Pasager pe ușa din spate

bătăi ale inimii, drumuri, fericire, instincte, istorii personale, melancolii, scrieri, take this longing, ușa-din-spate

Dosarul C.

September 10, 2015 No Comments

Există un moment dincolo de care începem să conștientizăm faptul că o parte a energiei pe care o consumăm zilnic (mai mult sau mai puțin, în funcție de fiecare dintre noi) e alocată unui proces de sedimentare a memoriei, unei încercări continue de a rememora momente care ne-au afectat pe termen lung și de care nu mai putem scăpa, pe care le purtăm în noi permanent. Există un moment critic dincolo de care viața se saturează, în care nevoia de a trăi începe să fie combătută de aceea de a îți aduce aminte, iar aceasta este generată de funcționarea misterioasă a organelor trupului nostru, de descărcările electrice din creier, de pulsațiile alerte ale inimii și de curgerea torențială a sângelui prin artere, vene și capilare. E momentul în care îți dai seama că se întâmplă ceva cu tine, că ceva inefabil începe să te tragă în jos, că simți o greutate venind din interiorul pieptului, pe care nu poți s-o explici. Și trăim într-un timp în care conservarea memoriei nu mai este deloc o dificultate: mii de fotografii și pagini întregi de text pot fi adăpostite astăzi pe suporturi electronice având dimensiuni de ordinul milimetrilor, care pot fi accesate oricând pentru a ne oferi nouă, celor afectați de trecerea timpului, un anumit reconfort. Doar că acest lucru nu este niciodată de ajuns, mai ales atunci când inima colcăie cu disperare și când trupul se înfioară involuntar ca urmare a unei amintiri colective a tuturor celulelor care-l compun, precum și a celor pe care le-ai pierdut între timp prin funcționarea firească a întregului sistem de organe.

Și te trezești într-o zi cu nevoia apăsătoare de a te întoarce și de a te afunda pe drumul primejdios al memoriei, ca într-o pădure deasă și întunecată, pe alocuri chiar și mlăștinoasă, dar în care știi că se găsesc în anumite locuri, însemnate pe o hartă temporală a vieții tale, acele momente care au contribuit la devenirea ta de până acum, acele momente pe care n-ai reușit să le iei cu tine mai departe, să le faci purtabile, ușoare, de tolerat. Așa că uneori simți nevoia să te întorci la ele, luptându-te cu tine însuți.

…

Pare ușor să le spui celorlalți că tu nu te îndrăgostești niciodată, că în ciuda anilor pe care îi ai și a relațiilor de lungă durată pe care le-ai avut, tu n-ai iubit niciodată cu adevărat. Ba chiar te pui să-i întrebi, dincolo de perdeaua lor de tăcere, de atingerea pe care ți-o oferă pe obraz și de zâmbetul tâmp ce s-ar vrea înțelegător, cum e să fii îndrăgostit, de parcă ar fi atât de simplu de pus în cuvinte și de parcă nu s-ar fi scris tone de literatură despre asta. Doar că eu aveam ceva și mai puternic de enunțat, la limita nebuniei: eu nu m-am dezîndrăgostit niciodată, pregătit să-mi semnez astfel condamnarea la nebuni, condiția spre care de altfel simțeam că mă și îndrept. Îndrăzneam că insinuez că port în continuare cu mine, chiar și în acel moment, în fața acelui pahar de vin, cu aceeași intensitate din urmă cu (deja) ani întregi, prăpăstiile și declinul a ceea ce a însemnat dragostea pentru mine, c-am ajuns să dezvolt între timp teama de a mă întâlni întâmplător pe stradă cu acele chipuri a căror vedere îmi făcea inima să-mi sară din piept. Mă sălbăticisem între timp, mă rănisem, mă purtam prin universul tridimensional șchiopătând tăcut, și cu toate astea mi se învârtise ceasul până în momentul în care devenisem pregătit s-o iau de la capăt, să risc, să mă las purtat într-un dialog, să beau niște beri împreună cu tine (iată momentul în care n-am mai fost în stare să te țin deoparte și te-am introdus în frază, în mijlocul ideii, al gândului, acolo unde stai de ceva timp, acolo de unde n-ai mai plecat, și chiar că nu am mai vorbit de mult timp, ce mai faci?, mi-aș fi dorit să pot să vorbesc cu tine atunci, să nu dispari așa în ceață, chiar dacă am înțeles și am acceptat totul așa cum a părut că este, așa cum am pretins că ar fi), să te las să mimezi jocul cu numărul de la interfon, să te privesc zâmbitor înainte de a te săruta pentru prima dată, în timpul în care liftul urca încet, să particip la restul jocului încercând să renunț încet la scutul meu social, să te las să mă cunoști așa cum eram, așa cum sunt și acum, să-mi cer scuze pentru semnele pe care ți le lăsasem pe gât, să-mi uit periuța de dinți pe marginea chiuvetei, să inventez un cod care să ne aparțină. Și restul lucrurilor care nu au depins doar de mine, și pentru care timpul s-a folosit de noi ca să le genereze (știi, într-o zi veneam inocent în oraș pregătit să-mi fac o radiografie la dinți sperând ca apoi să te întâlnesc, timp în care tu îmi scriai că indiferent cât de mult ne-am atașa unul de celălalt, it won’t become a relationship, că trebuie să las orice speranță, că nu există (așa cum aveam să cristalizez mai târziu răspunsul la întrebarea ta) un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare), Vreau momente, nu relații, ți-am spus chinuindu-mă să strâng laolaltă câteva cuvinte de pe asfaltul mocirlos al minții mele. Și oare cât voi mai simți nevoia să scriu despre asta? Și am trăit niște momente pe care le-am strâns în mine și cu care nu mai știu ce să fac. Inima bătându-mi în piept până la fericire, până cât mai aproape de ea, îmbrățișarea apăsătoare a trupurilor, mâini și degete înnebunite să atingă tot ce prindeau, ochii care se războiau în priviri, câteva astfel de momente întâmplate în câteva zile, prea puține dintr-o viață, care aveau să însemne pentru mine mult și față de care nu mă puteam face deloc înțeles. O perioadă din viață trăită cu intermitențe, în care așteptam momentele în care urma să te văd, dar de la care nu puteam aștepta nimic.

Și între timp m-am ținut de cuvânt, deși aproape că mă mir și eu cum rezist. A trecut jumătate de an de când n-am mai schimbat nici un cuvânt, de când nu ți-am mai scris nimic, așa cum îți spusesem că am s-o fac. M-am ținut de cuvânt și am dispărut, acea dispariție pe care ți-o garantasem și pe care mi-o asumasem de la început. Acea dispariție menită să construiască până la sublim acea heartbreaking asymmetry pe care ai subliniat-o la cinci dimineața spunându-mi că-ți sunt atât drag. Și n-am înțeles prea bine cum a evoluat timpul mai departe, dacă ne-a apropiat mai mult sau dacă ne-a îndepărtat, dacă ai ajuns cumva să te temi de ceea ce-mi spuneai și ai preferat astfel să rămâi în zona ta de siguranță, de unde personal nu îndrăznisem vreo secundă să te revendic, sau dacă acea exuberanță din primele întâlniri s-a dezintegrat treptat. Habar nu am. Pentru c-ai dispărut în ceață, așa cum anticipasem și cum te rugasem să nu faci, alegând, în opinia ta, răul cel mai mic, nimicul, în timp ce eu am fost exilat pe tărâmul cuvintelor care nu mai pot fi spuse și al memoriei pe care ești nevoit s-o conservi, pentru că e tot ceea ce ai. Mă uit din când în când la numele tău zgândărit fiind de multe simțiri; uneori mi-aș dori doar să știu că ești bine. Și n-am apucat să-ți zic niciodată chestia asta blestemată, măcar așa pentru a fi rămas consemnată în istoria cuvintelor spuse între noi, eu nu mă dezîndrăgostesc niciodată, vei rămâne cu mine tot timpul, nu știu ce să fac cu toate lucrurile astea pe care le simt și cum să le depozitez mai eficient în interiorul meu pentru a nu le mai simți atât de grele, și acum te-am cunoscut pe tine și pare iminent, și vei dispărea în ceață, așa cum te voi ruga să nu o faci, așa cum anticipez, așa cum am făcut-o și eu în alte contexte, asta e, trăim uneori iluzia că am ști care este momentul potrivit în care să ne strângem catrafusele, fie ele și doar imateriale, și dispărem în tăcere, sperând ca celălalt să înțeleagă, ne ascundem după numărul de telefon și după contul de WhatsApp pe care uneori mai apărem online, sperăm ca celălalt să înțeleagă și să nu mai spună nimic, la rândul lui. Să se descurce cum poate. Așa că universul meu a rămas agățat de unul din acele momente în care stăteam îmbrățișați, corp lipit de alt corp, neștiind cât ar mai fi durat toate astea, până când. Și acum mă chinui să-mi conserv memoria, să-mi țin în siguranță arhiva discuției de pe WhatsApp și imaginea chipului tău în memorie, în lipsă de vreo fotografie pe care să ne-o fi făcut în clandestinitatea noastră, vreau momente, ți-am zis, habar n-am ce vreau, de fapt, un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare, calm pe dracu. Și scriu toate astea cu gândul de a le printa apoi și de a le purta cu mine tot timpul, închise într-un plic, până când întâmplarea va face să ne reîntâlnim, Ce mai faci, mă vei fi întrebat, iar eu, ca un idiot, voi fi spus bine… ca și cum doar atât mai poți să spui atunci când ai tone de cuvinte nespuse, Stai puțin, am să-ți dau ceva, timp în care voi scormoni în rucsac printre cărți și hârtii, uite, vreau să citești asta, te rog, doar aberații, și vei citi poate declinul pe chipul meu, căderea, prăpastia, Am scris niște chestii, îmi pare bine că te-am văzut, Pa. Și apoi vidul, bătăile inimii, căderea, mersul pe stradă, discuțiile superficiale cu ceilalți, toate acele elemente pe care le voi simți atât de accentuat, atât de intruziv.

