Despre echilibrul trupului prin univers

14052015

Există oameni. Trupuri aglomerate cu carne, organe, țesuturi, sânge, oase, celule lipite de alte celule, grupuri de celule lipite de altele asemenea, țesuturi lipite de alte țesuturi, organe cu misiuni clare, care fac trupurile să funcționeze așa cum ne-am obișnuit că se întâmplă, organe care ne construiesc bucată cu bucată și care ne pun în funcțiune prin intermediul unui limbaj camuflat de misterul reacțiilor chimice.

Și celulele nu sunt decât dovada faptului că există molecule, care se lipesc de alte molecule, și tot așa. Iar acestea, la rândul lor, păstrează mărturia faptului că există atomi care, lipindu-se de alți atomi, formează molecule, care formează celule, din care se ridică țesuturi iar apoi organe, iar în cele din urmă, învârtindu-se în mijlocul existenței sale, triumfă corpul, această construcție fascinantă lipită pe din două din timpuri imemorabile, păstrând încă semne ale acestei întâmplări. Și fiecare corp există el însuși ca un univers distinct și de sine stătător, strălucind asemenea unei stele îndepărtate învăluite de mister. Și câte secrete ascunde acesta, și câte căi încurcate are de parcurs până în clipa în care inima, extenuată de efort, sucombă la capătul unei oscilații amortizate, când totul se oprește, când sângele îngheață în vasele sangvine, asemenea unei morți termice a acestui univers întrupat.

Există trupuri în interacție cu alte trupuri prin vaste canale, prin cuvinte, atingeri, priviri aluzive și îndepărtate, un macrounivers în care trupurile se scufundă guvernate de un ansamblu statistic grandcanonic, apărând și dispărând unele din sfera de influență a celuilalt, schimbând între ele istorie și energie. Există trupuri a căror limită e un alt trup, vibrând la marginea unui univers singular supurând de emoție și conștiință. Există Universul, galaxii, sisteme solare, stele, planete, sateliți, asteroizi, meteori, comete, și pe unele planete există ființe în care s-a cristalizat ceea ce se numește viață, iar pe cel puțin una dintre ele, ai cărei locuitori o numesc Terra, există oameni a căror materie constituitivă s-a strâns în trupuri, ce ascund la rândul lor organe, țesuturi, celule, atomi, iar atomii ascund și ei electroni, protoni și neutroni ce strâng în ei stări energetice numite fantasmagoric cuarci. Mai mult de atât nu mai putem da zoom, există limite pe care le avem cu toții, iar cuarcii sunt una dintre ele.

Și oamenii încă au impresia că ar ști ceva sau că ei ar conta în vreun fel anume. Și încă se leagă de tot felul de lucruri care n-au absolut nicio relevanță în acest context al universurilor interconectate, și încă se împiedică de idei abstracte, și încă ridică temple și biserici în care să-și potolească frica terifiantă de nimic, de moarte, de absolut. Când singurul templu adevărat poate fi doar cerul înstelat, pâlpâind în misterul său, și singurul sentiment religios de care am avea nevoie să se regăsească acolo, în lumina venind de la ani-lumină depărtare, guvernată de legi ale fizicii pe care doar avem iluzia că le-am putea înțelege. Sau, la fel bine, privind în interior, spre contradictoriile lumi cuantice ale atomilor și ale particulelor subatomice, unde probabilitățile își fac de cap ascultând de ecuații stranii. Și în mijlocul acestora există trupul, echilibrând microuniversurile cu întregul, balansând omul, Ființa, între Tot și Nimic.

