Omul – animalul teribil ținut prizonierul unui verb: a fi. Speriat de el însuși, de propria existență, aleargă hăituit, terifiat, construindu-și în fiecare clipă un labirint propriu. Pentru a ieși apoi din el constată că nu-l mai pot ajuta nici psihologii, nici cuvintele cărților, nici vastele filosofii, nici Dumnezeu. Iată de unde s-au ridicat singurii oameni conștienți de prizonieratul lor: nebunii și artiștii. Primii – căzuți în ei înșiși. Ceilalți – căzuți în descompunere.
***
Supremul exercițiu filosofic: munca istovitoare a pământului, sau cum să găsești adevăruri esențiale la culesul porumbului, când fiecare știulete de porumb cules se plătește cu un strop de sudoare și cu zeci de zgârieturi pe mâini și pe față datorate frunzelor uscate, totul sub un soare arzător.
Cum aș putea să mai pun în balanță această oboseală veritabilă, esențială, cu oboseala marilor orașe, de care unii oameni se plâng: oboseala de a sta?
***
Instinctul sexual ca formă de nebunie.
Pelerinajul ezoteric al mâinii răzvrătite ce caută paradisul pe un trup străin. Și ce senzație în conștiința amețitoare de a ști că acea mână îți aparține…
***
Sunt ceea ce mâinile mele vorbesc despre mine. Sunt limită, sunt izvor de dorință, sunt prăpastie. Sunt ceea ce nu pot atinge, sunt ceea ce nu pot cunoaște, sunt întuneric. Sunt cuvinte încă nerostite. Sunt pasiune. Sunt trupurile pe care le-am atins în întunericul nopții, sunt parfumul înnebunitor care-mi invadează terifiant sângele, sunt extaz, sunt lumină. Sunt ceea ce mâinile mele posedă. Sunt trup, sunt carne, sunt aer. Sunt încercare de a fi. Sunt limită către om. Sunt cădere.
Cum aș putea să mă ridic din mine, cum aș putea să nu mai fiu când însăși felul meu de-a fi e prin ființă?
***
Cel mai mare neajuns pe care l-am cunoscut în această viață: acela de a nu avea nici măcar certitudinea dacă mă dețin pe mine. În fața acestuia, toate celelalte probleme ale vieții cotidiene pălesc.
***
Neavând curajul de a mă izola undeva în creierul munților, de a mă reda mie însumi, de a reînvăța să comunic cu mine, mă ofer ca pe tavă oamenilor, mă îmbrac cu mantia de om de rând și mă las biciuit social.
***
Mă străbate uneori senzația de a fi asaltat de starea unei cărți pe care am citit-o cândva. De aici vine probabil dorința ispititoare de a redeschide anumite cărți, de a-mi trece degetele peste paginile pe care le-am parcurs cândva, pe care am ajuns să le iubesc, de a citi fragmene, sublinieri, cuvinte întâmplătoare. Oprindu-mă astăzi la Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică, citesc: “Poate de aceea voluptatea e atât de crâncenă: ne face conștienți că avem un trup. Până la ceasul ei, al voluptății, trupul ne servește doar pentru a trăi. După aceea simțim că trupul are existența lui proprie, visele lui, voința lui, și că, până la moarte, va trebui să ținem seama de el, să-i cedăm, să ne înțelegem cu el sau să-l înfruntăm.” Poate că din voluptate s-a născut și acea ființă invizibilă, care mă urmărește pretutindeni, și care în fiecare noapte, înainte de a adormi, îmi primește imposibila îmbrățișare și imposibilul dialog, îmi ascultă cuvintele imposibile plămădite de un organ nespecificat în cărțile de anatomie, un organ al sentimentului, al sublimului.
***
Gândul terifiant că moartea, băgându-și capul pe ușă, m-ar putea surprinde îmbrățișat cu mine însumi.