…

Te-am întrebat apoi, când deja era totul consumat, dacă pot să te iau în brațe. Era ceva ce mi se părea mai intim în gestul ăsta decât săruturile și agitația trupurilor care l-ar fi precedat. Mi-ai spus că da și în clipa următoare brațul meu s-a târât pe trupul tău, strecurându-se pe sub pătură, până când și-a găsit locul perfect, echilibrul, până când mâna mea a întâlnit-o pe a ta și au stat împreună ceva timp, într-un gest aparent de conviețuire.

Noaptea se lăsase peste oraș și peste noi. Doar luminițele de la geamul tău, pe care nu le scoteai niciodată din priză, mai îndrăzneau să ne însoțească prin vis. Eram amândoi creația acestor nopți de vară peste care în curând avea să se coboare vântul rece al toamnei, iar mai târziu iarna. Puteam pune la comun extaz și plăcere, părți din trupurile noastre care nu cunosc altceva decât recele instinct animalic, mâinile, ochii, sexul, pielea în tot ansamblul său, puneam la comun timp din viețile noastre umplute până la extenuare de evenimente pe care rareori le puteam controla, și nimic altceva. Carne și transpirație, nopți și pahare de vin și un oraș întreg din care încercam să disting câte ceva de la înălțimea balconului tău. Și lumini împrăștiate pe toate străzile, și o mulțime de autoturisme, și oameni nocturni care se puneau probabil în mișcare atunci, laolaltă cu toți șobolanii găzduiți de subteranele orașului. Era loc de toate acestea în Bucureștiul nostru, doar de un singur lucru nu, pe care eu, în secret și în tăcere, începeam să-l concep. Mai mult de toată această dinamică a orașului, de acest haos clocotind al instinctelor puse în mișcare, nu era loc de altceva, iar mâna mea încolăcindu-se pe trupul tău începea să trădeze faptul că-n lumea asta există oameni care au în vocabular și anumite cuvinte din familia semantică a sentimentelor, și că eu sunt unul dintre acești oameni. Dar între noi nu era loc de sentimente, căldura verii era deja prea deranjantă, prea insistentă, și s-a băgat între noi învingând intimitatea nopții. Dar între noi era oricum nimic de la bun început, de la primele cuvinte și până la ultimele, doar tăcere și întuneric străpuns de luminițele de la geamul tău, doar sticle de vin, bere și țigări, doar un oraș în care puteam începe iar să căutăm orbește acel ceva care ne-ar fi putut scoate din întuneric. Pe mine cel puțin, care căutam asta. Peste ceva timp, odată cu schimbarea anotimpului, eu și șobolanii aveam să fim singurele ființe din orașul acesta a căror agitație nocturnă n-avea să fie înțeleasă de nimeni.

…

Este frigul care intră pe geamul deschis și apa care curge din caloriferul defect. Încă mi-e dor de tine; n-am mai vorbit de ceva timp. Mă rătăcesc. Mă învârt în cerc. Mă însingurez cu numărul tău de telefon și cu arhiva discuției pe care am purtat-o de-a lungul timpului pe WhatsApp. Beau bere după bere după bere. Între timp a venit un fel de iarnă, m-au părăsit și cuvintele, până și ele. Și sunt o mulțime de oameni care vin și năvălesc peste mine, cu discuții absolut inutile și care cred că ar conta cumva, așa cică se menține societatea, cică așa se păstrează prieteniile. Dar cum să pot să țin cont de asta, când eu nu mă pot păstra nici măcar pe mine, când m-am lăsat să fiu purtat în derivă pe străzi, prin întuneric, prin viață. Pe tine te țin minte, pe tine încă nu te-am uitat, între timp se lasă noaptea, se așterne zăpada, vine iarna, voi căuta iarăși poate interacțiuni directe, voi zâmbi distant, voi întinde mâini, voi atinge cu ele posibilul și imposibilul, extazul și căderea. Mă voi întâlni poate întâmplător cu tine, îți voi spune, Știu, e OK, lasă, înțeleg, cu inima mea bubuind disperată în piept, Du-te mai departe, Mă voi duce și eu mai departe, voi pretinde că sunt bine și că în clipa asta nu scriu despre tine și că nici nu există vreodată șansa despre a scrie ceva despre tine, Știu, e OK, nu voi putea spune nicidecum, Mi-e dor de tine, acel dor care nu se va mai stinge deloc, niciodată, te-am căutat de câteva ori între timp, ai fost spațiul gol de lângă mine, tăcerea, am vorbit de câteva ori cu tine mergând singur pe stradă, schimbând metrouri și tramvaie, lăsându-i pe ceilalți să mă privească ciudat, asta e, Înțeleg, e OK, am venit să beau o bere, și inima mea, BUM, BUM, BUM, în piept, sub stern, în disperare, captivă unor lucruri pe care nu le mai poate rosti, Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, BUM, Mi-e dor de tine, BUM, am pierdut locul de lângă tine, am pierdut spațiul, timpul, m-am pierdut pe mine odată cu acea zi de august în care ne-am văzut ultima oară, în care ne-am zâmbit, adevărul e că mi-e frică, că mi-e dor, că te caut, că mirosul apartamentului tău stăruie încă la mine în creier, că inima mea, BUM, BUM, BUM, păstrează încă amintirea apropierii tale, perturbația inimii tale. Este frigul care intră pe geamul deschis și care mi se infilitrează treptat în carne, în oase, în gânduri, în cuvinte. Este tăcerea și dorul care se va cristaliza, care ne va soarbe de orice urmă de emoție. Așa vine sfârșitul a tot ce există, scriind, odată cu frigul, odată cu întunericul, odată cu golul din piept pe care simți că nu-l mai poți umple cu nimic.

…

Aș fi putut fugi mâncând pământul. Probabil că nimeni întreg la minte nu-și dorește conștient să trăiască povești complicate, care să-l erodeze pe dinăuntru, care să-i consume zilele și nopțile și care să nu-i ofere pic de liniște interioară. Așa că în momentul în care întâlnești pe cineva nou, alături de care trăiești niște momente de rezonanță care ți se par foarte mișto și care la a treia întâlnire îți spune că e deja într-o relație, și că va trebui să abandonezi orice speranță de a găsi ceva împreună, orice, în afară de niște momente izolate, în afară de niște din-când-în-când-uri de agitație a trupurilor, de îmbrățișări și săruturi pasionale, care îți spune astfel, indirect, că nu există fericire, probabil că rațiunea ar trebui să te salveze rapid, să-ți spună să te duci învârtindu-te, să scapi cât încă poți. Când cineva îți spune că ești doar substitutul unei persoane care momentan lipsește, în condițiile în care tu cauți un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare (cât de complicat este să exprimi asta, cât de absurd ar fi să pronunți cuvintele astea), pasul firesc ar fi să-ți spui salutul de rigoare și să pleci fără nici un fel de regret, fără nici un poate lăsat în urmă, fără să întorci capul. Cât încă poți.

Aș fi putut fugi mâncând pământul. Dacă n-am făcut-o, a fost doar din cauza faptului că apreciez mai degrabă experiențele tumultoase și prefer să mă chinui în loc să mă plictisesc, că mă mulțumesc mai mult momentele de rezonanță în care mi se pare că trăiesc fericirea decât starea de liniște pe care o pot găsi în restul timpului, și care nu conține nicio noutate, care nu lasă în urmă nicio plăcere. Dacă vom continua în ritmul ăsta, mă voi îndrăgosti de tine, ți-am zis, neștiind cum ar putea să decurgă totul dar neavând niciun pic de gând de a da înapoi. Zilele pe care le trăim sunt singurele lucruri pe care le deținem cu adevărat; experiența și intensitatea clipei sunt printre puținele lucruri la care am tins instinctiv vreodată.

