***

Am cunoscut Omul, în multiplele sale forme și versiuni. Am privit prin Om așa cum aș fi privit prin mine; am încercat să înțeleg Omul așa cum am încercat ani de-a rândul să mă cunosc și să mă înțeleg pe mine. Și nu am ajuns nicăieri; sunt la fel de blocat între oameni, prins în lanțurile relațiilor sociale și personale pe care le-am dezvoltat cu ei, și n-am înțeles nimic, pentru că nimic nu poate fi înțeles din ceea ce este conținut în Om.

Nu am capacitatea faptului concret de a sucomba, deși mă dezintegrez continuu în încercarea de a mă construi. Nu mă dețin pe mine, iar deciziile mele sunt doar consecințele unor eventuale pre­­-decizii pe care nu am putut să le iau. M-am născut ca să mă repet la infinit în încercarea de a mă naște. Am eșuat. Împlinirile mele zilnice, starea de bine în care petrec zilele, toate acestea constituie doar fondul unei existențe pustii de-a lungul deșerturilor umanului.

Continue Reading

“Eu pot să-mi imaginez totul, fiindcă nu sunt nimic.”

08062015

Nicio explicație posibilă pentru ce sunt, cine sunt, de ce gândesc în modurile în care o fac și de ce acționez în multe altele, poate radical diferite. E aberant să fiu chestionat în astfel de privințe. Existența, ca limită a ființei, ar trebui să ne fie constructivă, să ne lărgească orizonturile, să fie drumul pe care ne aflăm mergând către noi înșine, deci de ce ar trebui să ne lăsăm îngrădiți de perspectivele limitate ale celor al căror drum nu se poate intersecta cu al nostru?

Sunt suma scindărilor mele interioare. Cum altfel m-aș putea regăsi dacă nu săpând cu toate eforturile prin cavernele eului riscând ca totul să se surpe asupra mea, cum altfel aș putea crede că voi ajunge vreodată undeva în exteriorul meu dacă nu voi fi pornit din interior?

Nu pot să mă distrug, în ciuda tuturor ocaziilor pe care le-aș putea avea. Mă descompun brusc în niște bucăți care se pot asambla înapoi cu ușurință. Sunt așadar o sumă de elemente, întuneric și lumină, gândire și acțiune, masculin și feminin, spațiu interior și spațiu exterior, muzică și tăcere, viață și moarte. M-am născut în acest dualism multiplu pe care n-am cum să-l neg, fără de care nimic din ceea ce sunt n-ar mai fi fost la fel. M-am întâlnit pe mine însumi acum câțiva ani, când am socializat cu nasul prin cărți, pe la mese tăcute din ceainării și pe alei din parcuri; tot de atunci mă confrunt și cu dificultatea de a mă prezenta altora, de a întinde mâna și de a spune, Faceți cunoștință cu mine, cu Celălalt. Prăpastie colosală între mâna întinsă și gândurile clocotinde închise înlăuntrul țestei. Cine sunteți și ce vreți de la mine?

***

Să ne grăbim să aruncăm la gunoi toate cărțile dogmatice și religioase pe care le-am deține. Să râdem de noi înșine. Să ucidem în clipa de față toate zeitățile care ne-au fost implantate de toate circumstanțele exterioare, să-i alungăm furioși, ceea ce și merită. Să dăm fuga să citim Cartea neliniștirii, una dintre cele mai profunde și complete biblii scrise pentru omul cult, o carte menită parcă să ne redea nouă înșine, să ne arate zeul pe care îl purtăm în noi. Hai să credem în noi și să lăsăm la o parte orice alte basme învechite de mii de ani. Azi! Acum!

