Pasager pe ușa din spate

În interiorul trupului

Uneori crezi că trăiești momentul apăsând piciorul până la capăt pe pedala de accelerație a mașinăriei care te poartă prin viață. Uneori nu poți să te oprești, întregul tău stil de viață este un exces, o încercare inconștientă de a te ține în mișcare, pe picioarele tale, uneori ai senzația că singura metodă prin care poți continua să fii viu, să reziști tentației de a deveni una cu pământul, e aceea de a merge în viteză prin viață, chiar dacă viteza asta e una strict interioară, care ține de propriile senzații și reacții. O plictiseală enormă îmi dă târcoale, mă vânează necontrolat. O moarte termică a Universului mă amenință de la miliarde de ani-lumină depărtare. Întreg universul gravitează în jurul camerei mele de cămin, pulsând în ritmul muzicii care răsună din boxe. Cărțile se strâng mormane. Trigliceridele mi se dublează de la an la an. Viața mea se umple de momente al căror imprevizibil și inedit mă surprinde și pe mine. În anumite momente, un alt eu pune stăpânire pe trupul meu, o istorie alternativă începe să-mi aparțină. Rămân semne: pahare băute pe jumătate și țigări stinse după câteva fumuri, urme ale intervenției unor momente neprevăzute, întâmplări care apasă pe alte întâmplări, cuvinte încețoșate și mâini care ating sublimul.

Mă ridic dintr-un haos de neînțeles, țin închisă în mine o agitație care mă macină în fiecare moment. Mă las permanent purtat de val, nu știu ce fac mâine sau peste zece minute. Timpul curge prin mine într-un mod simțitor, în fiecare moment al său. Totul se sincronizează, totul coincide, totul se suprapune. Diferențele în tot ceea ce este în jur sunt doar pentru ceilalți, cei care caută cuvinte pentru a face diferențe. Sunt captiv în societate și de cele mai multe, pe lumină, sunt nevoit să par că mă supun ei, fapt care ajunge până la urmă să mă tragă în jos. Noaptea pot să respir libertatea de a fi animalul-liber-care-sunt. Să beau până uit de mine. Să vorbesc toate limbile pământului. Să explorez tentațiile necunoscutului. Să merg în viteză înspre limitele ieșirii din trup. Să mă hrănesc cu propria mea energie, alimentată de prezența celorlalți oameni cu a căror energie intru în rezonanță.

Există uneori, între oameni, un magnetism straniu, o forță de atracție pe care legile fizicii nu reușește să o explice: uneori e vorba de pasiune, alteori de simpla interacțiune ca formă de socializare. Nu e nicio diferență între doi îndrăgostiți care se plimbă prin parc sau un grup de bețivi care beau bere după bere ore întregi până când uită de ei. Există ceva care te face să simți interacțiunea cu ceilalți într-o formă sau alta, după cum ți se potrivește mai bine. Civilizația și declinul civilizației există în fiecare moment în fiecare dintre noi, fiecare putem construi sau dărâma definitiv o lume din care facem parte. Fiecare suntem propriul nostru Infern și propriul Paradis. Dacă uneori uit de mine, dacă prefer excesele și sublimul, dacă refuz normele, asta e pentru că undeva mai departe, într-un alt fel de conștientizare a acestei lumi, lucrurile sunt aranjate altfel pentru mine, și au un altfel de a funcționa. Îmi vorbiți de normalitate ca fiind ceea ce fac ceilalți. Totul din punct de vedere statistic. Dar eu știu că această normalitate este călcată în fiecare zi în picioare de fiecare individ în parte, la modul personal. Fiecare dintre noi este propria lui anormalitate, fiecare a simțit la un moment dat că ceva nu e în regulă, că ceva personal contează mai mult decât ceea ce este în jur. Așa se nasc marile povești personale, marile istorii, de care nici măcar nu-i nevoie să știe multă lume. Și câte lucruri am ajunge să regretăm până la urmă doar din faptul că ne-am supus unor norme care nu ne aparțin.

În trecere

Am văzut-o în cele din urmă, venind de pe străzi slab luminate, hăituit fiind de propriul meu instinct de singurătate. Era ușa din spate. M-am apropiat și am apăsat pe mâner până când sunetul unui declic eliberat mi-a dat de înțeles că s-a deschis. Am intrat în încăpere scuturându-mă de apa care-mi mai stătea prin păr, așezată acolo de ploaia și de vântul de afară. Era cald înăuntru și o stare de bine începea să-mi învăluie corpul. Mi-am găsit repede masa la care erau deja așezați cei câțiva prieteni cu care obișnuiesc să beau zi de zi, strânși laolaltă în jurul unei mese, guvernată de o dinamică a scaunelor și a sticlelor și paharelelor de alcool pe care fiecare dintre noi le dădeam pe gât, fiecare în ritmul lui, cu obiceiurile lui, cu concentrația de alcool la care și-a obișnuit trupul și mintea.

Intrasem pe ușa din spate venind dintr-o altă lume. Bucureștiul, cu toate misterele lui nocturne, cu oamenii de tot felul care în acel moment își duceau existența fiecare după putința și chemările lui, rămăsese în spate, fusese renegat de lumea închisă a cârciumii, fusese lăsat în urmă de căderea în starea aceea de neutralitate, în care mintea se scufundă treptat în alcool și fum de țigară și în care trupul uită de sine simțind din ce în ce mai mult apăsarea tandră a somnului.

Ușa din spate este uneori martorul și complicele tumulturilor noastre interioare. Este vocea tăcută care te primește atunci când intri, și cea de încurajare atunci când pleci. Ea ne păstrează secretele și ne amplifică misterele, ea separă și întregește. Pod între lumi, trecere între ce se vede și ceea ce e doar subînțeles, ea ne privește colapsurile și revenirile. Primele, incredibil de rapide și imprevizibile, celelalte, necesitând un amplu efort depus într-un timp mult mai lung. Treceam des pe această ușă, trecând din și înspre visele mele, venind și ducându-mă în universurile stranii și misterioase care gravitează în jurul celorlalți oameni. Căci ușa din spate, ferită uneori de priviri iscoditoare și curioase, ascunde în spatele ei mistere ademenitoare, cu și despre oameni, pregătite să-ți împlinească devenirea.

Iar eu nu sunt decât un pasager, un trecător întâmplător și grăbit. Vin și mă duc. Nu avem timp de mai mult, agitația vieții nu ne permite să ne oprim să ne tragem suflul sau să contemplăm peisajul. Trăim iluzia faptului că avem destinații spre care ne îndreptăm, și că evoluția vieții noastre depinde dacă noi ajungem sau nu acolo. Și ne grăbim, și deschidem și închidem uși, după cum ni se interpun în drum, după cum destinul ni le bagă mai mult sau mai puțin incomod în față. La un moment dat părea că aceasta îmi este menirea, să tranzitez uși, să intru în încăperi în care sălășluia tăcerea și să ies apoi în vâltoarea mulțimilor de oameni. Pe uși pregătite mereu să se închidă și să se deschidă în urma mea.