multe persoane cu care interacționez se împiedică încă în fâlfâitul aripilor. Căci această înțelegere mă termină, căci acest înalt din care privesc mă individualizează atât de mult încât adevărata senzație e chiar aceea de a mă fi înălțat în zboruri cosmice.

Trăiesc cu senzația că fiecare om este o infinitate de universuri paralele înghesuite în interiorul său și că fiecare gest sau interacțiune dintre oameni se soldează fie cu nașterea probabilă a unuia dintre aceste universuri, fie cu distrugerea altuia încă de dinainte de a-i fi oferit șansa de a exista. Mai cred însă și că fiecare dintre aceste universuri vibrează intrinsec la o anumită frecvență și că există posibilitatea ca în anumite momente două universuri să intre în rezonanță prizând în jocul lor energetic persoanele care le poartă, dând naștere unor povești autentice, profunde, semnificative în istoria persoană a fiecăruia. Condiția de rezonanță ar trebui să se regăsească totuși, bineînțeles, în zborul cel înalt, în libertatea autoasumată, în ruperea tuturor barierelor. Culmi și abisuri: fericirea de a fi cunoscut câteva persoane de-a lungul existenței mele cu care am rezonat foarte bine, persoane libere, care mi-au înfățișat propria înțelegere ca pe o adevărată operă de artă, adică acele persoane alături de care am zburat cât mai sus și alături de care am crescut cât în sute de ani. Abisurile: sentimentul că uneori mă înconjor de persoane care nu vor putea să ajungă niciodată până la mine, care vor să mă tragă în jos, persoane care nu înțeleg nimic, care se cramponează de idei și de cuvinte, care nu știu să dea din aripi, care nu știu să zboare deasupra prăpastiei fără să le fie frică.

eu și societatea, scrieri

Priviri peste oameni

June 15, 2015 No Comments

Unii oameni adorm în fiecare noapte cu un oftat, unul greoi, provocat de groaza zilei de mâine dar și de oboseala celei care tocmai se încheie. Unii oameni se trezesc în fiecare dimineață pentru a fi mai mult și pentru a face mai mult decât ceea ce au reușit să realizeze ieri, în timp ce alți oameni nu-și dau seama încă de faptul că ar trebui să facă asta. Unii oameni muncesc pentru alți oameni; ne prepară mâncarea, ne fac curat pe străzi, fac posibil ca apa să curgă la robinete, ne aduc scrisorile, au grijă de noi în spitale, ne curăță toaletele, ne oferă cunoștințe. Unii oameni trăiesc bine, unii trăiesc rău, dar unii pur și simplu trăiesc. Unii oameni sunt fericiți, alții nu, alții nu știu cum să-și construiască sau cum să-și înțeleagă fericirea. Unii oameni scriu. Unii oameni beau ceai în compania altor oameni. Unii oameni fac dragoste. Unii oameni visează, unii vând ziare, unii cântă, unii fac fotografii, uni oameni îi țin pe alți oameni de mână, unii iubesc, unii lasă să treacă timpul pe lângă ei, unii oameni sunt trecători – prin viață, prin timp, pe aleile parcurilor –, unii oameni sunt la fel ca ceilalți dar alți oameni nu sunt (oare nu sunt aceștia tot o bucată din „ceilalți”?), unii oameni nu cred în nimic, unii oameni se îndrăgostesc de alți oameni asemenea lor, unii oameni rezolvă ecuații complicate, unii oameni visează să ajungă departe. Unii oameni știu că se poate. Unii oameni nu spun niciodată nu. Unii oameni cred în tine. Unii oameni par a fi la un moment dat totul. Pe unii oameni nu i-am întâlnit niciodată, sau dacă i-am întâlnit, nu i-am putut cunoaște. Unii oameni stau ascunși în sfera lor de intimitate, impenetrabilă, și-și petrec existența prin Tot. Unii oameni mor. Unii oameni sfidează moartea. Unii oameni nu au mâncat astăzi nimic. Unii oameni se trezesc în fiecare dimineață pentru a schimba lumea.

