Dosarul C.

10092015Există un moment dincolo de care începem să conștientizăm faptul că o parte a energiei pe care o consumăm zilnic (mai mult sau mai puțin, în funcție de fiecare dintre noi) e alocată unui proces de sedimentare a memoriei, unei încercări continue de a rememora momente care ne-au afectat pe termen lung și de care nu mai putem scăpa, pe care le purtăm în noi permanent. Există un moment critic dincolo de care viața se saturează, în care nevoia de a trăi începe să fie combătută de aceea de a îți aduce aminte, iar aceasta este generată de funcționarea misterioasă a organelor trupului nostru, de descărcările electrice din creier, de pulsațiile alerte ale inimii și de curgerea torențială a sângelui prin artere, vene și capilare. E momentul în care îți dai seama că se întâmplă ceva cu tine, că ceva inefabil începe să te tragă în jos, că simți o greutate venind din interiorul pieptului, pe care nu poți s-o explici. Și trăim într-un timp în care conservarea memoriei nu mai este deloc o dificultate: mii de fotografii și pagini întregi de text pot fi adăpostite astăzi pe suporturi electronice având dimensiuni de ordinul milimetrilor, care pot fi accesate oricând pentru a ne oferi nouă, celor afectați de trecerea timpului, un anumit reconfort. Doar că acest lucru nu este niciodată de ajuns, mai ales atunci când inima colcăie cu disperare și când trupul se înfioară involuntar ca urmare a unei amintiri colective a tuturor celulelor care-l compun, precum și a celor pe care le-ai pierdut între timp prin funcționarea firească a întregului sistem de organe.

Și te trezești într-o zi cu nevoia apăsătoare de a te întoarce și de a te afunda pe drumul primejdios al memoriei, ca într-o pădure deasă și întunecată, pe alocuri chiar și mlăștinoasă, dar în care știi că se găsesc în anumite locuri, însemnate pe o hartă temporală a vieții tale, acele momente care au contribuit la devenirea ta de până acum, acele momente pe care n-ai reușit să le iei cu tine mai departe, să le faci purtabile, ușoare, de tolerat. Așa că uneori simți nevoia să te întorci la ele, luptându-te cu tine însuți.

Pare ușor să le spui celorlalți că tu nu te îndrăgostești niciodată, că în ciuda anilor pe care îi ai și a relațiilor de lungă durată pe care le-ai avut, tu n-ai iubit niciodată cu adevărat. Ba chiar te pui să-i întrebi, dincolo de perdeaua lor de tăcere, de atingerea pe care ți-o oferă pe obraz și de zâmbetul tâmp ce s-ar vrea înțelegător, cum e să fii îndrăgostit, de parcă ar fi atât de simplu de pus în cuvinte și de parcă nu s-ar fi scris tone de literatură despre asta. Doar că eu aveam ceva și mai puternic de enunțat, la limita nebuniei: eu nu m-am dezîndrăgostit niciodată, pregătit să-mi semnez astfel condamnarea la nebuni, condiția spre care de altfel simțeam că mă și îndrept. Îndrăzneam că insinuez că port în continuare cu mine, chiar și în acel moment, în fața acelui pahar de vin, cu aceeași intensitate din urmă cu (deja) ani întregi, prăpăstiile și declinul a ceea ce a însemnat dragostea pentru mine, c-am ajuns să dezvolt între timp teama de a mă întâlni întâmplător pe stradă cu acele chipuri a căror vedere îmi făcea inima să-mi sară din piept. Mă sălbăticisem între timp, mă rănisem, mă purtam prin universul tridimensional șchiopătând tăcut, și cu toate astea mi se învârtise ceasul până în momentul în care devenisem pregătit s-o iau de la capăt, să risc, să mă las purtat într-un dialog, să beau niște beri împreună cu tine (iată momentul în care n-am mai fost în stare să te țin deoparte și te-am introdus în frază, în mijlocul ideii, al gândului, acolo unde stai de ceva timp, acolo de unde n-ai mai plecat, și chiar că nu am mai vorbit de mult timp, ce mai faci?, mi-aș fi dorit să pot să vorbesc cu tine atunci, să nu dispari așa în ceață, chiar dacă am înțeles și am acceptat totul așa cum a părut că este, așa cum am pretins că ar fi), să te las să mimezi jocul cu numărul de la interfon, să te privesc zâmbitor înainte de a te săruta pentru prima dată, în timpul în care liftul urca încet, să particip la restul jocului încercând să renunț încet la scutul meu social, să te las să mă cunoști așa cum eram, așa cum sunt și acum, să-mi cer scuze pentru semnele pe care ți le lăsasem pe gât, să-mi uit periuța de dinți pe marginea chiuvetei, să inventez un cod care să ne aparțină. Și restul lucrurilor care nu au depins doar de mine, și pentru care timpul s-a folosit de noi ca să le genereze (știi, într-o zi veneam inocent în oraș pregătit să-mi fac o radiografie la dinți sperând ca apoi să te întâlnesc, timp în care tu îmi scriai că indiferent cât de mult ne-am atașa unul de celălalt, it won’t become a relationship, că trebuie să las orice speranță, că nu există (așa cum aveam să cristalizez mai târziu răspunsul la întrebarea ta) un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare), Vreau momente, nu relații, ți-am spus chinuindu-mă să strâng laolaltă câteva cuvinte de pe asfaltul mocirlos al minții mele. Și oare cât voi mai simți nevoia să scriu despre asta? Și am trăit niște momente pe care le-am strâns în mine și cu care nu mai știu ce să fac. Inima bătându-mi în piept până la fericire, până cât mai aproape de ea, îmbrățișarea apăsătoare a trupurilor, mâini și degete înnebunite să atingă tot ce prindeau, ochii care se războiau în priviri, câteva astfel de momente întâmplate în câteva zile, prea puține dintr-o viață, care aveau să însemne pentru mine mult și față de care nu mă puteam face deloc înțeles. O perioadă din viață trăită cu intermitențe, în care așteptam momentele în care urma să te văd, dar de la care nu puteam aștepta nimic.