Continue Reading

Bântuiri călătoare

25092014

Mi-am târât singurătatea prin toată Europa. Fără să mă înțeleagă nimeni, fără să pot pune în cuvinte acel complicat sentiment a ceea ce caut, neputând nici măcar să exprim coerent ceea ce sunt, mă lăsam fascinat de bătaia inimii mele din momentul în care avionul își lua zborul înspre orașe în care speram să-mi găsesc calmul și liniștea interioară. Mi-am târât singurătatea prin parcuri, odihnindu-mi gândurile în așteptarea sfârșitului lumii, împietrit pe câte o bancă; întreg Universul trecea din când în când prin fața mea, închis în corpul vreunui individ de care mă găseam dintr-odată atât de aproape. Trecerile oamenilor unul pe lângă celălalt, ce evenimente fascinante ar fi acestea pentru toți dintre noi dacă ne-am oferi luxul de a privi din exteriorul trupului și minții noastre. Știu că ai trecut pe lângă mine de atâtea ori, purtând chipuri diferite și răspunzând la nume diferite, știu că te-am privit în ochi trecând pe lângă mine în Jardim da Estrella, știu că mă priveai de departe în Kongens Have, te-am văzut punându-ți gândurile în ordine în Burggarten și citind o carte, sub un copac, în Ciutadella, știu că ai trecut pe lângă mine de atâtea ori în timp ce eu îmi etalam singurătatea, eu cu rucsacul meu, eu cu cărțile mele, eu cu zâmbetele mele pierdute, eu cu cuvintele mele de neînțeles, știu că mi-am putut citi sfârșitul în ochii tăi, în acea seară de un roșu aprins, în Cais das Colunas, timp în care glasul râului îmi vibra în ureche, timp în care chemarea apei îmi juca în suflet și în ochi. Am plecat ca să te pierd și ca să te uit, crezând că ai un singur nume și un singur trup, crezând că lucrurile sunt mai simple decât sunt, am crezut că există mântuire și vindecare pe malul mărilor și al oceanelor, am crezut că briza oceanului îmi poate vindeca rănile interioare, că-mi va fura visele și că mă va reda mie însumi, am crezut că abandonându-mă străzilor necunoscute ale orașelor, fără hărți și fără destinații, te vei rătăci și tu, că-mi vei pierde urma, că mă vei lăsa liber, am crezut că gangurile și întunericul te vor face să dai înapoi, am crezut că vei rămâne undeva în urmă, în fundalul gândurilor și al vieții, cu toate numele tale, cu toate momentele cu care timpul, venind de la tine, m-a ispitit vreodată. Te-am târât după mine, simțire apăsătoare, fără să știu ce să-ți fac, fără să știu cum să te pierd. Te-am târât după mine, moleșitoare amețeală, sperând că în cele din urmă ți se va face milă. Ți-am vorbit în tăcere, pe fundalul marilor orașe, prin străzile aglomerate, pe malul mării, pe docuri și pontoane, în turle de biserici și-n ruine de castele. Ți-am vorbit într-o limbă pe care toți o vorbesc dar pe care nimeni n-o înțelege, ți-am vorbit în toate limbile pământului sperând doar să rămâi pe-acolo, tu, cu toate numele tale, tu, cu tot nesfârșitul tău, tu, cu acest vârtej de senzații, de pasiuni și de tumulturi, de uragane interioare. …

Continue Reading

Circumstanţe de la limita realităţii

Copilul stă la o masă cu prietenii săi şi bea bere. Copilul are astăzi douăşunu de ani şi i-ar fi plăcut să poată să spună despre el că e bun de nimic, pentru că atunci când crezi asta despre tine nu mai ai foarte multe lucruri pe care să ţi le reproşezi. Din păcate erau deja destule lucruri pe care le putea spune despre sine, dacă s-ar fi privit pe toate părţile sale, aşa că şansa la o viaţă în care propria conştiinţă să nu-l apese violent era dispărută de demult. Copilul – ştie că nu va scăpa vreodată de ideea asta – dă pe gât două guri din lichidul pentru care oameni şi maşini au muncit laolaltă ca să-l producă şi să-l închidă în sticlă pentru ca mai apoi sticla să fie scoasă dintr-un frigider anume prin vreun local anume din acest oraş în care uneori nu ţi-e greu să surprinzi femei disperate plângând de unele singure în staţii de autobuz sau în mijlocul străzii nemaiştiind direcţia în care ar trebui s-o apuce. Şi după ce sticla se află pe masă, ea trebuie plătită şi pentru asta copilul are bani în portofel, bani pe care mama i-a căutat până la ultimul leu pe fundul poşetei şi pentru care a muncit din greu ştergând veceurile de căcat şi spălând bolnavii care-s atât de pierduţi printre aleile din capul lor încât ajung să se pişe pe ei, şi a şters scuipaţii beţivilor veniţi la o dezalcoolizare formală (după ce ies pe porţile spitalului se aruncă imediat în braţele marii lor iubiri). Mama ştie că face toate astea pentru că n-a învăţat la timpul ei, şi ca să aibă ce să-i pună copilului de mâncare, copil care învaţă la timpul lui şi care-n felul ăsta îi oferă mamei un motiv de mândrie. Într-un fel mama ştie că ultimii bani pe care îi scoate din geantă ajung în conturile unor vânzători de bere; face asta pentru ca viaţa socială a copilului să nu aibă de suferit. Copilul (o altă gură de bere se duce pe gât) ştie că-n timpul ăsta s-ar putea întâmpla multe şi mai ştie că e-n stare să producă şi el nişte bani aşa cum singur şi-a putut demonstra cândva. Copilul însă crede astăzi mai mult în viitor decât în prezent, şi-n virtutea asta doreşte să-şi concentreze atenţia asupra şcolii sperând ca pe viitor să folosească util cele învăţate acum. Acum, când încă mama se mai poate îngriji de viaţa socială a fiului său.