Aș fi putut fugi mâncând pământul. Dacă am ales să ne vedem în continuare, dacă din când în când am căutat acele singure lucruri pe care știam că le-aș putea pretinde și la care aș fi putut spera, dacă uneori adormeam îmbrățișând un trup a cărui prezență putea dispărea în orice moment, a fost doar din cauză că mă mulțumeam cu clipele acelea fragmentare, instabile și lipsite de orice siguranță de continuitate, în loc să mă întorc la căutarea aceea orbească pe care o disprețuiam atât de mult.

Și mai era ceva. Nimeni, niciodată, în tumultoasa mea existență, n-a mai părut a mă înțelege și a mă accepta așa cum mă înfățișam, așa cum eram, așa cum știam prea bine că sunt, cu toate slăbiciunile și temerile mele profunde, cu tot ceea ce aveam de oferit. Preferam să am acest lucru în loc să mă întorc la întunericul meu propriu, niciodată pe deplin mulțumit de ceea ce aș fi putut găsi din căutările întâmplătoare. Mă simțeam bine. Pentru prima dată când părea a exista cineva care ar fi putut discerne cu adevărat dincolo de întunericul meu, mi se spunea clar că nu există fericire și că nu există calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare, că nu pot spera la nimic mai mult decât la secundele pe care le trăiam în acel moment, că nu există viitor. Ar fi trebuit să fug mâncând pământul de la început, dar am mai stat ceva timp, până când inevitabilul s-a produs, până când transformări insesizabile au început să se manifeste asupra inimii mele. Am știut de la bun început că e o nebunie, că nimeni întreg la cap n-ar alege insecuritatea și incertitudinea zilei de mâine.

Și dacă între timp am ajuns să convenim asupra tăcerii care se așează inevitabil peste oameni și lucrurile din jur, n-am perceput asta ca pe o dramă, deși am rămas, cum prea bine anticipam, luptându-mă cu mine însumi și cu inima care turbase. Dramele nu constau în sfârșitul lucrurilor, ci tocmai în nesfârșitul lor. Apreciam intensitatea celor câteva momente trăite, sticlele de vin pe care le-am băut împreună, încercarea de a-mi sparge zidul tăcerii (prea puțin timp, totuși, pentru asta), și ceea ce-am numit magnetismul dintre oameni pe care l-am simțit între noi. Stările instabile se dezintegrează rapid, asta m-a învățat pe mine știința, și se poate aplica foarte bine și la oameni. Dacă n-am fugit mâncând pământul, asta e pentru că mi-am dorit să rămân, având toate speranțele abandonate totuși pe străzi, înaintea ușii de la intrare. Și dacă n-am rămas mai mult, poate că lucrul acesta ține de economia timpului și a vieților noastre. O dată în plus, textul de pe brățara mea, pe care l-am tradus împreună în prima seară, își dovedea realitatea asupra mea.

O valor das coisas não está no tempo em que elas duram, mas na intensidade com que acontecem. Por isso existem momentos inesqueciveis, coisas inexplicaveis e pessoas incomparaveis.

…

știam că se face ora plecării, că s-a luminat de ceva timp, că trebuia să plec la serviciu, la treburile mele, la celelalte griji ale mele; eu și cu inima mea formăm un sistem unitar care nu dă rateuri decât rareori, în cazul vreunei defecțiuni la sistemul central; m-am ridicat în tăcere privindu-te zâmbitor, eu și cu inima mea care bătea ca disperata; te-am mângăiat pe frunte și m-am apropiat să-ți ofer un sărut. mi-am căutat hainele împrăștiate peste tot, eu și cu inima mea, mi-am adunat pantalonii de pe mașina de spălat și tricoul de pe scaunul din hol, mi-am luat cheile și portofelul de pe măsuța din ceea ce pentru tine era camera de zi (și ceasul, bineînțeles, ceasul pe care mi-l desfăcusem în grabă înainte de miezul nopții), m-am spălat pe dinți cu periuța pe care o aveam depozitată la tine în dulapul din baie, pășeam încet pe parchetul care scârția, eu și cu inima mea, am reintrat în dormitor, te-am sărutat pe obraz, ai mormăit ceva, ți-am zis pa, eu și cu inima mea, am ieșit trăgând ușa după mine, pe cea de la dormitor, pe cea de la intrare, apoi pe cea de la clădire, și toate celelalte uși imaginare care s-au închis apoi, am plecat în treaba mea, eu și cu inima mea, umblând ca bezmeticul cu greutatea în piept, cu inima inflamată, azi, ca și de orice altă dată, știind că nimic nu rezistă, știind că mă surp cu fiecare pas, știind că mă construiesc cu fiecare pas, fiind perfect conștient de strălucirea (și în același timp, declinul) tuturor lucrurilor. căci fericirea, atunci când îți stăruie pe piele și în creier, atunci când simple amintiri îți provoacă senzații de tremurat în mijlocul străzii, atunci când nu poți să-ți ștergi un zâmbet aiurit de pe față, această fericire complexă te duce undeva, într-o altă dimensiune a vieții, într-o altă înțelegere a secundelor care se scurg, dar nu pe lângă tine, ci în tine. trăiești timpul; ești timpul.

…

m-am oprit la dianei mi-am luat un vin și umbra îmi cădea peste pagini doar bănuiam că scriu ceea ce scriu era aproape miezul nopții lumina era de vină lumina așteptam să spui vino sunt aici te aștept la umbra paharului de vin timpul trece altfel timpul nu mai trece mi-au zis că la ora doisprezece se închide terasa și va trebui să iau o decizie intru sau plec stau sau mă duc mai beau un pahar îmi păstrez bani de taxi la umbra paharului de vin lucrurile se văd altfel habar n-am încotro mă îndrept de unde vin ce caut aici și acum fericirea fericirea nu e aici și cuvintele nici măcar nu se văd atunci când umbra se duce când lumina ajunge pe hârtie numai eu nu ajung nicăieri stau aici cu paharul meu de vin aplecat peste paginile întunecate și scriu și scriu și habar n-am când am să mă opresc și unde mă duc să mai cumpăr un pahar să mă mut înăuntru să plec stau și aștept și timpul trece altfel habar n-am cum beau și beau ce e chestia asta care trece prin mine dragoste dor chin dorință și o eventuală fericire sau nu cine sunt eu cine e cel care stă pe scaunul pe care stau eu la masă până la urmă m-am mutat înăuntru sunt singurul tip singur de la vreo masă de-aici dar sunt și multe mese libere și telefonul nu zice nimic și beau habar n-am ce caut aici în acest film în acest bucurești nocturn și singuratic de fapt știu ce caut port în mine așteptarea și declinul tuturor lucrurilor nimicul străzile sunt astăzi mediul meu mă scurg pe ele în timp ce orele nopții trec una peste alta încet plec și ajung la autobuzul de noapte aștept autobuzul de noapte e noapte îl văd apropiindu-se mă bucur stau pe bancă îl privesc apropiindu-se mă bucur dar îl las să plece din fața mea nu mă urc îi văd ușile închizându-se îl las să se ducă se îndepărtează așa cum mă îndepărtez și eu de toate lucrurile realității ăsteia se îndepărtează în timp ce eu stau impasibil cu telefonul în mână cu prea multă speranță cu prea multă dorință prea slab și fac cale întoarsă de la unirii universitate romană nu e prima dată când fac drumul ăsta azi de la zece jumate mă plimb încontinuu pe străzi și ajung în cele din urmă în control te văd și trec pe lângă tine nu zic nimic intru înăuntru îmi iau o bere și mă pun să scriu toate tâmpeniile astea și mai sunt vreo două ore până dimineață și eu sunt condamnat să stau aici și să scriu să-mi beau berea și să scriu și nu mai e nimeni în jurul meu m-aș putea îndoi chiar și de faptul că eu însumi sunt dacă n-ar fi toate lucrurile astea pe care le simt atât de apăsător mai e mult până dimineață și tu mi-ai zis că nu vrei să ne vedem azi că te trezești iarăși la unșpe dar prea târziu pentru mine pentru c-am lăsat deja autobuzul să plece și-am rămas cu speranțele mele iluziile pasiunile îndrăgosteala mea imposibilă târând toate chestiile astea prin tot orașul pe la unirii centrul vechi magheru control am lăsat autobuzul să plece și nu l-aș lua nici pe următorul pentru că dimineața ar fi atât de aproape și nu înțeleg de unde toate cuvintele astea toată imposibilitatea toată această senzație de a fi totul și nimic în același timp am trecut pe lângă tine și nu ți-am zis nimic nici salut nici altceva n-am știut ce să zic inima îmi bătea și mai e mult până dimineață și mai sunt atâtea pagini de umplut beri de băut mine de creion care se rup ți-am zis virtual c-am trecut pe lângă tine m-ai certat că de ce n-am zis salut or smthg habar n-am de ce n-am vrut să deranjez de unde vin cuvintele astea nu e nimeni pe lângă mine nimeni am străzi de umblat povești în care să mă aventurez deși am zis că nu mai beau beri că nu mă mai îndrăgostesc că nu mai alerg după cai verzi pe pereți ți-am zis noapte bună virtual bineînțeles știind că tu nu vei înțelege de ce umblu ca un zombie pe străzi și prin baruri de patru ore încoace de ce dau pe gât beri și pahare de vin deși am zis că nu mai beau beri că nu mă mai îndrăgostesc că nu voi mai fi slab de ce prefer să mă complic în loc să-mi văd mai departe de viață ce viață m-aș putea întreba care viață să-mi văd mai departe de viață să caut povești mai simple în care să poată să-mi fie dor și să zic da m-am îndrăgostit de tine nu vreau să dispari peste o lună un an doi ani trei ani nu știu cât și în cea mai mare parte a timpului mă gândesc la tine cum să te văd să îți vorbesc să te strâng în brațe să te sărut dar mi-am asumat toate astea de la bun început ți-am zis nu-mi pasă dacă voi suferi am suferit destul până acum barmanii se uită ciudat la mine sunt un tip care scrie la trei dimineața în control de unde vin cuvintele astea tu dormi eu nu eu scriu scriu scriu e trei dimineața și-am să mai las un autobuz să treacă nu e nimeni p-aici am tot spațiul din lume universul am ieșit pe terasă și scriu e un fel de lumină în aer un fel de ceva fantastic și scriu s-a făcut patru se adună sticlele paharele goale cutiile de țigări se aruncă pe jos pentru a fi măturate va trebui să închidem se adună și oamenii cei patru cinci care mai eram plecăm mai e puțin până dimineață e dimineață răcoare astăzi plăcut patru dimineața în curând va fi ora cinci șase și se va lumina așa cum a spus cineva deșteptarea nu mai dormiți prin autobuze strigă șoferul în microfon mă trezesc e ora cinci și cobor mă duc la mine în patul meu cu greutatea inimii mele singurătatea tăcerea somnul frica lumina