Și între timp m-am ținut de cuvânt, deși aproape că mă mir și eu cum rezist. A trecut jumătate de an de când n-am mai schimbat nici un cuvânt, de când nu ți-am mai scris nimic, așa cum îți spusesem că am s-o fac. M-am ținut de cuvânt și am dispărut, acea dispariție pe care ți-o garantasem și pe care mi-o asumasem de la început. Acea dispariție menită să construiască până la sublim acea heartbreaking asymmetry pe care ai subliniat-o la cinci dimineața spunându-mi că-ți sunt atât drag. Și n-am înțeles prea bine cum a evoluat timpul mai departe, dacă ne-a apropiat mai mult sau dacă ne-a îndepărtat, dacă ai ajuns cumva să te temi de ceea ce-mi spuneai și ai preferat astfel să rămâi în zona ta de siguranță, de unde personal nu îndrăznisem vreo secundă să te revendic, sau dacă acea exuberanță din primele întâlniri s-a dezintegrat treptat. Habar nu am. Pentru c-ai dispărut în ceață, așa cum anticipasem și cum te rugasem să nu faci, alegând, în opinia ta, răul cel mai mic, nimicul, în timp ce eu am fost exilat pe tărâmul cuvintelor care nu mai pot fi spuse și al memoriei pe care ești nevoit s-o conservi, pentru că e tot ceea ce ai. Mă uit din când în când la numele tău zgândărit fiind de multe simțiri; uneori mi-aș dori doar să știu că ești bine. Și n-am apucat să-ți zic niciodată chestia asta blestemată, măcar așa pentru a fi rămas consemnată în istoria cuvintelor spuse între noi, eu nu mă dezîndrăgostesc niciodată, vei rămâne cu mine tot timpul, nu știu ce să fac cu toate lucrurile astea pe care le simt și cum să le depozitez mai eficient în interiorul meu pentru a nu le mai simți atât de grele, și acum te-am cunoscut pe tine și pare iminent, și vei dispărea în ceață, așa cum te voi ruga să nu o faci, așa cum anticipez, așa cum am făcut-o și eu în alte contexte, asta e, trăim uneori iluzia că am ști care este momentul potrivit în care să ne strângem catrafusele, fie ele și doar imateriale, și dispărem în tăcere, sperând ca celălalt să înțeleagă, ne ascundem după numărul de telefon și după contul de WhatsApp pe care uneori mai apărem online, sperăm ca celălalt să înțeleagă și să nu mai spună nimic, la rândul lui. Să se descurce cum poate. Așa că universul meu a rămas agățat de unul din acele momente în care stăteam îmbrățișați, corp lipit de alt corp, neștiind cât ar mai fi durat toate astea, până când. Și acum mă chinui să-mi conserv memoria, să-mi țin în siguranță arhiva discuției de pe WhatsApp și imaginea chipului tău în memorie, în lipsă de vreo fotografie pe care să ne-o fi făcut în clandestinitatea noastră, vreau momente, ți-am zis, habar n-am ce vreau, de fapt, un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare, calm pe dracu. Și scriu toate astea cu gândul de a le printa apoi și de a le purta cu mine tot timpul, închise într-un plic, până când întâmplarea va face să ne reîntâlnim, Ce mai faci, mă vei fi întrebat, iar eu, ca un idiot, voi fi spus bine… ca și cum doar atât mai poți să spui atunci când ai tone de cuvinte nespuse, Stai puțin, am să-ți dau ceva, timp în care voi scormoni în rucsac printre cărți și hârtii, uite, vreau să citești asta, te rog, doar aberații, și vei citi poate declinul pe chipul meu, căderea, prăpastia, Am scris niște chestii, îmi pare bine că te-am văzut, Pa. Și apoi vidul, bătăile inimii, căderea, mersul pe stradă, discuțiile superficiale cu ceilalți, toate acele elemente pe care le voi simți atât de accentuat, atât de intruziv.

Te-am întrebat apoi, când deja era totul consumat, dacă pot să te iau în brațe. Era ceva ce mi se părea mai intim în gestul ăsta decât săruturile și agitația trupurilor care l-ar fi precedat. Mi-ai spus că da și în clipa următoare brațul meu s-a târât pe trupul tău, strecurându-se pe sub pătură, până când și-a găsit locul perfect, echilibrul, până când mâna mea a întâlnit-o pe a ta și au stat împreună ceva timp, într-un gest aparent de conviețuire.

Noaptea se lăsase peste oraș și peste noi. Doar luminițele de la geamul tău, pe care nu le scoteai niciodată din priză, mai îndrăzneau să ne însoțească prin vis. Eram amândoi creația acestor nopți de vară peste care în curând avea să se coboare vântul rece al toamnei, iar mai târziu iarna. Puteam pune la comun extaz și plăcere, părți din trupurile noastre care nu cunosc altceva decât recele instinct animalic, mâinile, ochii, sexul, pielea în tot ansamblul său, puneam la comun timp din viețile noastre umplute până la extenuare de evenimente pe care rareori le puteam controla, și nimic altceva. Carne și transpirație, nopți și pahare de vin și un oraș întreg din care încercam să disting câte ceva de la înălțimea balconului tău. Și lumini împrăștiate pe toate străzile, și o mulțime de autoturisme, și oameni nocturni care se puneau probabil în mișcare atunci, laolaltă cu toți șobolanii găzduiți de subteranele orașului. Era loc de toate acestea în Bucureștiul nostru, doar de un singur lucru nu, pe care eu, în secret și în tăcere, începeam să-l concep. Mai mult de toată această dinamică a orașului, de acest haos clocotind al instinctelor puse în mișcare, nu era loc de altceva, iar mâna mea încolăcindu-se pe trupul tău începea să trădeze faptul că-n lumea asta există oameni care au în vocabular și anumite cuvinte din familia semantică a sentimentelor, și că eu sunt unul dintre acești oameni. Dar între noi nu era loc de sentimente, căldura verii era deja prea deranjantă, prea insistentă, și s-a băgat între noi învingând intimitatea nopții. Dar între noi era oricum nimic de la bun început, de la primele cuvinte și până la ultimele, doar tăcere și întuneric străpuns de luminițele de la geamul tău, doar sticle de vin, bere și țigări, doar un oraș în care puteam începe iar să căutăm orbește acel ceva care ne-ar fi putut scoate din întuneric. Pe mine cel puțin, care căutam asta. Peste ceva timp, odată cu schimbarea anotimpului, eu și șobolanii aveam să fim singurele ființe din orașul acesta a căror agitație nocturnă n-avea să fie înțeleasă de nimeni.

Este frigul care intră pe geamul deschis și apa care curge din caloriferul defect. Încă mi-e dor de tine; n-am mai vorbit de ceva timp. Mă rătăcesc. Mă învârt în cerc. Mă însingurez cu numărul tău de telefon și cu arhiva discuției pe care am purtat-o de-a lungul timpului pe WhatsApp. Beau bere după bere după bere. Între timp a venit un fel de iarnă, m-au părăsit și cuvintele, până și ele. Și sunt o mulțime de oameni care vin și năvălesc peste mine, cu discuții absolut inutile și care cred că ar conta cumva, așa cică se menține societatea, cică așa se păstrează prieteniile. Dar cum să pot să țin cont de asta, când eu nu mă pot păstra nici măcar pe mine, când m-am lăsat să fiu purtat în derivă pe străzi, prin întuneric, prin viață. Pe tine te țin minte, pe tine încă nu te-am uitat, între timp se lasă noaptea, se așterne zăpada, vine iarna, voi căuta iarăși poate interacțiuni directe, voi zâmbi distant, voi întinde mâini, voi atinge cu ele posibilul și imposibilul, extazul și căderea. Mă voi întâlni poate întâmplător cu tine, îți voi spune, Știu, e OK, lasă, înțeleg, cu inima mea bubuind disperată în piept, Du-te mai departe, Mă voi duce și eu mai departe, voi pretinde că sunt bine și că în clipa asta nu scriu despre tine și că nici nu există vreodată șansa despre a scrie ceva despre tine, Știu, e OK, nu voi putea spune nicidecum, Mi-e dor de tine, acel dor care nu se va mai stinge deloc, niciodată, te-am căutat de câteva ori între timp, ai fost spațiul gol de lângă mine, tăcerea, am vorbit de câteva ori cu tine mergând singur pe stradă, schimbând metrouri și tramvaie, lăsându-i pe ceilalți să mă privească ciudat, asta e, Înțeleg, e OK, am venit să beau o bere, și inima mea, BUM, BUM, BUM, în piept, sub stern, în disperare, captivă unor lucruri pe care nu le mai poate rosti, Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, BUM, Mi-e dor de tine, BUM, am pierdut locul de lângă tine, am pierdut spațiul, timpul, m-am pierdut pe mine odată cu acea zi de august în care ne-am văzut ultima oară, în care ne-am zâmbit, adevărul e că mi-e frică, că mi-e dor, că te caut, că mirosul apartamentului tău stăruie încă la mine în creier, că inima mea, BUM, BUM, BUM, păstrează încă amintirea apropierii tale, perturbația inimii tale. Este frigul care intră pe geamul deschis și care mi se infilitrează treptat în carne, în oase, în gânduri, în cuvinte. Este tăcerea și dorul care se va cristaliza, care ne va soarbe de orice urmă de emoție. Așa vine sfârșitul a tot ce există, scriind, odată cu frigul, odată cu întunericul, odată cu golul din piept pe care simți că nu-l mai poți umple cu nimic.

