Uneori crezi că trăiești momentul apăsând piciorul până la capăt pe pedala de accelerație a mașinăriei care te poartă prin viață. Uneori nu poți să te oprești, întregul tău stil de viață este un exces, o încercare inconștientă de a te ține în mișcare, pe picioarele tale, uneori ai senzația că singura metodă prin care poți continua să fii viu, să reziști tentației de a deveni una cu pământul, e aceea de a merge în viteză prin viață, chiar dacă viteza asta e una strict interioară, care ține de propriile senzații și reacții. O plictiseală enormă îmi dă târcoale, mă vânează necontrolat. O moarte termică a Universului mă amenință de la miliarde de ani-lumină depărtare. Întreg universul gravitează în jurul camerei mele de cămin, pulsând în ritmul muzicii care răsună din boxe. Cărțile se strâng mormane. Trigliceridele mi se dublează de la an la an. Viața mea se umple de momente al căror imprevizibil și inedit mă surprinde și pe mine. În anumite momente, un alt eu pune stăpânire pe trupul meu, o istorie alternativă începe să-mi aparțină. Rămân semne: pahare băute pe jumătate și țigări stinse după câteva fumuri, urme ale intervenției unor momente neprevăzute, întâmplări care apasă pe alte întâmplări, cuvinte încețoșate și mâini care ating sublimul.

Mă ridic dintr-un haos de neînțeles, țin închisă în mine o agitație care mă macină în fiecare moment. Mă las permanent purtat de val, nu știu ce fac mâine sau peste zece minute. Timpul curge prin mine într-un mod simțitor, în fiecare moment al său. Totul se sincronizează, totul coincide, totul se suprapune. Diferențele în tot ceea ce este în jur sunt doar pentru ceilalți, cei care caută cuvinte pentru a face diferențe. Sunt captiv în societate și de cele mai multe, pe lumină, sunt nevoit să par că mă supun ei, fapt care ajunge până la urmă să mă tragă în jos. Noaptea pot să respir libertatea de a fi animalul-liber-care-sunt. Să beau până uit de mine. Să vorbesc toate limbile pământului. Să explorez tentațiile necunoscutului. Să merg în viteză înspre limitele ieșirii din trup. Să mă hrănesc cu propria mea energie, alimentată de prezența celorlalți oameni cu a căror energie intru în rezonanță.

Există uneori, între oameni, un magnetism straniu, o forță de atracție pe care legile fizicii nu reușește să o explice: uneori e vorba de pasiune, alteori de simpla interacțiune ca formă de socializare. Nu e nicio diferență între doi îndrăgostiți care se plimbă prin parc sau un grup de bețivi care beau bere după bere ore întregi până când uită de ei. Există ceva care te face să simți interacțiunea cu ceilalți într-o formă sau alta, după cum ți se potrivește mai bine. Civilizația și declinul civilizației există în fiecare moment în fiecare dintre noi, fiecare putem construi sau dărâma definitiv o lume din care facem parte. Fiecare suntem propriul nostru Infern și propriul Paradis. Dacă uneori uit de mine, dacă prefer excesele și sublimul, dacă refuz normele, asta e pentru că undeva mai departe, într-un alt fel de conștientizare a acestei lumi, lucrurile sunt aranjate altfel pentru mine, și au un altfel de a funcționa. Îmi vorbiți de normalitate ca fiind ceea ce fac ceilalți. Totul din punct de vedere statistic. Dar eu știu că această normalitate este călcată în fiecare zi în picioare de fiecare individ în parte, la modul personal. Fiecare dintre noi este propria lui anormalitate, fiecare a simțit la un moment dat că ceva nu e în regulă, că ceva personal contează mai mult decât ceea ce este în jur. Așa se nasc marile povești personale, marile istorii, de care nici măcar nu-i nevoie să știe multă lume. Și câte lucruri am ajunge să regretăm până la urmă doar din faptul că ne-am supus unor norme care nu ne aparțin.