…

Nu avem nimic decât nesiguranța și angoasa. Insomniile. Dorul. Incertitudinea. Teama că vom rămâne singuri. Când orice altceva dispare, când timpul vine și se așează calm, când ne scufundăm încet în interiorul propriilor gânduri, toate acele lucruri se întorc liniștite. Știu că nu dețin nimic din acele lucruri care mă pot face fericit; toate vin, rămân ceva timp și apoi dispar încet. Rămân amintiri, momente, suspine, săruturi, semne mai mult sau mai puțin vizibile, numere de telefon atașate unor nume cu care nu știm dacă vom mai vorbi vreodată. Nu avem nimic decât pe noi și urmele pe care timpul le-a lăsat asupra noastră, nu avem nimic decât intervalul dintre momentele fericirii, așteptarea, probabilitatea reîntâlnirii, golul nostru interior. Astăzi, în întunericul nopții, un vierme numit dor mă mănâncă de viu.

bătăi ale inimii, instincte, melancolii, take this longing

Căderi sentimentale

August 12, 2015 No Comments

se așeză în tăcere, privind într-o depărtare care nu reușea încă să străpungă zidul încăperii, cu câteva cuvinte întâmplătoare ce-i populau mintea; cartea pe care o ținea în mâini, victimă absurdului unui șir întreg de situații neprevăzute, nu mai putea să spună nici ea nimic.

îmi aud ecoul gândurilor îmi simt golul reflectat de privirea ta ești acolo îți aud respirația și totuși nu te pot vedea am obosit noaptea mă mănâncă de viu stau aici și simt cum mă dezintegrez încet încet încet de cealaltă parte a oglinzii a zidului a camerei a lumii în care tu exiști de cealaltă parte sunt eu în afară nu reușesc să găsesc o scurtătură nu știu cum să ajung acolo la doi metri mai încolo în fața mea ochii tăi îmi reflectă privirea dar tu ești acolo iau eu sunt aici de cealaltă parte în afară am pierdut harta universului nostru comun noaptea mă mănâncă de viu cum să ajung la tine nu știu

se ridică dintr-odată, așezând cartea pe o măsuță de cafea din mijlocul camerei, acolo unde încă își găsea locul o ceașcă de ceai golită de conținut cu câteva ore mai înainte. rămase în picioare, neștiind în ce direcție s-o ia, neavând niciun scop decât doar ceea ce-i intoxica în acea clipă mintea, o deficiență acută de expresie. privi de jur împrejur, se așeză înapoi, își reglă respirația cu un oftat mut și se scufundă iarăși într-o profundă tăcere

distanța imposibilă dintre noi eu aici tu dincolo nu știu să pronunț cuvinte nu mai pot să vorbesc cât de cât ce frumos se reflectă lumina pe chipul tău cât de departe îmi pari cum am ajuns aici câți ani au trecut ca să nu ajung nicăieri câți ani m-au măcinat construindu-mă cum se numește toată această nebunie din capul meu cum să întind mâna când aerul mă împiedică să exist ce frumos se reflectă lumina pe mâinile tale ce departe e întunericul din ochii tăi ce cald mi-ar ține brațele tale în această epocă glaciară în care m-am trezit de dimineață

– Știi, mi-a fost dor de tine!

așa rosti o voce dintr-un univers paralel, răsunând clar, străbătând distanțe infinite, călătorind cu viteze uriașe din punctul în care s-au format aceste cuvinte, în aglomerarea câtorva neuroni de la nivelul cortexului, propagându-se prin vibrația corzilor vocale, transformându-se apoi în vibrații mecanice transmise cu viteza sunetului până într-un alt punct în care trei mici elemente, numite jucăuș scăriță, ciocan și nicovală, au să capteze vibrația transformând-o iarăși în impuls electric, fiind procesată adecvat și înțeleasă ca atare, proces pe care, probabil că ne-am dat deja seama, l-am numi pe scurt auz, asta dacă de dragul conciziei am cădea de acord asupra enumerarării doar acestor lucruri, conștienți de faptul c-am omis multe altele. Știi, mi-a fost dor de tine!, s-ar fi auzit la doi metri mai în față, într-un timp atât de scurt pe care ceasurile noastre de rând nu l-ar putea detecta, lăsând însă apoi un timp îndeajuns de mare pentru ca informația aceasta să fie procesată, gândită, să producă la rândul ei posibilități vaste de exprimare, dificultăți peste care omul de rând nu e nevoit să treacă în fiecare zi.

drumuri, fericire, instincte, istorii personale, melancolii, ușa-din-spate

întuneric, fericire și timp

May 19, 2015 No Comments

știam că se face ora plecării, că s-a luminat de ceva timp, că trebuia să plec la serviciu, la treburile mele, la celelalte griji ale mele; eu și cu inima mea formăm un sistem unitar care nu dă rateuri decât rareori, în cazul vreunei defecțiuni la sistemul central; m-am ridicat în tăcere privindu-te zâmbitor, eu și cu inima mea care bătea ca disperata; te-am mângăiat pe frunte și m-am apropiat să-ți ofer un sărut. mi-am căutat hainele împrăștiate peste tot, eu și cu inima mea, mi-am adunat pantalonii de pe mașina de spălat și tricoul de pe scaunul din hol, mi-am luat cheile și portofelul de pe măsuța din ceea ce pentru tine era camera de zi (și ceasul, bineînțeles, ceasul pe care mi-l desfăcusem în grabă înainte de miezul nopții), m-am spălat pe dinți cu periuța pe care o aveam depozitată la tine în dulapul din baie, pășeam încet pe parchetul care scârția, eu și cu inima mea, am reintrat în dormitor, te-am sărutat pe obraz, ai mormăit ceva, ți-am zis pa, eu și cu inima mea, am ieșit trăgând ușa după mine, pe cea de la dormitor, pe cea de la intrare, apoi pe cea de la clădire, și toate celelalte uși imaginare care s-au închis apoi, am plecat în treaba mea, eu și cu inima mea, umblând ca bezmeticul cu greutatea în piept, cu inima inflamată, azi, ca și orice altă dată, știind că nimic nu rezistă, știind că mă surp cu fiecare pas, știind că mă construiesc cu fiecare pas, fiind perfect conștient de strălucirea (și în același timp, declinul) tuturor lucrurilor. căci fericirea, atunci când îți stăruie pe piele și în creier, atunci când simple amintiri îți provoacă senzații de tremurat în mijlocul străzii, atunci când nu poți să-ți ștergi un zâmbet aiurit de pe față, această fericire complexă te duce undeva, într-o altă dimensiune a vieții, într-o altă înțelegere a secundelor care se scurg, dar nu pe lângă tine, ci în tine. trăiești timpul; ești timpul.