Aș fi putut fugi mâncând pământul. Probabil că nimeni întreg la minte nu-și dorește conștient să trăiască povești complicate, care să-l erodeze pe dinăuntru, care să-i consume zilele și nopțile și care să nu-i ofere pic de liniște interioară. Așa că în momentul în care întâlnești pe cineva nou, alături de care trăiești niște momente de rezonanță care ți se par foarte mișto și care la a treia întâlnire îți spune că e deja într-o relație, și că va trebui să abandonezi orice speranță de a găsi ceva împreună, orice, în afară de niște momente izolate, în afară de niște din-când-în-când-uri de agitație a trupurilor, de îmbrățișări și săruturi pasionale, care îți spune astfel, indirect, că nu există fericire, probabil că rațiunea ar trebui să te salveze rapid, să-ți spună să te duci învârtindu-te, să scapi cât încă poți. Când cineva îți spune că ești doar substitutul unei persoane care momentan lipsește, în condițiile în care tu cauți un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare (cât de complicat este să exprimi asta, cât de absurd ar fi să pronunți cuvintele astea), pasul firesc ar fi să-ți spui salutul de rigoare și să pleci fără nici un fel de regret, fără nici un poate lăsat în urmă, fără să întorci capul. Cât încă poți.

Aș fi putut fugi mâncând pământul. Dacă n-am făcut-o, a fost doar din cauza faptului că apreciez mai degrabă experiențele tumultoase și prefer să mă chinui în loc să mă plictisesc, că mă mulțumesc mai mult momentele de rezonanță în care mi se pare că trăiesc fericirea decât starea de liniște pe care o pot găsi în restul timpului, și care nu conține nicio noutate, care nu lasă în urmă nicio plăcere. Dacă vom continua în ritmul ăsta, mă voi îndrăgosti de tine, ți-am zis, neștiind cum ar putea să decurgă totul dar neavând niciun pic de gând de a da înapoi. Zilele pe care le trăim sunt singurele lucruri pe care le deținem cu adevărat; experiența și intensitatea clipei sunt printre puținele lucruri la care am tins instinctiv vreodată.

Aș fi putut fugi mâncând pământul. Dacă am ales să ne vedem în continuare, dacă din când în când am căutat acele singure lucruri pe care știam că le-aș putea pretinde și la care aș fi putut spera, dacă uneori adormeam îmbrățișând un trup a cărui prezență putea dispărea în orice moment, a fost doar din cauză că mă mulțumeam cu clipele acelea fragmentare, instabile și lipsite de orice siguranță de continuitate, în loc să mă întorc la căutarea aceea orbească pe care o disprețuiam atât de mult.

Și mai era ceva. Nimeni, niciodată, în tumultoasa mea existență, n-a mai părut a mă înțelege și a mă accepta așa cum mă înfățișam, așa cum eram, așa cum știam prea bine că sunt, cu toate slăbiciunile și temerile mele profunde, cu tot ceea ce aveam de oferit. Preferam să am acest lucru în loc să mă întorc la întunericul meu propriu, niciodată pe deplin mulțumit de ceea ce aș fi putut găsi din căutările întâmplătoare. Mă simțeam bine. Pentru prima dată când părea a exista cineva care ar fi putut discerne cu adevărat dincolo de întunericul meu, mi se spunea clar că nu există fericire și că nu există calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare, că nu pot spera la nimic mai mult decât la secundele pe care le trăiam în acel moment, că nu există viitor. Ar fi trebuit să fug mâncând pământul de la început, dar am mai stat ceva timp, până când inevitabilul s-a produs, până când transformări insesizabile au început să se manifeste asupra inimii mele. Am știut de la bun început că e o nebunie, că nimeni întreg la cap n-ar alege insecuritatea și incertitudinea zilei de mâine.

Și dacă între timp am ajuns să convenim asupra tăcerii care se așează inevitabil peste oameni și lucrurile din jur, n-am perceput asta ca pe o dramă, deși am rămas, cum prea bine anticipam, luptându-mă cu mine însumi și cu inima care turbase. Dramele nu constau în sfârșitul lucrurilor, ci tocmai în nesfârșitul lor. Apreciam intensitatea celor câteva momente trăite, sticlele de vin pe care le-am băut împreună, încercarea de a-mi sparge zidul tăcerii (prea puțin timp, totuși, pentru asta), și ceea ce-am numit magnetismul dintre oameni pe care l-am simțit între noi. Stările instabile se dezintegrează rapid, asta m-a învățat pe mine știința, și se poate aplica foarte bine și la oameni. Dacă n-am fugit mâncând pământul, asta e pentru că mi-am dorit să rămân, având toate speranțele abandonate totuși pe străzi, înaintea ușii de la intrare. Și dacă n-am rămas mai mult, poate că lucrul acesta ține de economia timpului și a vieților noastre. O dată în plus, textul de pe brățara mea, pe care l-am tradus împreună în prima seară, își dovedea realitatea asupra mea.

O valor das coisas não está no tempo em que elas duram, mas na intensidade com que acontecem. Por isso existem momentos inesqueciveis, coisas inexplicaveis e pessoas incomparaveis.

știam că se face ora plecării, că s-a luminat de ceva timp, că trebuia să plec la serviciu, la treburile mele, la celelalte griji ale mele; eu și cu inima mea formăm un sistem unitar care nu dă rateuri decât rareori, în cazul vreunei defecțiuni la sistemul central; m-am ridicat în tăcere privindu-te zâmbitor, eu și cu inima mea care bătea ca disperata; te-am mângăiat pe frunte și m-am apropiat să-ți ofer un sărut. mi-am căutat hainele împrăștiate peste tot, eu și cu inima mea, mi-am adunat pantalonii de pe mașina de spălat și tricoul de pe scaunul din hol, mi-am luat cheile și portofelul de pe măsuța din ceea ce pentru tine era camera de zi (și ceasul, bineînțeles, ceasul pe care mi-l desfăcusem în grabă înainte de miezul nopții), m-am spălat pe dinți cu periuța pe care o aveam depozitată la tine în dulapul din baie, pășeam încet pe parchetul care scârția, eu și cu inima mea, am reintrat în dormitor, te-am sărutat pe obraz, ai mormăit ceva, ți-am zis pa, eu și cu inima mea, am ieșit trăgând ușa după mine, pe cea de la dormitor, pe cea de la intrare, apoi pe cea de la clădire, și toate celelalte uși imaginare care s-au închis apoi, am plecat în treaba mea, eu și cu inima mea, umblând ca bezmeticul cu greutatea în piept, cu inima inflamată, azi, ca și de orice altă dată, știind că nimic nu rezistă, știind că mă surp cu fiecare pas, știind că mă construiesc cu fiecare pas, fiind perfect conștient de strălucirea (și în același timp, declinul) tuturor lucrurilor. căci fericirea, atunci când îți stăruie pe piele și în creier, atunci când simple amintiri îți provoacă senzații de tremurat în mijlocul străzii, atunci când nu poți să-ți ștergi un zâmbet aiurit de pe față, această fericire complexă te duce undeva, într-o altă dimensiune a vieții, într-o altă înțelegere a secundelor care se scurg, dar nu pe lângă tine, ci în tine. trăiești timpul; ești timpul.