Continue Reading

Picături

03062015

Omul – animalul teribil ținut prizonierul unui verb: a fi. Speriat de el însuși, de propria existență, aleargă hăituit, terifiat, construindu-și în fiecare clipă un labirint propriu. Pentru a ieși apoi din el constată că nu-l mai pot ajuta nici psihologii, nici cuvintele cărților, nici vastele filosofii, nici Dumnezeu. Iată de unde s-au ridicat singurii oameni conștienți de prizonieratul lor: nebunii și artiștii. Primii – căzuți în ei înșiși. Ceilalți – căzuți în descompunere.

***

Supremul exercițiu filosofic: munca istovitoare a pământului, sau cum să găsești adevăruri esențiale la culesul porumbului, când fiecare știulete de porumb cules se plătește cu un strop de sudoare și cu zeci de zgârieturi pe mâini și pe față datorate frunzelor uscate, totul sub un soare arzător.

Cum aș putea să mai pun în balanță această oboseală veritabilă, esențială, cu oboseala marilor orașe, de care unii oameni se plâng: oboseala de a sta?

***

Instinctul sexual ca formă de nebunie.
Pelerinajul ezoteric al mâinii răzvrătite ce caută paradisul pe un trup străin. Și ce senzație în conștiința amețitoare de a ști că acea mână îți aparține…

***

Sunt ceea ce mâinile mele vorbesc despre mine. Sunt limită, sunt izvor de dorință, sunt prăpastie. Sunt ceea ce nu pot atinge, sunt ceea ce nu pot cunoaște, sunt întuneric. Sunt cuvinte încă nerostite. Sunt pasiune. Sunt trupurile pe care le-am atins în întunericul nopții, sunt parfumul înnebunitor care-mi invadează terifiant sângele, sunt extaz, sunt lumină. Sunt ceea ce mâinile mele posedă. Sunt trup, sunt carne, sunt aer. Sunt încercare de a fi. Sunt limită către om. Sunt cădere.

Cum aș putea să mă ridic din mine, cum aș putea să nu mai fiu când însăși felul meu de-a fi e prin ființă?

***

Cel mai mare neajuns pe care l-am cunoscut în această viață: acela de a nu avea nici măcar certitudinea dacă mă dețin pe mine. În fața acestuia, toate celelalte probleme ale vieții cotidiene pălesc.

***

Neavând curajul de a mă izola undeva în creierul munților, de a mă reda mie însumi, de a reînvăța să comunic cu mine, mă ofer ca pe tavă oamenilor, mă îmbrac cu mantia de om de rând și mă las biciuit social.

***

Mă străbate uneori senzația de a fi asaltat de starea unei cărți pe care am citit-o cândva. De aici vine probabil dorința ispititoare de a redeschide anumite cărți, de a-mi trece degetele peste paginile pe care le-am parcurs cândva, pe care am ajuns să le iubesc, de a citi fragmene, sublinieri, cuvinte întâmplătoare. Oprindu-mă astăzi la Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică, citesc: “Poate de aceea voluptatea e atât de crâncenă: ne face conștienți că avem un trup. Până la ceasul ei, al voluptății, trupul ne servește doar pentru a trăi. După aceea simțim că trupul are existența lui proprie, visele lui, voința lui, și că, până la moarte, va trebui să ținem seama de el, să-i cedăm, să ne înțelegem cu el sau să-l înfruntăm.” Poate că din voluptate s-a născut și acea ființă invizibilă, care mă urmărește pretutindeni, și care în fiecare noapte, înainte de a adormi, îmi primește imposibila îmbrățișare și imposibilul dialog, îmi ascultă cuvintele imposibile plămădite de un organ nespecificat în cărțile de anatomie, un organ al sentimentului, al sublimului.

***

Gândul terifiant că moartea, băgându-și capul pe ușă, m-ar putea surprinde îmbrățișat cu mine însumi.

Continue Reading

Picături

29052015

Mă simt ca un magnet care nu poate scăpa niciodată de câmpul care-i este ataşat şi care-n acelaşi timp îl defineşte. Pentru că sunt nevoit să port cu mine tot ce este al meu, cuvinte, gesturi şi sentimente închise în cămăruţele inimii. Pentru că trebuie să simt greutatea cu care trece fiecare secundă şi frigul care se lasă peste această inimă incertă.