istorii personale, melancolii, scrieri, take this longing

Bântuiri călătoare

May 11, 2015 No Comments

Mi-am târât singurătatea prin toată Europa. Fără să mă înțeleagă nimeni, fără să pot pune în cuvinte acel complicat sentiment a ceea ce caut, neputând nici măcar să exprim coerent ceea ce sunt, mă lăsam fascinat de bătaia inimii mele din momentul în care avionul își lua zborul înspre orașe în care speram să-mi găsesc calmul și liniștea interioară. Mi-am târât singurătatea prin parcuri, odihnindu-mi gândurile în așteptarea sfârșitului lumii, împietrit pe câte o bancă; întreg Universul trecea din când în când prin fața mea, închis în corpul vreunui individ de care mă găseam dintr-odată atât de aproape. Trecerile oamenilor unul pe lângă celălalt, ce evenimente fascinante ar fi acestea pentru toți dintre noi dacă ne-am oferi luxul de a privi din exteriorul trupului și minții noastre. Știu că ai trecut pe lângă mine de atâtea ori, purtând chipuri diferite și răspunzând la nume diferite, știu că te-am privit în ochi trecând pe lângă mine în Jardim da Estrella, știu că mă priveai de departe în Kongens Have, te-am văzut punându-ți gândurile în ordine în Burggarten și citind o carte, sub un copac, în Ciutadella, știu că ai trecut pe lângă mine de atâtea ori în timp ce eu îmi etalam singurătatea, eu cu rucsacul meu, eu cu cărțile mele, eu cu zâmbetele mele pierdute, eu cu cuvintele mele de neînțeles, știu că mi-am putut citi sfârșitul în ochii tăi, în acea seară de un roșu aprins, în Cais das Colunas, timp în care glasul râului îmi vibra în ureche, timp în care chemarea apei îmi juca în suflet și în ochi. Am plecat ca să te pierd și ca să te uit, crezând că ai un singur nume și un singur trup, crezând că lucrurile sunt mai simple decât sunt, am crezut că există mântuire și vindecare pe malul mărilor și al oceanelor, am crezut că briza oceanului îmi poate vindeca rănile interioare, că-mi va fura visele și că mă va reda mie însumi, am crezut că abandonându-mă străzilor necunoscute ale orașelor, fără hărți și fără destinații, te vei rătăci și tu, că-mi vei pierde urma, că mă vei lăsa liber, am crezut că gangurile și întunericul te vor face să dai înapoi, am crezut că vei rămâne undeva în urmă, în fundalul gândurilor și al vieții, cu toate numele tale, cu toate momentele cu care timpul, venind de la tine, m-a ispitit vreodată. Te-am târât după mine, simțire apăsătoare, fără să știu ce să-ți fac, fără să știu cum să te pierd. Te-am târât după mine, moleșitoare amețeală, sperând că în cele din urmă ți se va face milă. Ți-am vorbit în tăcere, pe fundalul marilor orașe, prin străzile aglomerate, pe malul mării, pe docuri și pontoane, în turle de biserici și-n ruine de castele. Ți-am vorbit într-o limbă pe care toți o vorbesc dar pe care nimeni n-o înțelege, ți-am vorbit în toate limbile pământului sperând doar să rămâi pe-acolo, tu, cu toate numele tale, tu, cu tot nesfârșitul tău, tu, cu acest vârtej de senzații, de pasiuni și de tumulturi, de uragane interioare. …

crezuri existențiale, instincte, melancolii, ușa-din-spate

Pe marginea prăpastiei

May 4, 2015 No Comments

Rămâi uneori cu o presantă senzație de gol, de nimic. Te trezești în mijlocul nopții fără să mai poți să adormi, simți presiunea vidului și te afunzi în lecturi intense până se luminează. E o frică interioară care te însoțește deseori și care îți guvernează limitele și deciziile. E frica de acel nimic pe care îl porți în tine și de care simți că nu vei scăpa niciodată, că toate lucrurile care au însemnat la un moment dat ceva, săruturile, îmbrățișările, atingerea vibrantă a trupurilor nude, vor trece pe lângă tine asemenea unui val puternic din mare care te dezechilibrează și te dă cu capul la fund.

Există necontenit o frică atașată numelui nostru, una cu care ne naștem din prima clipă și care nu ne părăsește niciodată. Suntem desprinși cu violență dintr-un ocean de conștiințe, și tot ce posedăm cu adevărat în toată viața noastră s-ar traduce prin căutarea acerbă a acelui ceva care ne-ar putea completa. Trăim cu conștiința angoasantă a faptului că nu suntem perfecți și că doar o altă ființă umană ne-ar putea face să tindem la asta. Să ne găsim completitudinea. Și poate că această căutare nu înseamnă nimic altceva decât frica apăsătoare care te trezește în mijlocul nopții, înspăimântat de tot. Aproape că știi că nu vei găsi niciodată ceea ce cauți, aproape că te resemnezi cu faptul că vei muri singur, putrezind, mâncat de viermi, de gândaci și de șobolani, că universul tău se va închide dintr-odată fără vreo finalitate deplină.

Viața e un lung șir de temeri și de întrebări. Uneori se strecoară printre ele și niște momente de rezonanță, cunoaștem oameni lângă care ne simțim fericiți, cărora le oferim pentru o perioadă săruturile, îmbrățișările și atingerea trupurilor noastre, și care dispar încet odată cu trecerea timpului.

Suntem ființe guvernate de teamă. Angoasa este singura noastră religie reală, iar prezența ei strălucește în toate sistemele religioase. Teama de nimic e starea noastră naturală; fericirea pe care o simțim uneori e instabilă, dispare repede, lasă urme și semne. Dacă cu frica reușim să trăim, fericirea ajunge să ne înspăimânte. Fiecare moment de fericire, urmat de clipele de declin, ne pune față în față cu noi înșine, cu limitele noastre, cu extazul, cu sublimul și inefabilul. Niciun om nu e construit să le reziste, să le țină piept, să iasă întreg din aceste experiențe.

Fluctuând încontinuu între frica generatoare de insomnii și fericirea care te aruncă în disperare, nu mai știi cum să te salvezi. Cauți orbește, cu mâinile întinse, acel ceva pe care nu-l poți pune în cuvinte și care ți-a fost smuls în clipa în care te-ai născut.