m-am oprit la dianei mi-am luat un vin și umbra îmi cădea peste pagini doar bănuiam că scriu ceea ce scriu era aproape miezul nopții lumina era de vină lumina așteptam să spui vino sunt aici te aștept la umbra paharului de vin timpul trece altfel timpul nu mai trece mi-au zis că la ora doisprezece se închide terasa și va trebui să iau o decizie intru sau plec stau sau mă duc mai beau un pahar îmi păstrez bani de taxi la umbra paharului de vin lucrurile se văd altfel habar n-am încotro mă îndrept de unde vin ce caut aici și acum fericirea fericirea nu e aici și cuvintele nici măcar nu se văd atunci când umbra se duce când lumina ajunge pe hârtie numai eu nu ajung nicăieri stau aici cu paharul meu de vin aplecat peste paginile întunecate și scriu și scriu și habar n-am când am să mă opresc și unde mă duc să mai cumpăr un pahar să mă mut înăuntru să plec stau și aștept și timpul trece altfel habar n-am cum beau și beau ce e chestia asta care trece prin mine dragoste dor chin dorință și o eventuală fericire sau nu cine sunt eu cine e cel care stă pe scaunul pe care stau eu la masă până la urmă m-am mutat înăuntru sunt singurul tip singur de la vreo masă de-aici dar sunt și multe mese libere și telefonul nu zice nimic și beau habar n-am ce caut aici în acest film în acest bucurești nocturn și singuratic de fapt știu ce caut port în mine așteptarea și declinul tuturor lucrurilor nimicul străzile sunt astăzi mediul meu mă scurg pe ele în timp ce orele nopții trec una peste alta încet plec și ajung la autobuzul de noapte aștept autobuzul de noapte e noapte îl văd apropiindu-se mă bucur stau pe bancă îl privesc apropiindu-se mă bucur dar îl las să plece din fața mea nu mă urc îi văd ușile închizându-se îl las să se ducă se îndepărtează așa cum mă îndepărtez și eu de toate lucrurile realității ăsteia se îndepărtează în timp ce eu stau impasibil cu telefonul în mână cu prea multă speranță cu prea multă dorință prea slab și fac cale întoarsă de la unirii universitate romană nu e prima dată când fac drumul ăsta azi de la zece jumate mă plimb încontinuu pe străzi și ajung în cele din urmă în control te văd și trec pe lângă tine nu zic nimic intru înăuntru îmi iau o bere și mă pun să scriu toate tâmpeniile astea și mai sunt vreo două ore până dimineață și eu sunt condamnat să stau aici și să scriu să-mi beau berea și să scriu și nu mai e nimeni în jurul meu m-aș putea îndoi chiar și de faptul că eu însumi sunt dacă n-ar fi toate lucrurile astea pe care le simt atât de apăsător mai e mult până dimineață și tu mi-ai zis că nu vrei să ne vedem azi că te trezești iarăși la unșpe dar prea târziu pentru mine pentru c-am lăsat deja autobuzul să plece și-am rămas cu speranțele mele iluziile pasiunile îndrăgosteala mea imposibilă târând toate chestiile astea prin tot orașul pe la unirii centrul vechi magheru control am lăsat autobuzul să plece și nu l-aș lua nici pe următorul pentru că dimineața ar fi atât de aproape și nu înțeleg de unde toate cuvintele astea toată imposibilitatea toată această senzație de a fi totul și nimic în același timp am trecut pe lângă tine și nu ți-am zis nimic nici salut nici altceva n-am știut ce să zic inima îmi bătea și mai e mult până dimineață și mai sunt atâtea pagini de umplut beri de băut mine de creion care se rup ți-am zis virtual c-am trecut pe lângă tine m-ai certat că de ce n-am zis salut or smthg habar n-am de ce n-am vrut să deranjez de unde vin cuvintele astea nu e nimeni pe lângă mine nimeni am străzi de umblat povești în care să mă aventurez deși am zis că nu mai beau beri că nu mă mai îndrăgostesc că nu mai alerg după cai verzi pe pereți ți-am zis noapte bună virtual bineînțeles știind că tu nu vei înțelege de ce umblu ca un zombie pe străzi și prin baruri de patru ore încoace de ce dau pe gât beri și pahare de vin deși am zis că nu mai beau beri că nu mă mai îndrăgostesc că nu voi mai fi slab de ce prefer să mă complic în loc să-mi văd mai departe de viață ce viață m-aș putea întreba care viață să-mi văd mai departe de viață să caut povești mai simple în care să poată să-mi fie dor și să zic da m-am îndrăgostit de tine nu vreau să dispari peste o lună un an doi ani trei ani nu știu cât și în cea mai mare parte a timpului mă gândesc la tine cum să te văd să îți vorbesc să te strâng în brațe să te sărut dar mi-am asumat toate astea de la bun început ți-am zis nu-mi pasă dacă voi suferi am suferit destul până acum barmanii se uită ciudat la mine sunt un tip care scrie la trei dimineața în control de unde vin cuvintele astea tu dormi eu nu eu scriu scriu scriu e trei dimineața și-am să mai las un autobuz să treacă nu e nimeni p-aici am tot spațiul din lume universul am ieșit pe terasă și scriu e un fel de lumină în aer un fel de ceva fantastic și scriu s-a făcut patru se adună sticlele paharele goale cutiile de țigări se aruncă pe jos pentru a fi măturate va trebui să închidem se adună și oamenii cei patru cinci care mai eram plecăm mai e puțin până dimineață e dimineață răcoare astăzi plăcut patru dimineața în curând va fi ora cinci șase și se va lumina așa cum a spus cineva deșteptarea nu mai dormiți prin autobuze strigă șoferul în microfon mă trezesc e ora cinci și cobor mă duc la mine în patul meu cu greutatea inimii mele singurătatea tăcerea somnul frica lumina

Nu avem nimic decât nesiguranța și angoasa. Insomniile. Dorul. Incertitudinea. Teama că vom rămâne singuri. Când orice altceva dispare, când timpul vine și se așează calm, când ne scufundăm încet în interiorul propriilor gânduri, toate acele lucruri se întorc liniștite. Știu că nu dețin nimic din acele lucruri care mă pot face fericit; toate vin, rămân ceva timp și apoi dispar încet. Rămân amintiri, momente, suspine, săruturi, semne mai mult sau mai puțin vizibile, numere de telefon atașate unor nume cu care nu știm dacă vom mai vorbi vreodată. Nu avem nimic decât pe noi și urmele pe care timpul le-a lăsat asupra noastră, nu avem nimic decât intervalul dintre momentele fericirii, așteptarea, probabilitatea reîntâlnirii, golul nostru interior. Astăzi, în întunericul nopții, un vierme numit dor mă mănâncă de viu.