Aş fi crezut că e un mod de a o lua de la capăt, dar nu ştiu dacă este aşa. Dacă de fapt confund ceea ce eu numesc nou cu un vechi pe care nu-l mai pot observa? Mă obosesc propriile mele mâini pe care nu mi le pot stăpâni şi ochii care nu se lasă închişi. Mă linişteşte însă acel tip de intimitate, total inocent, care vorbeşte încet despre un anumit fel de prietenie, unul pe care-l cauţi întodeauna de unul singur.

Există un anumit tip de singurătate pe care nu-l simţi decât atunci când nu eşti singur, unul care nu doare şi care nu provoacă senzaţii puternice, dar suficient cât să-ţi dea de înţeles că va exista întodeauna un gol acolo unde secunda se chinuie să treacă cu un pas mai departe.

***

Mă gândeam aseară, ca o concluzie pentru multe lucruri pe care le-am trăit de-a lungul timpului, că e nevoie de o puternică prăpuşire sufletească ca să ajungi să te confunzi pe tine cu celălalt. Asta e cam greu de explicat în detaliu pentru că nu se întâmplă decât în cele mai depline momente de existenţă în singurătate.

***

Mâinile, pielea, buzele, părul sunt îndeajuns de puternice ele însele, individual, ca să ducă la obsesii totale. Rezist îngrozitor de greu / nu rezist unor mâini care se află lângă mine şi care păstrează în ele inocenţa singurătăţii.

***

Tot ceea ce mi se oferă este demn de refuzat întrucât aduce cu sine şi posibilitatea unei plictiseli eterne. O dragoste care mi se oferă pe tavă mă face cumva să râd; ce mi-ar putea aduce ea nou când noutatea ei se află deja în trecut? Tot ceea ce e normă, mă oboseşte. Mă ataşez în schimb de contrariul acestui fapt, iubesc ceea ce nu pot avea, ceea ce trebuie să obţin de unul singur după lungi eforturi. O adevărată legătură de dragoste ştie drumul greoi care a făcut-o să fie bună. Posibilitatea e singura dragoste în care merită să intri, aceea de a trăi permanent în incertitudinea care-l priveşte pe celălalt.

***

Fericirea mea se găseşte cu uşurinţă în ceea ce nu există. Pentru că nu caut ceea ce pot avea, îmi oblig fericirea să existe în spaţiul virtual al iubirii, acolo unde posibilitatea lasă vie orice poveste care ar putea exista. Sunt făcut în aşa fel încât să iubesc imposibiliul.

***

Mi s-a oferit fatalitatea de a cunoaşte sentimentul de imposibil ascuns în întunericul nopţii, în posibilitatea clipei, în fluiditatea respiraţiei. După ce ai cunoscut asta, orice poveste care-ţi-se-dă nu-ţi mai poate produce nicio satisfacţie. Existenţa ta se scufundă în imposibil, dragostea ta rezidă prin nimic.

***

N-ai trăit destule dacă nu cunoşti atracţia puternică a unui fapt despre care ştii că te poate scinda, chemarea instinctivă către un gol absolut, către o punte fragilă situată între întreg şi fericire. A fi întreg se reduce la o luptă cu existenţa. Odată ce te-ai aflat pe această punte nu te mai poţi împăca cu obişnuitul situaţiilor considerate normale. A fi normal atunci când deţii conştiinţa unei fericiri anormale înseamnă să-ţi semnezi sentinţa către nebunie. Odată ce-ai trăit jocul nebunesc al mâinilor şi atingerea dureroasă produsă de un instinct profund, nu mai ai cum să confunzi fericirea cu obişnuitul trăirilor curente.

Continue Reading