istorii personale, melancolii, scrieri, take this longing

Despre cristalizarea memoriei și cuvinte nespuse

April 28, 2015 No Comments

…

Pare ușor să le spui celorlalți că tu nu te îndrăgostești niciodată, că în ciuda anilor pe care îi ai și a relațiilor de lungă durată pe care le-ai avut, tu n-ai iubit niciodată cu adevărat. Ba chiar te pui să-i întrebi, dincolo de perdeaua lor de tăcere, de atingerea pe care ți-o oferă pe obraz și de zâmbetul tâmp ce s-ar vrea înțelegător, cum e să fii îndrăgostit, de parcă ar fi atât de simplu de pus în cuvinte și de parcă nu s-ar fi scris tone de literatură despre asta. Doar că eu aveam ceva și mai puternic de enunțat, la limita nebuniei: eu nu m-am dezîndrăgostit niciodată, pregătit să-mi semnez astfel condamnarea la nebuni, condiția spre care de altfel simțeam că mă și îndrept. Îndrăzneam că insinuez că port în continuare cu mine, chiar și în acel moment, în fața acelui pahar de vin, cu aceeași intensitate din urmă cu (deja) ani întregi, prăpăstiile și declinul a ceea ce a însemnat dragostea pentru mine, c-am ajuns să dezvolt între timp teama de a mă întâlni întâmplător pe stradă cu acele chipuri a căror vedere îmi făcea inima să-mi sară din piept. Mă sălbăticisem între timp, mă rănisem, mă purtam prin universul tridimensional șchiopătând tăcut, și cu toate astea mi se învârtise ceasul până în momentul în care devenisem pregătit s-o iau de la capăt, să risc, să mă las purtat într-un dialog, să beau niște beri împreună cu tine (iată momentul în care n-am mai fost în stare să te țin deoparte și te-am introdus în frază, în mijlocul ideii, al gândului, acolo unde stai de ceva timp, acolo de unde n-ai mai plecat, și chiar că nu am mai vorbit de mult timp, ce mai faci?, mi-aș fi dorit să pot să vorbesc cu tine atunci, să nu dispari așa în ceață, chiar dacă am înțeles și am acceptat totul așa cum a părut că este, așa cum am pretins că ar fi), să te las să mimezi jocul cu numărul de la interfon, să te privesc zâmbitor înainte de a te săruta pentru prima dată, în timpul în care liftul urca încet, să particip la restul jocului încercând să renunț încet la scutul meu social, să te las să mă cunoști așa cum eram, așa cum sunt și acum, să-mi cer scuze pentru semnele pe care ți le lăsasem pe gât, să-mi uit periuța de dinți pe marginea chiuvetei, să inventez un cod care să ne aparțină. Și restul lucrurilor care nu au depins doar de mine, și pentru care timpul s-a folosit de noi ca să le genereze (știi, într-o zi veneam inocent în oraș pregătit să-mi fac o radiografie la dinți sperând ca apoi să te întâlnesc, timp în care tu îmi scriai că indiferent cât de mult ne-am atașa unul de celălalt, it won’t become a relationship, că trebuie să las orice speranță, că nu există (așa cum aveam să cristalizez mai târziu răspunsul la întrebarea ta) un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare, Vreau momente, nu relații, ți-am spus chinuindu-mă să strâng laolaltă câteva cuvinte de pe asfaltul mocirlos al minții mele. Și oare cât voi mai simți nevoia să scriu despre asta? Și am trăit niște momente pe care le-am strâns în mine și cu care nu mai știu ce să fac. Inima bătându-mi în piept până la fericire, până cât mai aproape de ea, îmbrățișarea apăsătoare a trupurilor, mâini și degete înnebunite să atingă tot ce prindeau, ochii care se războiau în priviri, câteva astfel de momente întâmplate în câteva zile, prea puține dintr-o viață, care aveau să însemne pentru mine mult și față de care nu mă puteam face deloc înțeles. O perioadă din viață trăită cu intermitențe, în care așteptam momentele în care urma să te văd, dar de la care nu puteam aștepta nimic.

Și între timp m-am ținut de cuvânt, deși aproape că mă mir și eu cum rezist. A trecut jumătate de an de când n-am mai schimbat nici un cuvânt, de când nu ți-am mai scris nimic, așa cum îți spusesem că am s-o fac. M-am ținut de cuvânt și am dispărut, acea dispariție pe care ți-o garantasem și pe care mi-o asumasem de la început. Acea dispariție menită să construiască până la sublim acea heartbreaking asymmetry pe care ai subliniat-o la cinci dimineața spunându-mi că-ți sunt atât drag. Și n-am înțeles prea bine cum a evoluat timpul mai departe, dacă ne-a apropiat mai mult sau dacă ne-a îndepărtat, dacă ai ajuns cumva să te temi de ceea ce-mi spuneai și ai preferat astfel să rămâi în zona ta de siguranță, de unde personal nu îndrăznisem vreo secundă să te revendic, sau dacă acea exuberanță din primele întâlniri s-a dezintegrat treptat. Habar nu am. Pentru c-ai dispărut în ceață, așa cum anticipasem și cum te rugasem să nu faci, alegând, în opinia ta, răul cel mai mic, nimicul, în timp ce au am fost exilat pe tărâmul cuvintelor care nu mai pot fi spuse și al memoriei pe care ești nevoit s-o conservi, pentru că e tot ceea ce ai. Mă uit din când în când la numele tău zgândărit fiind de multe simțiri; uneori mi-aș dori doar să știu că ești bine. Și n-am apucat să-ți zic niciodată chestia asta blestemată, măcar așa pentru a fi rămas consemnată în istoria cuvintelor spuse între noi, eu nu mă dezîndrăgostesc niciodată, vei rămâne cu mine tot timpul, nu știu ce să fac cu toate lucrurile astea pe care le simt și cum să le depozitez mai eficient în interiorul meu pentru a nu le mai simți atât de grele, și acum te-am cunoscut pe tine și pare iminent, și vei dispărea în ceață, așa cum te voi ruga să nu o faci, așa cum anticipez, așa cum am făcut-o și eu în alte contexte, asta e, trăim uneori iluzia că am ști care este momentul potrivit în care să ne strângem catrafusele, fie ele și doar imateriale, și dispărem în tăcere, sperând ca celălalt să înțeleagă, ne ascundem după numărul de telefon și după contul de WhatsApp pe care uneori mai apărem online, sperăm ca celălalt să înțeleagă și să nu mai spună nimic, la rândul lui. Să se descurce cum poate. Așa că universul meu a rămas agățat de unul din acele momente în care stăteam îmbrățișați, corp lipit de alt corp, neștiind cât ar mai fi durat toate astea, până când. Și acum mă chinui să-mi conserv memoria, să-mi țin în siguranță arhiva discuției de pe WhatsApp și imaginea chipului tău în memorie, în lipsă de vreo fotografie pe care să ne-o fi făcut în clandestinitatea noastră, vreau momente, ți-am zis, habar n-am ce vreau, de fapt, un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare, calm pe dracu. Și scriu toate astea cu gândul de a le printa apoi și de a le purta cu mine tot timpul, închise într-un plic, până când întâmplarea va face să ne reîntâlnim, Ce mai faci, mă vei fi întrebat, iar eu, ca un idiot, voi fi spus bine… ca și cum doar atât mai poți să spui atunci când ai tone de cuvinte nespuse, Stai puțin, am să-ți dau ceva, timp în care voi scormoni în rucsac printre cărți și hârtii, uite, vreau să citești asta, te rog, doar aberații, și vei citi poate declinul pe chipul meu, căderea, prăpastia, Am scris niște chestii, îmi pare bine că te-am văzut, Pa. Și apoi vidul, bătăile inimii, căderea, mersul pe stradă, discuțiile superficiale cu ceilalți, toate acele elemente pe care le voi simți atât de accentuat, atât de viu.

ieșiri, instincte, istorii personale, melancolii, scrieri, take this longing

Eu și șobolanii orașului

April 26, 2015 No Comments

Te-am întrebat apoi, când deja era totul consumat, dacă pot să te iau în brațe. Era ceva ce mi se părea mai intim în gestul ăsta decât săruturile și partida de sex care l-ar fi precedat. Mi-ai spus că da și în clipa următoare brațul meu s-a târât pe trupul tău, strecurându-se pe sub pătură, până când și-a găsit locul perfect, echilibrul, până când mâna mea a întâlnit-o pe a ta și au stat împreună ceva timp, într-un gest aparent de conviețuire.

crezuri existențiale, drumuri, melancolii, take this longing

[fading out]

April 19, 2015 No Comments

Mi-am spus de fiecare dată, la fiecare început, că mă voi adapta din mers, ceea ce de multe ori s-a și întâmplat. Mi-am spus, la fiecare sfârșit, că evenimentele pe care le-am trăit n-au fost întâmplătoare și că am ceva de învățat din fiecare lucru, mai mult sau mai puțin mărunt, pe care l-am trăit. Mi-am zis că nu are niciun rost să port resentimente celor câteva persoane care m-au părăsit, fiecare în felul său, și am învățat treptat să-i apreciez pe toți pentru timpul pe care mi l-au oferit, fie el cât de scurt, dacă asta mi-a adus, pe termen lung, o anumită împlinire interioară. Am simțit de-a lungul timpului doruri inefabile, pe care cu greu aș putea vreodată să le explic cuiva. M-am hrănit, în anumite perioade ale vieții mele, cu întunericul nopții și cu furtunile vijelioase de toamnă, iar în alte perioade m-am devorat pe mine însumi, amplificându-mi slăbiciunile și sensibilitatea. Am văzut tot timpul doar limite spre care puteam să tind, și spre care întindeam mâini tremurânde. Am simțit de câteva ori cum inima mi-a luat-o razna în piept, într-o implozie de energie, am simțit de câteva ori un gol atât de apăsător pe care-l purtam în mine și cu care nu știam cum să mă descurc. Și cu alte ocazii, o frică teribilă mă ținea împietrit, îngrozit de existență. Mi-am spus mereu că mă voi adapta, că va fi bine, că voi scoate tot ce-i mai bun din mine, că voi învăța să trăiesc cu mine și cu toate lucrurile din jurul meu. Și am încercat. Și astăzi ies pe străzi și pretind că am reușit să fac asta, ies cu costumul meu de clovn integrat în societate, râd și vorbesc cu oamenii ca și cum eu chiar aș fi eu, ca și cum totul ar fi exact așa cum pare a fi, astăzi las să persiste aparența c-aș fi ajuns acolo unde aș fi putut să ajung. Dar mai am până acolo. Mi-am spus că-mi voi urma drumul, că nu voi face compromisuri, că nu-mi va părea rău. Dar încă mă mai abat de la drum, încă mai fac compromisuri, încă ezit uneori, încă mă bâlbâi, încă privesc în gol, încă îmi stă în gât tăcerea și nu mă lasă să respir. Dar cu timpul, s-a întâmplat ceva și cu lucrurile astea, s-au mai calmat oarecum, au devenit ale mele. La fel cum ești nevoit să te adaptezi lucrurilor care nu se lasă duse.