Continue Reading

Căderi sentimentale

12082015

se așeză în tăcere, privind într-o depărtare care nu reușea încă să străpungă zidul încăperii, cu câteva cuvinte întâmplătoare ce-i populau mintea; cartea pe care o ținea în mâini, victimă absurdului unui șir întreg de situații neprevăzute, nu mai putea să spună nici ea nimic.

îmi aud ecoul gândurilor îmi simt golul reflectat de privirea ta ești acolo îți aud respirația și totuși nu te pot vedea am obosit noaptea mă mănâncă de viu stau aici și simt cum mă dezintegrez încet încet încet de cealaltă parte a oglinzii a zidului a camerei a lumii în care tu exiști de cealaltă parte sunt eu în afară nu reușesc să găsesc o scurtătură nu știu cum să ajung acolo la doi metri mai încolo în fața mea ochii tăi îmi reflectă privirea dar tu ești acolo iau eu sunt aici de cealaltă parte în afară am pierdut harta universului nostru comun noaptea mă mănâncă de viu cum să ajung la tine nu știu

se ridică dintr-odată, așezând cartea pe o măsuță de cafea din mijlocul camerei, acolo unde încă își găsea locul o ceașcă de ceai golită de conținut cu câteva ore mai înainte. rămase în picioare, neștiind în ce direcție s-o ia, neavând niciun scop decât doar ceea ce-i intoxica în acea clipă mintea, o deficiență acută de expresie. privi de jur împrejur, se așeză înapoi, își reglă respirația cu un oftat mut și se scufundă iarăși într-o profundă tăcere

distanța imposibilă dintre noi eu aici tu dincolo nu știu să pronunț cuvinte nu mai pot să vorbesc cât de cât ce frumos se reflectă lumina pe chipul tău cât de departe îmi pari cum am ajuns aici câți ani au trecut ca să nu ajung nicăieri câți ani m-au măcinat construindu-mă cum se numește toată această nebunie din capul meu cum să întind mâna când aerul mă împiedică să exist ce frumos se reflectă lumina pe mâinile tale ce departe e întunericul din ochii tăi ce cald mi-ar ține brațele tale în această epocă glaciară în care m-am trezit de dimineață

– Știi, mi-a fost dor de tine!

așa rosti o voce dintr-un univers paralel, răsunând clar, străbătând distanțe infinite, călătorind cu viteze uriașe din punctul în care s-au format aceste cuvinte, în aglomerarea câtorva neuroni de la nivelul cortexului, propagându-se prin vibrația corzilor vocale, transformându-se apoi în vibrații mecanice transmise cu viteza sunetului până într-un alt punct în care trei mici elemente, numite jucăuș scăriță, ciocan și nicovală, au să capteze vibrația transformând-o iarăși în impuls electric, fiind procesată adecvat și înțeleasă ca atare, proces pe care, probabil că ne-am dat deja seama, l-am numi pe scurt auz, asta dacă de dragul conciziei am cădea de acord asupra enumerarării doar acestor lucruri, conștienți de faptul c-am omis multe altele. Știi, mi-a fost dor de tine!, s-ar fi auzit la doi metri mai în față, într-un timp atât de scurt pe care ceasurile noastre de rând nu l-ar putea detecta, lăsând însă apoi un timp îndeajuns de mare pentru ca informația aceasta să fie procesată, gândită, să producă la rândul ei posibilități vaste de exprimare, dificultăți peste care omul de rând nu e nevoit să treacă în fiecare zi.

Continue Reading

Puncte de suspensie

11082015Am douăzeci și șase de ani. Am terminat o facultate, un masterat și în momentul de față studiez pentru un doctorat. Mi-am găsit un job prin forțele mele proprii, pe baza cunoștințelor mele, prin ceea ce am reușit să devin. Aceste lucruri nu au mare importanță, dar se încadrează în contextul de ansamblu al poveștii pe care vreau să o dezvolt. Am ajuns să am din prima un salariu cel puțin dublu comparativ cu al mamei, din care m-a susținut mult timp să pot studia și să nu-mi lipsească mare lucru. Am douăzeci și șase de ani și sunt, în cea mai mare parte, așa cum s-ar spune, independent. Câștig suficient de bine încât să mă întrețin pe mine și să îmi ajut și familia, financiar, atunci când e nevoie. Merg la concertele care îmi plac, călătoresc prin lume cu rucsacul în spate înnebunit de orașele pe care le străbat până la extenuare, cumpăr cărți și îmi face o plăcere nebună să citesc. M-am construit pe cărări de munte, m-am regăsit prin cărți, m-am transpus în oamenii din jurul meu. Lumea, în cea mai mare parte a sa, îmi place și mă face să mă simt împlinit. Nu am multe regrete și nu consider că am ratat prea multe lucruri până acum. Ba chiar am trăit unele de o unicitate aparte, care mi-au rămas în minte de o strălucire străvezie.

Am douăzeci și șase de ani și anumite aspecte au început treptat să pună presiune pe mine. Invitații la nunți și botezuri din partea colegilor și prietenilor din liceu. Familii și copii care-mi invadează fluxul de știri de pe Facebook. Oameni în aparență fericiți. Am douăzeci și șase de ani și mama încă mă întreabă când vin să-i prezint o fată. Își dorește probabil să mă conformez societății, să intru în rând cu lumea, să mă împlinesc. Să mă fac om la casa mea, ceea ce toată lumea știe că asta înseamnă să-ți faci o familie, să ai copii și eventual să te îngropi în datorii ca să poți să le asiguri acestora cele mai bune condiții. Speră, eventual, să nu fiu ceea ce par a fi, un ciudat, un outsider, un marginal, un neintegrat, un inadaptat. A avea un job și a fi în stare să produc bani pe baza capacităților mele, a nu fi nevoie să depind de nimeni, a putea să mă țin singur pe picioare, toate acestea par a nu mai fi de ajuns. Există niște pași din evoluția socială a oamenilor „normali” pe care eu par a mă încăpățâna să-i sar. Cu toate acestea, evidența reușește să învingă așteptările: chiar dacă aș fi toate acestea la un loc, chiar dacă nesupunerea mea socială este mai puternică decât presiunea exterioară, tot sunt cea mai bună variantă a mea care puteam să fiu în acest moment, ținând cont de contextul istorico-familial. Și cu asta oricum nu vreau să spun nimic, oricum nu contează prea mult, atâta timp cât poate nu aceste lucruri vor contribui pe termen lung la fericirea și împlinirea mea, la consolidarea siguranței mele de sine și a implicării mele în societate, ci ceea ce încă nu e spus, ceea ce rămâne în umbră, poate că ceea ce contează de fapt și ceea ce face din mine omul care se simte bine și care poate face ceva bun sunt tocmai acele aspecte marginale, sfidătoare. Poate că cea mai bună variantă a mea constă în persoana care momentan se ascunde de privirea critică a celorlalți.

Am simțit de-a lungul timpului câteva momente de cădere: unele au fost în dragoste, altele în întuneric. Am simțit acute stări de singurătate, adesea în prezența oamenilor. Am trecut prin perioade cu insomnii, am visat cu ochii deschiși, am cunoscut momente de fericire rezonantă. Am fost hăituit de singurătate, de pasiuni halucinante, am mers pe străzi trăgând după mine, înfășurate în jurul inimii, lanțuri inefabile. Am trăit așa cum mi-au dictat bătăile inimii, astfel încât să pot să trec cu mine însumi drumul către ziua de mâine. Dar am crescut cu toate acestea, le-am acceptat și am învățat să mă adaptez lor. Poveștile mele nu au fost niciodată simple și niciun moment de fericire n-a venit fără să fi simțit în prealabil că trebuie să-l plătesc cu un preț echivalând cu sfidarea unei anumite stări de fapt.