Asta a fost doar o mică parte din ceea ce-aș fi avut de spus despre unii oameni, despre cei care trec pe stradă pe lângă noi, despre cei din metrou, despre colegii de muncă ai fiecăruia dintre noi, despre controlorii din autobuz, despre străinul care te întreabă referitor la direcția în care trebuie să meargă.

Unii oameni suntem noi, cu toate fricile, speranțele sau iubirile noastre. Suntem tot ceea ce-am putea fi, suntem întreg universul, suntem sfârșitul timpului și începutul său. Cum se face oare că unii oameni trăiesc într-o lume în care omul pare că nu are nicio valoare?

crezuri existențiale, eu și societatea, gânduri, treceri, ușa-din-spate

“Eu pot să-mi imaginez totul, fiindcă nu sunt nimic.”

June 8, 2015 No Comments

Nicio explicație posibilă pentru ce sunt, cine sunt, de ce gândesc în modurile în care o fac și de ce acționez în multe altele, poate radical diferite. E aberant să fiu chestionat în astfel de privințe. Existența, ca limită a ființei, ar trebui să ne fie constructivă, să ne lărgească orizonturile, să fie drumul pe care ne aflăm mergând către noi înșine, deci de ce ar trebui să ne lăsăm îngrădiți de perspectivele limitate ale celor al căror drum nu se poate intersecta cu al nostru?

Sunt suma scindărilor mele interioare. Cum altfel m-aș putea regăsi dacă nu săpând cu toate eforturile prin cavernele eului riscând ca totul să se surpe asupra mea, cum altfel aș putea crede că voi ajunge vreodată undeva în exteriorul meu dacă nu voi fi pornit din interior?

Nu pot să mă distrug, în ciuda tuturor ocaziilor pe care le-aș putea avea. Mă descompun brusc în niște bucăți care se pot asambla înapoi cu ușurință. Sunt așadar o sumă de elemente, întuneric și lumină, gândire și acțiune, masculin și feminin, spațiu interior și spațiu exterior, muzică și tăcere, viață și moarte. M-am născut în acest dualism multiplu pe care n-am cum să-l neg, fără de care nimic din ceea ce sunt n-ar mai fi fost la fel. M-am întâlnit pe mine însumi acum câțiva ani, când am socializat cu nasul prin cărți, pe la mese tăcute din ceainării și pe alei din parcuri; tot de atunci mă confrunt și cu dificultatea de a mă prezenta altora, de a întinde mâna și de a spune, Faceți cunoștință cu mine, cu Celălalt. Prăpastie colosală între mâna întinsă și gândurile clocotinde închise înlăuntrul țestei. Cine sunteți și ce vreți de la mine?

***

Să ne grăbim să aruncăm la gunoi toate cărțile dogmatice și religioase pe care le-am deține. Să râdem de noi înșine. Să ucidem în clipa de față toate zeitățile care ne-au fost implantate de toate circumstanțele exterioare, să-i alungăm furioși, ceea ce și merită. Să dăm fuga să citim Cartea neliniștirii, una dintre cele mai profunde și complete biblii scrise pentru omul cult, o carte menită parcă să ne redea nouă înșine, să ne arate zeul pe care îl purtăm în noi. Hai să credem în noi și să lăsăm la o parte orice alte basme învechite de mii de ani. Azi! Acum!

crezuri existențiale, drumuri, eu și societatea, gânduri, scrieri, treceri

Picături

June 3, 2015 No Comments

Omul – animalul teribil ținut prizonierul unui verb: a fi. Speriat de el însuși, de propria existență, aleargă hăituit, terifiat, construindu-și în fiecare clipă un labirint propriu. Pentru a ieși apoi din el constată că nu-l mai pot ajuta nici psihologii, nici cuvintele cărților, nici vastele filosofii, nici Dumnezeu. Iată de unde s-au ridicat singurii oameni conștienți de prizonieratul lor: nebunii și artiștii. Primii – căzuți în ei înșiși. Ceilalți – căzuți în descompunere.