melancolii, Portugalia, scrieri, take this longing

Scrisoarea

April 15, 2015 1 Comment

Te rog să mă ierți pentru chestia asta. Puteam la fel de bine să-ți trimit un email sau să-ți scriu două-trei cuvinte într-un SMS, ar fi fost mai rapid și mi-ar fi cerut mai puțin efort. Am preferat să mi te imaginez totuși găsind plicul din care ai scos apoi această hârtie, privindu-l cu o anumită curiozitate. L-ai întors poate de pe o parte pe alta, ai observat ștampilele și timbrele ce poartă în ele originea unor locuri îndepărtate. Tocmai l-ai scos din cutia poștală, laolaltă cu toate celelalte plicuri, majoritatea de dimensiuni mari, conținând acte legate de jobul tău. Da, aceste imagini îmi stau încă în minte. Ai intrat apoi în lift, ai închis ușile și te-ai uitat la plic în timpul în care ajungeai treptat la ultimul etaj. E probabil același lift în care îmi simțeam și eu inima sărindu-mi din piept atunci când îți făceam câte-o vizită în acel început de vară de care eu îmi aduc aminte foarte bine. Dacă nu te-am uitat, după atâta timp, e poate doar un blestem al memoriei, care nu mă lasă să fac niciun pas fără să port după mine întreaga mea existență a cărei forță apăsătoare mă trage puternic în jos, înspre mine. Ți-ai adus poate aminte, atunci când ai văzut ștampila de pe plic, că la un moment dat ți-a vorbit cineva despre orașul ăsta. Te întrebasem dacă l-ai vizitat, într-una din serile în care am băut împreună o sticlă de vin roșu, până când noaptea s-a lăsat încet peste noi și peste întreg Bucureștiul. Era poate acea noapte în care începuse să plouă, singura de acest fel care ne-a prins împreună. Te rog să mă scuzi pentru că ți-am scris în felul acesta, pentru că te-am îngreunat cu niște hârtii cu care nu vei ști probabil ce să faci după ce le vei fi parcurs, dacă vei avea răbdarea asta. Te-am căutat pe Google. Încă exiști. Ai aparent aceeași adresă de corespondență, dacă nu sunt cumva înșelat de informațiile pe care le-am găsit. Așa că ți-am scris. Știi prea bine cât de mult mă chinuiam să-ți spun câteva cuvinte, te vedeam cum mă privești încercând să înțelegi ceva din chestia de neînțeles care eram pe vremea aia, nu că s-ar fi schimbat ceva între timp. Și mai știu că te-a îndepărtat neputința asta a mea de a vorbi, deși crede-mă că încercam și că făceam tot posibilul. Așa că ți-am scris, deși poate că e cam târziu. Nu m-ar mira, la fel de bine, nici să nu mai știi cine sunt, poate c-am dispărut de mult timp din agenda telefonului tău, ceea ce nu e un lucru rău. Dar tu încă exiști la mine, deși n-am mai schimbat niciun cuvânt tocmai de atunci, când tu ai preferat să dispari dintr-odată, deși te rugasem în prealabil să nu faci asta. Și așa am rămas cu o tonă de cuvinte pe care n-am putut să ți le spun niciodată, iar când aș fi putut n-am mai avut ocazia. Îmi pare rău dacă te încarc inutil cu aceste hârtii sau dacă ele sunt inoportune. Le poți arunca fără probleme la gunoi, poate că de fapt nici n-ai pierde nimic. Poate că la tine nu s-a schimbat mare lucru, poate că ți-ai continuat viața fără să te cramponezi de mica noastră istorie, poate că pentru tine e fost mai ușor. Îmi spuseseși de dinainte că tu nu te îndrăgostești, și adevărul e că nu am avut nicio speranță în sensul acesta. La fel de bine, știam că eu mă voi îndrăgosti de tine și că-mi asum suferința de care aș fi putut avea parte, cu mare probabilitate, în momentul retragerii tale definitive, așa cum înțelesesem deja că o să se întâmple.

Așa cum poate ai bănuit deja, locuiesc în momentul de față în Lisabona. Străduțele în pantă, apusurile fermecătoare de pe Tejo și clinchetele chitarei portugheze m-au atras în cele din urmă pe aceste pământuri al căror magnetism n-am putut să mi-l explic niciodată, la fel de bine cum n-am putut înțelege nici incredibila rezonanță pe care am simțit-o cu tine. Mi-am închiriat un mic apartament în Alfama, pe o străduță din vecinătatea castelului. Dimineața ies și iau micul dejun la un café din apropiere, unde schimb câteva cuvinte cu domnul José, vânzătorul. Nici în România n-am simțit familiaritatea pe care mi-o inspiră oamenii ăștia. Între timp am ajuns să le vorbesc destul de bine și limba, această melodioasă alăturare de sunete grave. M-am camuflat bine, așa cum mi-a reușit dintotdeauna. Pot trece cu ușurință drept un om de-al locului și de multe ori nu mă dă nimic de gol. Mă îndrept apoi înspre stația de tramvai, unde aștept celebrul 28 pentru a coborî în Baixa, de unde iau apoi metroul din Praça da Figueira pentru a merge la institut. Puteam să-mi găsesc vreun apartament mai modern, mai aproape de zona universitară, pe care să mi-l permit fără probleme, dacă n-ar fi fost dorința asta a mea de a sta ancorat în realitatea oamenilor simpli. Sunt în al doilea an de postdoc, ceea ce înseamnă că în curând va trebui să iau o decizie dacă voi încerca să obțin un contract pe un termen mai lung sau dacă mă întorc în țară. Nu m-am hotărât încă ce voi face. Nu simt că timpul m-ar grăbi cu ceva. Probabil că te-ai schimbat deja de hainele tale de lucru, ți-ai dat jos pantofii și sacoul, ți-ai pus un tricou de casă și ți-ai aprins o țigară, asta dacă încă mai fumezi. Încă îmi stă întipărită în minte imaginea ta învăluită de fum. Probabil că stai pe canapea, ținând aceste hârtii în mâna stângă în timp ce țigara se consumă încet. Din când în când scrumezi. Probabil că te-am plictisit deja. N-am de unde să știu dacă te aștepta poate cineva, aș avea toate motivele să cred că T. s-a întors între timp și că vă este bine împreună. Dacă este într-adevăr așa, atunci să știi că mă bucur. În acest caz, poate că ai amânat să deschizi plicul, poate că ai preferat să-l arunci din start, așa cum arăta, fără expeditor și cu însemne portugheze, sau l-ai pus undeva pentru a-l citi mai târziu. S-au l-ați deschis împreună, parcurgând în tandem rând după rând. Niciuna dintre variante nu m-ar descuraja să continui, măcar ca o formă de exorcizare a tuturor acestor cuvinte care mi se rostogolesc prin organe și-mi inundă sângele. Probabil că tu continui să citești și te afunzi din ce în ce mai mult în scrisoarea asta, dacă n-ai aruncat-o deja, la un interval de timp diferență de momentul în care eu însumi mă afund din ce în ce mai mult în scrierea ei. Fără să ne dăm seama, suntem un fel de particule aflate în puncte diferite din timp și din spațiu, a căror vibrație ajunge să se suprapună fix acum, când tu citești și când eu scriu, deși vezi prea bine că acest acum diferă de la un loc la altul, de la o inimă la alta.