Doar că de la un anumit moment încolo a trebuit să ajung la concluzia că învârtitul în cerc nu este o soluție. Că tăcerile pot fi o soluție doar pe termen scurt și că viețile oamenilor nu ar trebui să se ascundă în spatele lor. Că identitatea individului trebuie să se ridice peste conformismul societății.

Există un cuvânt pe care unii îl folosesc pentru a desemna ceea ce în privirea celorlalți se numește normalitate: discret. A fi discret înseamnă să te trezești dimineața, să-ți faci igiena, să-ți bei cafeaua. Să te privești în oglindă atunci când cobori cu liftul pentru a pleca la serviciu. Să ai griji, să te gândești la ziua de salariu, să-ți faci treaba și să pleci. Să glumești cu colegii de la job. Să cumperi legume de la piață. Să bei o bere cu prietenii. Să te întorci acasă. A fi discret înseamnă să pretinzi că nu exiști. Să te întorci acasă și să te privești în oglinda de la baie, să vezi chipul care se reflecta și de dimineață, și să te întrebi dacă reprezintă una și aceeași persoană. Să cauți o îmbrățișare anume, un sărut, o strângere de mână, pe care lumina zilei și vuietul străzii le fac vulnerabile.

Pentru o persoană ca mine, a fi discret înseamnă ca în public să nu las aparența faptului că ceea ce mă face fericit este chipul unui alt băiat, îmbrățișarea, sărutul și strângerea de mână pe care le pot împărți cu el. Înseamnă să pretind că ceva din existența mea nu se ridică la înălțimea standardelor celorlalți, că strângerea mea de mână nu semnifică același lucru precum cea dintre un bărbat și o femeie. Înseamnă să îmi fie frică.

Dar nu despre asta ar trebui să fie vorba, nu despre frică, normalitate și vieți trăite în spatele ușilor închise. Căci ceea ce mă face fericit mă face și mai puternic, și în același timp îmi permite să prețuiesc fiecare strop de unicitate și identitate din fiecare persoană din jurul meu. Ceea ce mă face fericit este să fiu eu, să mă pot exprima așa cum sunt, să-mi pot valorifica aptitudinile și calitățile, în aceeași măsură în care îmi pot accepta defectele. Dar identitatea mea, cine sunt, n-ar trebui să fie nici o slăbiciune, nici ceva de care să-mi fie frică, pentru că e ceea ce am construit în douăzeci și șase de ani, cu susținute eforturi, traversând uneori prăpăstii ale minții. E ceea ce îi face pe oamenii din jurul meu să mă placă, neștiind cine sunt cu adevărat. E ceea ce îmi dă energia de a duce la bun sfârșit toate lucrurile pe care le înfăptuiesc. E ceea ce mă face să fiu performant în activitățile pe care le desfășor, e ceea ce-mi dă inspirație pentru scris. Iar uneori am impresia că acele bătăi intense ale inimii din momentele de îndrăgostire au fost marele motor care m-a pus în mișcare și care m-a făcut să ajung în punctul în care mă găsesc acum, ceea ce m-a făcut mai bun și mai înțelegător cu lumea din jurul meu, cu fiecare om în parte.

Continue Reading

Capcane interioare

03082015Există un joc al seducției de care seducătorul însuși nu este conștient. E desprins din autenticitatea spiritului, din întunericul ascuns în priviri, e ascuns în căderea nocturnă, în mersul pe sârmă, în modul uneori straniu în care se poziționează cuvinte și mâini. Există probabil o hipnoză a sinelui incontrolabilă de către cel ce o deține, un fel de câmp gravitațional înclinat spre sensibilitatea inimii, atractor al gesturilor tandre, ce instigă la voluptate. Există un fel de succes al seducătorului accidental, pentru care totul se întâmplă fiind, fără să-și dea seama și fără să facă nimic într-un sens anume. Fără doar și poate, ca o dulce ironie, ajunge să se trezească mai târziu fiind propria lui victimă, captiv situațiilor aparent complicate la care se ia parte. Și există în cele din urmă singurătatea seducătorului, închis în cămașa sa de forță, halucinând pe terenuri străine despre posibilități și imposibilități, victimă dualității oglinzii.

Continue Reading

Neînțelegerea de pe urmă

13072015

Pentru L. era simplu să fie cine era. Conviețuirea cu sine, la cei douăzeci și (patru) șase de ani ai săi, căpătase o ușurință asemănătoare cu aceea cu care își bea cafeaua de dimineață, în barul de la parterul clădirii în care locuiește, pe fundalul sonor al unor melodii care îi pun viața în mișcare. Heavy in your arms, Never let me down again sau Starlight îi excită acele minuscule oase ale urechii, a căror miraculoasă vibrație ajunge să fie transmisă către creier prin intermediul unui semnal nervos. Marile întrebări ale vieții sale, dacă existaseră vreodată, nu au supraviețuit prezentului, fiind probabil pierdute printre gândurile toridelor nopți insomniace de la șaptesprezece ani. Mai târziu, când totul s-a sedimentat și cristalizat, când surprizele autentice nu și-au mai găsit formă decât în planul concret, nopțile au devenit și ele mai ușoare, zilele au ajuns să treacă mai repede, viața – în ciuda tuturor greutăților ei – a devenit mai lejeră. Astfel că, revenind la ideea inițială, astăzi i se părea destul de simplu să fie cine era. Presupusa rutină zilnică era ușor supusă unor perturbații care îi completau felul de a fi dar care, văzute din exterior, ar fi părut cel puțin stranii și de neînțeles. Fiecare persoană ce îl cunoștea avea cu siguranță o părere distinctă despre el. Unii îi cunoșteau firea timidă, reziduu al unei interiorizări de demult, alții îl apreciau pentru aptitudinile științifice (utile pentru studii și pentru activitatea pe care o desfășura), alții l-ar fi descris drept un alcoolic autentic (rememorând momentele în care l-au văzut zăcând fără cunoștință, pradă acelor licori fermecate), alții ar fi putut relata despre momentele în care l-au surprins flirtând cu ei, fete și băieți laolaltă, gloată de nebuni frumoși cu potențial de a oferi iubire. Unii și-ar putea aduce aminte de L. cel sociabil și vorbăreț, alții de cel agitat și care te agasează neîntrerupt, alții ar putea vorbi despre tipul care citește în tăcere sau despre cel care scrie, cu o privire pierdută, la lumina întunericului, cu berea în față, la una dintre mesele la care ar fi stat și de dimineață. În măsura în care niciunii dintre aceștia nu se înșală, nimeni nu are dreptate cu adevărat. Fiind toate aceste lucruri la un loc, ba chiar încă multe altele, poate ascunse ochiului comun, insensibil la amănunte semnificative, se strecura pe lângă toate aceste aparențe fiind. Fiind L., fiind suma infinită a tuturor aparențelor celor cu care s-a intersectat vreodată. Și îi era simplu să fie. Se împăcase cu toate chemările sale interioare, își rezolvase problemele cu toate vocile care îi șopteau din interiorul cutiei sale craniene, căzuse la pace cu toate sursele sale de conflict interior. Acum trebuia doar să supraviețuiască acelor factori exteriori care îl asaltau uneori fără controlul său direct. Pentru că a fi OK față de tine însuți nu te scutește de necesitatea de a te integra, de a fi parte a lumii în care îți petreci existența. Căci puțini înțeleg cu adevărat ce este aceea o fericire pe care o porți în tine, dacă nu este și împărtășită cu ceilalți, sau eventual venind de la ei. Prin urmare, astăzi L. își aduce aminte, într-un moderat moment în care aerul năvălește din plămâni, de cei pe lângă care a trecut și alături de care n-a știut să dea naștere unei fericiri comune, nu mai mult decât uneia aflată într-o stare instabilă, dezintegrată ulterior – rapid – în nimic. Și înțelege tot. Înțelege de ce suferința de la șaptesprezece ani a fost necesară, în felul în care a venit, amestecată cu fericire, pentru a anticipa propriul dezastru pe care avea să-l creeze imediat după și de ce i-au trebuit câțiva ani să înțeleagă asta. Înțelege din ce zonă întunecată a ființei sale s-au născut toate momentele sale de ezitare, toate punctele de suspensie, toate tăcerile rezultate din interacțiunile sale cu persoanele la vederea cărora inima sa începea să bată cu o bătaie în plus. Și înțelege și de ce, sesizând toate similitudinile, cineva ar putea ajunge să creadă în el, plângând, în adierea vântului, sub peisajul strălucitor al valurilor care se sting pe nisip. Dar înțelegând toate aceste lucruri, ajunge iarăși față în față cu vidul, cu neînțelegerea.

