Descompuneri

Stau întins în pat și citesc, învelit cu membrana groasă menită să mă apere de frig și de lume. Citesc și nu mai pot să respir, uit ceea ce înseamnă respirație, uit de întreaga istorie a acestei lumi, uit de stele, de galaxii, de oameni, de atomi, de molecule, uit de curgerea sângelui meu prin artere, vene și capilare, uit de mișcările de rotație ale Pământului, sunt doar eu și obiectul masiv pe care îl țin între degete, cu toate paginile sale, cu toate cuvintele așezate unul după altul într-o ordine strigătoare la cer. Sunt eu și cartea care și-a făcut punct de spirjin pe pieptul meu, respirăm împreună devenind treptat, secundă cu secundă, o celulă minusculă din plămânul Universului, din totul care s-a ascuns bucățele cu bucățele în inimile tuturor oamenilor, sunt doar eu și cartea care mănâncă din mine de viu, care se topește între degete și mi se strecoară în creier, printre striurile encefalului, alunecând senzual. Eu nu exist, nimic din mine nu are niciun sens, nici zei, nici credințe, nici ochiul meu, prizonier al sferei sale, nici inima mea, încătușată sub stern, nimic nu există, decât ceața care s-a lăsat peste lumea în care ne-am obișnuit să trăim în ignoranța noastră de zi cu zi. Doar Cartea, care apasă violent pe piept, care se scufundă treptat devenind una cu inima mea, doar cartea a cărei oscilație se armonizează cu întreaga mea ființă, pagină cu pagină, zi după zi. Și ceva, în interiorul țestei mele, explodează asemenea unor mici floricele de porumb sau a unor stele aflate la milioane de ani-lumină depărtare, ceva începe să se transforme sub cutia de os în care îmi petrec existența, în așa fel încât încep să disting, din străfundul paginilor, Omul. Sunt eu și Omul, sprijinit pe pieptul meu, șapte miliarde cu totul, înghesuit pe suprafața paginilor, în volumul tridimensional al Cărții. Eu nu mai exist, doar ceva ce seamănă cu ințelegerea mea asupra nimicului pe care l-am trăit până acum, asupra secundelor în care am avut iluzia că am realizat ceva, mai există doar ceva precum o lumină îndepărtată, ascunsă ochilor omenești, care iese din pagini și-mi orbește unul câte unul conurile și bastonașele lăsându-mi ochii neputincioși, străpunși de existență și de adevăr. Eu nu exist, și nu aș mai putea pretinde vreodată acest lucru. Sunt doar urma în care aș mai putea să cred vreodată din amintirea celui care am fost.

Continue Reading

Adormirea domnului L.

15102015În seara aceasta, domnul L. avea să se apuce să gătească în cele din urmă punga de tortellini pe care a cumpărat-o zilele trecute. Voi trece să cumpăr un zucchini, și-a zis azi atunci când a plecat de la serviciu, la fel cum ieri se gândise să se oprească să cumpere niște parmezan, și la fel cum în urmă cu două zile își propusese să cumpere un borcan de pesto. Nu-și făcuse timp să le gătească până acum așa că astăzi, în ziua aceasta în care pleacă mai devreme de la muncă și în care se pare că nu mai are nimic de făcut, se va apuca, mai ales că lista improvizată de ingrediente părea să se apropie de completitudine.

Sau ar putea să plece în oraș. Dar orașul pare atât de departe, cu toți oamenii săi, cu tot potențialul său, cu tot misterul pe care îl deține. Ar putea merge să se întâlnească cu cineva, programat de dinainte sau nu, ar putea să-și caute chiar astăzi dacă ar avea răbdarea de a se supune întregului set de convenții în ceea ce consideră a fi întâlnitul cu cineva, dialogul (mai scurt sau mai lung), aparențele și alte eventualele interacțiuni. Nu sunt interesat, răspunde el de regulă, în fața abordărilor ultra-rapide care ar putea să-i aducă eventual o noapte de satisfacere a poftelor trupului și săptămâni întregi de greață existențială provocată de sentimentul de neîmplinire a inimii. Așa că va rămâne acasă, va găti punga de tortellini, va dormi vreo două ore și va da pe gât, atunci când va coborî la bar, câteva pahare de whisky. După care va reveni în patul său, undeva pe la orele unu-două înspre dimineață, de unul singur, unde va dormi până la răsăritul soarelui, când o nouă zi îl va face să se pună în mișcare.

Continue Reading