Seara, după ce plec de la institut, mă plimb ceva timp prin oraș. Obișnuiesc să intru la Bertrand, o librărie frumoasă de pe Rua Garret din Chiado, așa cum obișnuiam să fac și în București cu librăriile de prin centru. Cobor apoi pe Calçada do Carmo până când ajung la treptele pe care se ridică Calçada do Duque, la baza căreia se găsește un mic local unde se vinde ginginha, un lichior de cireșe asemănător cu vișinata noastră. Beau de obicei vreo două-trei, stând lipit de peretele din micuța încăpere care nu are mai mult de un metru pătrat, simțindu-mă de-a dreptul înnebunit de spectacolul uman care se perindă prin local. Localnici și turiști, veseli sau mai triști, cunoscători sau nu ai băuturii, intră și cer ginginha, în cele câteva limbi pe care le vorbește Márcia, una dintre fetele care vând și cu care m-am împrietenit între timp. Mă gândesc uneori cum ar fi să intri tu dintr-odată, să fiu lovit din plin de surprinderea de a te vedea acolo, în acest oraș pe care-l iubesc cu ardoare și care-mi răspunde în felul lui, așa cum știe, așa cum poate. Ți-am ghicit uneori trăsăturile pe vreun chip străin, ți-am distins timbrul vocii în apropiere, dar nu erai tu. Și după ce plec de acolo, mă opresc pe undeva să mănânc, înainte de a mă retrage încet acasă, atunci când nu-mi fac alte planuri, și de cele mai multe ori nu există niciunul. Recunosc că m-am gândit de câteva ori cum ar fi fost să te plimb cu mine pe străzile acestui oraș, să-ți arăt locurile pe care am ajuns să le îndrăgesc, să împart cu tine ceva din farmecul obsedant a tot ce înseamnă el. Și să împart cu orașul ceva din fascinația pe care mi-ai inspirat-o tu. Dar tu ești încă acolo, în acel București care astăzi nu reușește să-mi dea nici el pace și în care au rămas încă o multitudine de elemente care mă bântuie. Seara mă bag în pat, previzibil, citind câteva pagini dintr-o carte, până când mi se face somn și sting lumina. Așa cum probabil ți-ai dat seama, sunt încă singur. Cu timpul te obișnuiești și cu starea asta, devine parte din tine, mai ales dacă ai simțit-o dintotdeauna. Nu mai caut să cunosc pe nimeni; m-am săturat de tot ceea ce înseamnă dating, de întâlniri random în care să mă chinui să port o conversație în care să spun cât de cât ceva despre mine. Ar putea părea o stare de calm, dacă n-ar fi de fapt o stare de colaps social. Mă mulțumesc să mă concentrez pe munca mea de cercetare și să las alte lucruri la voia întâmplării.

Nu știu exact de ce ți-am scris. Poate că-mi doream să știi că nu te-am uitat și că încă mă gândesc la tine. Bineînțeles, asta nu detonă decât faptul că sunt slab și că tot ceea ce fac e să târăsc prin toată lumea niște sentimente care au crescut în mine și de care nu reușesc să mă eliberez. Poate că doar căutam un mod de a mai afla cum ești, deși nu aștept în mod special un răspuns la această scrisoare. Poate că doar mă năpădește singurătatea, deși orașul acesta poate să țină loc foarte bine unei persoane. Te poate fermeca atât de mult încât ajungi să-i acorzi lui toată atenția și afecțiunea ta. Mersul pe străduțele înguste ajunge să fie un lung dialog cu mine și cu orașul, cu ceea ce se învârte în capul meu și care clocotește sub țeastă. Ți-am scris sperând să-ți pot spune ceea ce n-am avut ocazia la momentul acela, sperând că anumite cuvinte, așezate pe o coală de hârtie, vor reuși să rezolve ceea ce trecerea timpului n-a fost în stare. Și ți-am mai scris pentru că mi-e dor de tine și pentru că nu prea mai știu cum să cad la înțelegere cu dorul acesta, cum să-l fac să se ducă, să mă lase uitat. Mi-aș dori, pe de o parte, ca habar să nu ai despre ce tot vorbesc, ce-i cu aberațiile astea, și să fi abandonat de la început aceste hârtii. Ar fi poate mai simplu. De altminteri, nu mă aștept să fi ajuns să însemn ceva pentru tine. Au trecut câțiva ani de când ne-am văzut ultima oară și de când am schimbat ultimele cuvinte, ai avut poate nenumărate alte aventuri, trupul tău cunoscând alte atingeri. Habar nu am. Poate că ți-ai aprins a nu știu câta țigară așteptând ca această halucinație să ajungă la sfârșit, poate că ai continuat să citești din curiozitate, nu pot decât să-mi imaginez aceste scenarii în timpul în care scriu, ca un ultim lucru care mi-a rămas în urma scurtei noastre povești.

Uneori motivele pe care le avem pentru a dispărea conștienți din viețile celorlalți nu pot fi înțelese de către nimeni altcineva. Uneori nici noi nu le înțelegem prea bine. Și eu mi-am îndreptat de câteva ori pașii în exteriorul cercurilor imaginare care descriu interacțiunea cu ceilalți, la fel cum și tu ai făcut cu mine. Te rugasem să nu o faci în felul acesta, anticipând faptul că ceea ce-ar fi rămas în urmă ar fi fost în mare parte doar o cantitate imensă de cuvinte nerostite cu care nu voi mai ști o viață întreagă ce să fac, cum să le întrebuințez, care mă vor împiedica să relaționez cât de cât cu ceilalți. Uneori mi se pare că fiecare acest gen de interacțiune mă lasă cumva defect. Dar ție nu-ți pasă probabil de astfel de lucruri, îmi aduc aminte prea bine când îmi spuneai că le cei douăzeci și șapte de ani ai tăi nu te îndrăgostiseși niciodată până atunci, asta în ciuda faptului că pretindeai fidelitate unei relații la care luai parte de câțiva ani. Ți-am apreciat totuși atenția de a mă ține la distanță spunându-mi că nu vrei să mă faci să sufăr. Unii dintre noi suntem dominați de un masochism de felul acesta, ne hrănim la propriu cu aceste sentimente care ne consumă toată energia interioară, ne devorăm pe noi înșine în încercarea de a relaționa cu altcineva. Poate că ți-ai dat seama de asta; o știam și eu din prima clipă în care ți-am spus că dacă vom continua în felul acesta, mă voi îndrăgosti de tine. Și după cum vezi, asta s-a și întâmplat, chiar dacă nu ți-am spus-o în mod expres niciodată. Cred că a fost totuși evident. De altfel, îmi devenise și mie destul de clar încă de la ultima noastră întâlnire, când te urmăream prin apartament cum te pregăteai pentru muncă, că era una dintre ultimele. Îți zâmbeam. Nu pentru că ceva s-ar fi răcit între noi, ci tocmai pentru că ceva nou începea să-și facă simțită prezența în partea mea de univers.

Îmi dau seama că poate nu sunt foarte coerent și că nu reușesc să trec la subiect, măcar de-aș ști care ar fi acela. Ai glumit la un moment dat, încercând să mă faci să mă exprim, întrebându-mă dacă vreau să vorbim pe WhatsApp, în condițiile în care ne aflam deja față în față. Mi-am pierdut între timp până și capacitatea de a mă exprima adecvat în scris, se vede prea bine cum eșuez să scriu ceva la obiect. Uneori ne înțelegem atât de bine cu vocile din capul nostru încât comunicarea cu ceilalți devine doar un amplu efort. M-am lovit dintotdeauna de chestia asta și încă n-am reușit să o depășesc. Poate că nu există niciun subiect. Poate că mă învârt în cerc. Habar nu am de ce m-am decis să-ți scriu după atâta timp, și mai ales de ce te-am ales pe tine. Am mai iubit între timp, la fel de bine cum mai iubisem și până să te cunosc pe tine. În aceeași măsură, am refuzat câteva povești care mi se ofereau pur și simplu. Dar hai s-o lăsăm baltă, habar n-am unde vreau să ajung. Aș putea abera așa pagini întregi fără niciun rost. Sper că te-ai oprit de mult din citit și că n-ai ajuns până la aceste rânduri ca să vezi cât de incoerent sunt. Mă voi opri din scris. Voi intra totuși mâine în oficiul poștal din Praça Luis de Camões pentru a cumpăra timbre. Ar fi ultimul efort pe care pot să-l mai fac pentru a cădea la o înțelegere cu toate lucrurile din jur. Voi merge apoi la laborator, acolo unde nu trebuie să mă fac înțeles, acolo unde nu contează ce simt. Electronilor nu le pasă de doruri inefabile și de povești care sfidează distanțe de mii de kilometri. Mă voi opri aici. Sper că ești bine și că ai rămas în mare parte la fel cum te știu. Lucrul ăsta n-ar însemna nimic altceva decât persoana de care m-am îndrăgostit și căreia m-am hotărât să-i scriu. Îmi pare rău pentru eventualele complicații pe care această scrisoare riscă să ți le creeze. Voi ieși să mă plimb pe străzi pentru a mă gândi ce voi face până la urmă cu ea. Dacă ai citit până aici, să știi că n-am intenționat să-ți provoc nicio reacție și nici să te fac să-ți fie milă de mine, n-ai avea de ce. Dacă am reușit să scriu atât fără să exprim de fapt nimic, asta e doar din simplul motiv că mi-e dor. Poate că acest saudade pe care îl invocă portughezii în cântecele de fado a pus până la urmă stăpânire și pe mine, poate că așa li se întâmplă tuturor celor care pun piciorul pe pământurile astea. Cazi în visare privind la curgerea prelungă a Tejo-ului și îți aduci fără să vrei aminte de toate acele momente din viață al căror sublim ți-a încătușat inima. Eu, după câte se vede, mi-am adus aminte de tine.