Continue Reading

O complicație a sentimentelor

19062015

A simți ajunge să pară, în zilele noastre, ceva de neacceptat. Trăim într-o vreme în care principalul scop este să acționezi, să te miști, să duci la îndeplinire niște lucruri pe care ți le dictează serviciul, școala, și de ce nu, viitorul. Cine mai are timp, în asemenea circumstanțe, să simtă? Atunci când scopul principal este banul, cariera, viitorul, sentimentul ajunge să fie o slăbiciune, un impediment. Și ce te faci cu acele persoane pentru care sentimentul este un univers esențial, un câmp gravitațional, cu acelea pentru care declinul, căderea (în dragoste), se află la tot pasul? Cum să le oferi o scăpare din cursa în care cad singure iar și iar, când ele se află neîncetat în căutarea a ceva nedefinit și indescriptibil? Și nimic din ceea ce s-ar putea potrivi nu se potrivește de fapt, existând mereu ceva ce ți se oferă și de care tu n-ai nevoie, fiind mereu altceva după care alergi, o altă mână care să se muleze perfect pe forma mâinii tale și o altă bucată de suflet de care sufletul tău, asemenea unei ventuze, a unei caracatițe, a unei lipitori, să se prindă cu disperare și cu o anumită frică de gol. Pentru că există mereu, în fiecare secundă a vieții noastre, un sentiment de care nu scăpăm, un sentiment care ne definește și care uneori ne trezește noaptea din somn. Simt, deci n-am altă cale decât aceea de a mă tolera, de a-mi îmblânzi sentimentul, de a-mi duce prezentul înspre viitor și de a-mi aduce viitorul înspre prezent, de a crede în pulsația inimii mele și de a mă închina ei, căci acolo, cred eu, se află lumina și adevărul și viitorul și viața.


„Atunci când simțim toate lucrurile cu atâta subtilitate, devenim indiferenți la tot restul, deși nu indiferenți și la ceea ce nu putem să obținem – senzații care ajung în suflet și li se prezintă sub un aspect încă embrionar, activități umane care sunt proprii facultății de a simți în profunzime, pasiuni și emoții pierdute printre unele reușite de altă natură.” (
Fernando Pessoa – Cartea neliniștirii)

Continue Reading

Încercările libertății

01062015

Să nu știi cum să faci pentru ca momentele care te definesc cu adevărat să rămână. Să te privești în oglindă, să te recunoști, dar să nu știi unde și cum să fugi pentru a scăpa de prăpastia infinită pe care o citești în reflexia propriilor tăi ochi. Să te afunzi în tăcere, în imposibilitatea de a te exprima, în iluzia paharului cu vin care îți despletește limba și-ți eliberează instinctele, contrar tuturor interdicțiilor dictate de ceea ce s-ar numi a fi normal. Să fii un veșnic copil prins într-un trup de om mare, să nu poți să-ți controlezi mâinile, inima, instinctul și curiozitățile ce ți-au fost prieteni dintodeauna. Să te afli pe drum, prins între destinații necunoscute, dispus să-ți amesteci sufletul cu unul al unei persoane încă necunoscute astăzi, să fii dispus să oferi tot timpul ceva ce ți se pare că tu nu vei primi niciodată. Să nu renunți la ceea ce te definește, la ceea ce ești, chiar dacă acest lucru nu-ți este nici simplu, nici la îndemână, chiar dacă pentru a fi ceea ce ești trebuie să fii simultan mii de identități înghesuite într-un singur corp și sub un singur nume. Să nu crezi în conformism, în frică, în normalitate. Să mergi pe stradă simțindu-te liber, având conștiința viitorului care te așteaptă, crezând în faptul că mâine vei fi chiar mai liber decât te simți astăzi. Să-ți îmblânzești demonii fiind în fiecare zi din ce în ce mai mult, fiind ceea ce ieri ai crezut că nu poți fi, să visezi nemărginit în încercarea de a construi nemărginitul.

Continue Reading

Picături

29052015

Mă simt ca un magnet care nu poate scăpa niciodată de câmpul care-i este ataşat şi care-n acelaşi timp îl defineşte. Pentru că sunt nevoit să port cu mine tot ce este al meu, cuvinte, gesturi şi sentimente închise în cămăruţele inimii. Pentru că trebuie să simt greutatea cu care trece fiecare secundă şi frigul care se lasă peste această inimă incertă.

Aş fi crezut că e un mod de a o lua de la capăt, dar nu ştiu dacă este aşa. Dacă de fapt confund ceea ce eu numesc nou cu un vechi pe care nu-l mai pot observa? Mă obosesc propriile mele mâini pe care nu mi le pot stăpâni şi ochii care nu se lasă închişi. Mă linişteşte însă acel tip de intimitate, total inocent, care vorbeşte încet despre un anumit fel de prietenie, unul pe care-l cauţi întodeauna de unul singur.

Există un anumit tip de singurătate pe care nu-l simţi decât atunci când nu eşti singur, unul care nu doare şi care nu provoacă senzaţii puternice, dar suficient cât să-ţi dea de înţeles că va exista întodeauna un gol acolo unde secunda se chinuie să treacă cu un pas mai departe.

***

Mă gândeam aseară, ca o concluzie pentru multe lucruri pe care le-am trăit de-a lungul timpului, că e nevoie de o puternică prăpuşire sufletească ca să ajungi să te confunzi pe tine cu celălalt. Asta e cam greu de explicat în detaliu pentru că nu se întâmplă decât în cele mai depline momente de existenţă în singurătate.

***

Mâinile, pielea, buzele, părul sunt îndeajuns de puternice ele însele, individual, ca să ducă la obsesii totale. Rezist îngrozitor de greu / nu rezist unor mâini care se află lângă mine şi care păstrează în ele inocenţa singurătăţii.