***

Supremul exercițiu filosofic: munca istovitoare a pământului, sau cum să găsești adevăruri esențiale la culesul porumbului, când fiecare știulete de porumb cules se plătește cu un strop de sudoare și cu zeci de zgârieturi pe mâini și pe față datorate frunzelor uscate, totul sub un soare arzător.

Cum aș putea să mai pun în balanță această oboseală veritabilă, esențială, cu oboseala marilor orașe, de care unii oameni se plâng: oboseala de a sta?

***

Instinctul sexual ca formă de nebunie.
Pelerinajul ezoteric al mâinii răzvrătite ce caută paradisul pe un trup străin. Și ce senzație în conștiința amețitoare de a ști că acea mână îți aparține…

***

Sunt ceea ce mâinile mele vorbesc despre mine. Sunt limită, sunt izvor de dorință, sunt prăpastie. Sunt ceea ce nu pot atinge, sunt ceea ce nu pot cunoaște, sunt întuneric. Sunt cuvinte încă nerostite. Sunt pasiune. Sunt trupurile pe care le-am atins în întunericul nopții, sunt parfumul înnebunitor care-mi invadează terifiant sângele, sunt extaz, sunt lumină. Sunt ceea ce mâinile mele posedă. Sunt trup, sunt carne, sunt aer. Sunt încercare de a fi. Sunt limită către om. Sunt cădere.

Cum aș putea să mă ridic din mine, cum aș putea să nu mai fiu când însăși felul meu de-a fi e prin ființă?

***

Cel mai mare neajuns pe care l-am cunoscut în această viață: acela de a nu avea nici măcar certitudinea dacă mă dețin pe mine. În fața acestuia, toate celelalte probleme ale vieții cotidiene pălesc.

***

Neavând curajul de a mă izola undeva în creierul munților, de a mă reda mie însumi, de a reînvăța să comunic cu mine, mă ofer ca pe tavă oamenilor, mă îmbrac cu mantia de om de rând și mă las biciuit social.

***

Mă străbate uneori senzația de a fi asaltat de starea unei cărți pe care am citit-o cândva. De aici vine probabil dorința ispititoare de a redeschide anumite cărți, de a-mi trece degetele peste paginile pe care le-am parcurs cândva, pe care am ajuns să le iubesc, de a citi fragmene, sublinieri, cuvinte întâmplătoare. Oprindu-mă astăzi la Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică, citesc: “Poate de aceea voluptatea e atât de crâncenă: ne face conștienți că avem un trup. Până la ceasul ei, al voluptății, trupul ne servește doar pentru a trăi. După aceea simțim că trupul are existența lui proprie, visele lui, voința lui, și că, până la moarte, va trebui să ținem seama de el, să-i cedăm, să ne înțelegem cu el sau să-l înfruntăm.” Poate că din voluptate s-a născut și acea ființă invizibilă, care mă urmărește pretutindeni, și care în fiecare noapte, înainte de a adormi, îmi primește imposibila îmbrățișare și imposibilul dialog, îmi ascultă cuvintele imposibile plămădite de un organ nespecificat în cărțile de anatomie, un organ al sentimentului, al sublimului.

***

Gândul terifiant că moartea, băgându-și capul pe ușă, m-ar putea surprinde îmbrățișat cu mine însumi.