***

Tot ceea ce mi se oferă este demn de refuzat întrucât aduce cu sine şi posibilitatea unei plictiseli eterne. O dragoste care mi se oferă pe tavă mă face cumva să râd; ce mi-ar putea aduce ea nou când noutatea ei se află deja în trecut? Tot ceea ce e normă, mă oboseşte. Mă ataşez în schimb de contrariul acestui fapt, iubesc ceea ce nu pot avea, ceea ce trebuie să obţin de unul singur după lungi eforturi. O adevărată legătură de dragoste ştie drumul greoi care a făcut-o să fie bună. Posibilitatea e singura dragoste în care merită să intri, aceea de a trăi permanent în incertitudinea care-l priveşte pe celălalt.

***

Fericirea mea se găseşte cu uşurinţă în ceea ce nu există. Pentru că nu caut ceea ce pot avea, îmi oblig fericirea să existe în spaţiul virtual al iubirii, acolo unde posibilitatea lasă vie orice poveste care ar putea exista. Sunt făcut în aşa fel încât să iubesc imposibiliul.

***

Mi s-a oferit fatalitatea de a cunoaşte sentimentul de imposibil ascuns în întunericul nopţii, în posibilitatea clipei, în fluiditatea respiraţiei. După ce ai cunoscut asta, orice poveste care-ţi-se-dă nu-ţi mai poate produce nicio satisfacţie. Existenţa ta se scufundă în imposibil, dragostea ta rezidă prin nimic.

***

N-ai trăit destule dacă nu cunoşti atracţia puternică a unui fapt despre care ştii că te poate scinda, chemarea instinctivă către un gol absolut, către o punte fragilă situată între întreg şi fericire. A fi întreg se reduce la o luptă cu existenţa. Odată ce te-ai aflat pe această punte nu te mai poţi împăca cu obişnuitul situaţiilor considerate normale. A fi normal atunci când deţii conştiinţa unei fericiri anormale înseamnă să-ţi semnezi sentinţa către nebunie. Odată ce-ai trăit jocul nebunesc al mâinilor şi atingerea dureroasă produsă de un instinct profund, nu mai ai cum să confunzi fericirea cu obişnuitul trăirilor curente.

Continue Reading

Imposibilul fel de a fi

21052015

Sunt în fiecare zi atât eu, cât și contrariul meu. Sunt o infinitate de forme posibile de expresie a mea, ce implodează fără nicio speranță în mine. În nicio clipă din zi sau din noapte, ce o succedă pe o alta, nu sunt egal cu mine însumi. Trăiesc la marginea existenței mele, în cuibul meu de cuci în care doar eu îmi găsesc locul, sfidându-mă pe mine însumi în fiecare clipă. Sunt negarea tuturor formelor mele de a fi, fiind în același timp tot universul meu posibil, și nimic. Sunt propria mea speranță de a fi; toate manifestările mele prin viață se revarsă turbulent adunând la un loc feluri complexe și contrarii de a gândi și de a acționa, pasiunea pentru anumite persoane și indiferența celui cu aversiune față de oameni, omul de știință, literatul, și alcoolicul care zace pe pământ fără rațiune… În tot ce fac și sunt, mă neg pe mine însumi. Fiind tot timpul altceva, mai mult sau mai puțin decât m-aș fi putut aștepta chiar eu, căzând în extreme, sfidând limite, neînțelegând de fapt nimic, îl sfidez fără să vreau pe cel pe care îl construiesc în viața mea socială, distrugând până la urmă orice părere pe care cineva și-ar fi putut-o forma despre mine până într-un anume moment.

Sunt negarea faptului că exist. Privindu-mă în oglindă, nu reușesc să văd decât cum se revarsă din ea toată irealitatea strânsă în mine. Nu recunosc niciunul dintre chipurile pe care le văd, toate îmi sunt străine și îndepărtate. Nu știu care dintre ei sunt astăzi, n-am certitudinea că strânse la un loc, toate acele chipuri m-ar rezulta pe mine. Trăiesc în fiecare zi iluzia că aș trăi ceva; mă droghez cu realitatea celorlalți, mi se administrează cu forța și-mi face rău. Mă adaptez în fiecare zi celui ce sunt, fără să știu de dinainte cine sunt, ce sunt, sau ce aș putea fi. Mă iau prin surprindere, mă asaltez, mă înving, mă recuceresc, mă redau mie însumi și apoi mă pierd iar. Fiecare bucată din mine strigă, din deșerturi negândite, după forme inexprimabile de a fi. Sunt limita limitelor mele, sunt gândul ultim pe care l-aș putea gândi, sunt propria mea citadelă ascunsă între zidurile unei ruine. Sunt imposibilul meu fel de a fi; dezintegrat de extreme și lipit la loc de culorile universului în care îmi pulsează inima, mă preling prin existență fiind, fără să-mi pese încotro mă îndrept (înspre fericire, domnule Éxupery?) sau de ce. Sunt propria mea religie și singurul lucru în care aș putea să cred. Sunt propria mea continuitate și propriul meu sfârșit. Sunt ceea ce nu pot fi.

Continue Reading

întuneric, fericire și timp

22092014

știam că se face ora plecării, că s-a luminat de ceva timp, că trebuia să plec la serviciu, la treburile mele, la celelalte griji ale mele; eu și cu inima mea formăm un sistem unitar care nu dă rateuri decât rareori, în cazul vreunei defecțiuni la sistemul central; m-am ridicat în tăcere privindu-te zâmbitor, eu și cu inima mea care bătea ca disperata; te-am mângăiat pe frunte și m-am apropiat să-ți ofer un sărut. mi-am căutat hainele împrăștiate peste tot, eu și cu inima mea, mi-am adunat pantalonii de pe mașina de spălat și tricoul de pe scaunul din hol, mi-am luat cheile și portofelul de pe măsuța din ceea ce pentru tine era camera de zi (și ceasul, bineînțeles, ceasul pe care mi-l desfăcusem în grabă înainte de miezul nopții), m-am spălat pe dinți cu periuța pe care o aveam depozitată la tine în dulapul din baie, pășeam încet pe parchetul care scârția, eu și cu inima mea, am reintrat în dormitor, te-am sărutat pe obraz, ai mormăit ceva, ți-am zis pa, eu și cu inima mea, am ieșit trăgând ușa după mine, pe cea de la dormitor, pe cea de la intrare, apoi pe cea de la clădire, și toate celelalte uși imaginare care s-au închis apoi, am plecat în treaba mea, eu și cu inima mea, umblând ca bezmeticul cu greutatea în piept, cu inima inflamată, azi, ca și orice altă dată, știind că nimic nu rezistă, știind că mă surp cu fiecare pas, știind că mă construiesc cu fiecare pas, fiind perfect conștient de strălucirea (și în același timp, declinul) tuturor lucrurilor. căci fericirea, atunci când îți stăruie pe piele și în creier, atunci când simple amintiri îți provoacă senzații de tremurat în mijlocul străzii, atunci când nu poți să-ți ștergi un zâmbet aiurit de pe față, această fericire complexă te duce undeva, într-o altă dimensiune a vieții, într-o altă înțelegere a secundelor care se scurg, dar nu pe lângă tine, ci în tine. trăiești timpul; ești timpul.

Continue Reading