crezuri existențiale, eu și societatea, scrieri, ușa-din-spate

Dincolo

June 2, 2015 No Comments

Toți cei pe care îi cunosc vor, într-un fel sau altul, să mă anihileze. Inclusiv eu. Iar eu, din dimensiunea mea paralelă, fac același lucru față de ei. E vorba în primul rând de convențional, de normalitatea lor, de felul în care îmi văd eu viitorul, de felul în care mă văd pe mine și de întrebarea aia complicată legată de unde mă văd peste cinci sau zece ani, sau chiar după moarte. Nu vreau să mai aud aberații. Nu vreau să-i văd pe toți sprijiniți de ziduri imaginare, cu lasourile pregătite să mă prindă, să mă lege, să facă din mine omul pe care îl ocolesc, acela care se întoarce de la serviciu cu servieta plină de hârțoage, la nevastă și la copii, care s-a resemnat să trăiască într-o țarolume în care totul e pe dos și-n care i se opresc impozite către stat din care se construiește cu măiestrie acel vis încețoșat al mântuirii neamului. Or, pe mine nu m-a întrebat nimeni niciodată dacă am nevoie de o catedrală care să mă mântuiască, pe mine și tot neamul meu, sau dacă vreau să plătesc pentru ea. Personal, consider că lumea ar fi un loc mai bun dacă fiecare ar renunța la prostia religioasă și ar ști să se mântuiască pe sine însuși, în orice loc, oricând, în bordeluri, în spitale de nebuni, în restaurante, în metrouri, pe străzi, în veceuri de cluburi. Să ne iluminăm brusc și să ne autoiertăm de tot ceea ce se numește păcat personal, remușcare sau regret, să dăm mâna cu noi înșine, și să recunoaștem în asta mântuirea autentică, singura de care am avea nevoie ca să pășim fericiți în ziua de mâine. Mi se pare descurajantă orbirea în care se aruncă ceilalți încercând să ajungă undeva, către normalitate, în rând cu lumea. Iar eu, din dimensiunea mea de univers, cu toate felurile mele posibile de a fi, care urlă și mușcă din mine cu disperare, mă simt profund disfuncțional, cu atât mai mult cu cât mă intrigă abilitatea mea de a mă adapta fiecărui subunivers cu care iau contact, de a-mi reconfigura construcția interioară în funcție de context, de a mă simți la fel de capabil pentru a mânui cuvinte, numere sau ecuații complicate, de a rămâne fermecat de frumusețea stilului unui roman de Virginia Woolf dar și de aceea a ecuației Schrödinger sau de misterul pe care îl ascunde în spatele ei micuța constantă a lui Planck.

crezuri existențiale, eu și societatea, instincte, scrieri

Încercările libertății

June 1, 2015 No Comments

Să nu știi cum să faci pentru ca momentele care te definesc cu adevărat să rămână. Să te privești în oglindă, să te recunoști, dar să nu știi unde și cum să fugi pentru a scăpa de prăpastia infinită pe care o citești în reflexia propriilor tăi ochi. Să te afunzi în tăcere, în imposibilitatea de a te exprima, în iluzia paharului cu vin care îți despletește limba și-ți eliberează instinctele, contrar tuturor interdicțiilor dictate de ceea ce s-ar numi a fi normal. Să fii un veșnic copil prins într-un trup de om mare, să nu poți să-ți controlezi mâinile, inima, instinctul și curiozitățile ce ți-au fost prieteni dintodeauna. Să te afli pe drum, prins între destinații necunoscute, dispus să-ți amesteci sufletul cu unul al unei persoane încă necunoscute astăzi, să fii dispus să oferi tot timpul ceva ce ți se pare că tu nu vei primi niciodată. Să nu renunți la ceea ce te definește, la ceea ce ești, chiar dacă acest lucru nu-ți este nici simplu, nici la îndemână, chiar dacă pentru a fi ceea ce ești trebuie să fii simultan mii de identități înghesuite într-un singur corp și sub un singur nume. Să nu crezi în conformism, în frică, în normalitate. Să mergi pe stradă simțindu-te liber, având conștiința viitorului care te așteaptă, crezând în faptul că mâine vei fi chiar mai liber decât te simți astăzi. Să-ți îmblânzești demonii fiind în fiecare zi din ce în ce mai mult, fiind ceea ce ieri ai crezut că nu poți fi, să visezi nemărginit în încercarea de a construi nemărginitul.

1 2 Next »