Continue Reading

Despre cristalizarea memoriei și cuvinte nespuse

03022015

Există un moment dincolo de care începem să conștientizăm faptul că o parte a energiei pe care o consumăm zilnic (mai mult sau mai puțin, în funcție de fiecare dintre noi) e alocată unui proces de sedimentare a memoriei, unei încercări continue de a rememora momente care ne-au afectat pe termen lung și de care nu mai putem scăpa, pe care le purtăm în noi permanent. Există un moment critic dincolo de care viața se saturează, în care nevoia de a trăi începe să fie combătută de aceea de a îți aduce aminte, iar aceasta este generată de funcționarea misterioasă a organelor trupului nostru, de descărcările electrice din creier, de pulsațiile alerte ale inimii și de curgerea torențială a sângelui prin artere, vene și capilare. E momentul în care îți dai seama că se întâmplă ceva cu tine, că ceva inefabil începe să te tragă în jos, că simți o greutate venind din interiorul pieptului, pe care nu poți s-o explici. Și trăim într-un timp în care conservarea memoriei nu mai este deloc o dificultate: mii de fotografii și pagini întregi de text pot fi adăpostite astăzi pe suporturi electronice având dimensiuni de ordinul milimetrilor, care pot fi accesate oricând pentru a ne oferi nouă, celor afectați de trecerea timpului, un anumit reconfort. Doar că acest lucru nu este niciodată de ajuns, mai ales atunci când inima colcăie cu disperare și când trupul se înfioară involuntar ca urmare a unei amintiri colective a tuturor celulelor care-l compun, precum și a celor pe care le-ai pierdut între timp prin funcționarea firească a întregului sistem de organe.

Și te trezești într-o zi cu nevoia apăsătoare de a te întoarce și de a te afunda pe drumul primejdios al memoriei, ca într-o pădure deasă și întunecată, pe alocuri chiar și mlăștinoasă, dar în care știi că se găsesc în anumite locuri, însemnate pe o hartă temporală a vieții tale, acele momente care au contribuit la devenirea ta de până acum, acele momente pe care n-ai reușit să le iei cu tine mai departe, să le faci purtabile, ușoare, de tolerat. Așa că uneori simți nevoia să te întorci la ele, luptându-te cu tine însuți.

Pare ușor să le spui celorlalți că tu nu te îndrăgostești niciodată, că în ciuda anilor pe care îi ai și a relațiilor de lungă durată pe care le-ai avut, tu n-ai iubit niciodată cu adevărat. Ba chiar te pui să-i întrebi, dincolo de perdeaua lor de tăcere, de atingerea pe care ți-o oferă pe obraz și de zâmbetul tâmp ce s-ar vrea înțelegător, cum e să fii îndrăgostit, de parcă ar fi atât de simplu de pus în cuvinte și de parcă nu s-ar fi scris tone de literatură despre asta. Doar că eu aveam ceva și mai puternic de enunțat, la limita nebuniei: eu nu m-am dezîndrăgostit niciodată, pregătit să-mi semnez astfel condamnarea la nebuni, condiția spre care de altfel simțeam că mă și îndrept. Îndrăzneam că insinuez că port în continuare cu mine, chiar și în acel moment, în fața acelui pahar de vin, cu aceeași intensitate din urmă cu (deja) ani întregi, prăpăstiile și declinul a ceea ce a însemnat dragostea pentru mine, c-am ajuns să dezvolt între timp teama de a mă întâlni întâmplător pe stradă cu acele chipuri a căror vedere îmi făcea inima să-mi sară din piept. Mă sălbăticisem între timp, mă rănisem, mă purtam prin universul tridimensional șchiopătând tăcut, și cu toate astea mi se învârtise ceasul până în momentul în care devenisem pregătit s-o iau de la capăt, să risc, să mă las purtat într-un dialog, să beau niște beri împreună cu tine (iată momentul în care n-am mai fost în stare să te țin deoparte și te-am introdus în frază, în mijlocul ideii, al gândului, acolo unde stai de ceva timp, acolo de unde n-ai mai plecat, și chiar că nu am mai vorbit de mult timp, ce mai faci?, mi-aș fi dorit să pot să vorbesc cu tine atunci, să nu dispari așa în ceață, chiar dacă am înțeles și am acceptat totul așa cum a părut că este, așa cum am pretins că ar fi), să te las să mimezi jocul cu numărul de la interfon, să te privesc zâmbitor înainte de a te săruta pentru prima dată, în timpul în care liftul urca încet, să particip la restul jocului încercând să renunț încet la scutul meu social, să te las să mă cunoști așa cum eram, așa cum sunt și acum, să-mi cer scuze pentru semnele pe care ți le lăsasem pe gât, să-mi uit periuța de dinți pe marginea chiuvetei, să inventez un cod care să ne aparțină. Și restul lucrurilor care nu au depins doar de mine, și pentru care timpul s-a folosit de noi ca să le genereze (știi, într-o zi veneam inocent în oraș pregătit să-mi fac o radiografie la dinți sperând ca apoi să te întâlnesc, timp în care tu îmi scriai că indiferent cât de mult ne-am atașa unul de celălalt, it won’t become a relationship, că trebuie să las orice speranță, că nu există (așa cum aveam să cristalizez mai târziu răspunsul la întrebarea ta) un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare, Vreau momente, nu relații, ți-am spus chinuindu-mă să strâng laolaltă câteva cuvinte de pe asfaltul mocirlos al minții mele. Și oare cât voi mai simți nevoia să scriu despre asta? Și am trăit niște momente pe care le-am strâns în mine și cu care nu mai știu ce să fac. Inima bătându-mi în piept până la fericire, până cât mai aproape de ea, îmbrățișarea apăsătoare a trupurilor, mâini și degete înnebunite să atingă tot ce prindeau, ochii care se războiau în priviri, câteva astfel de momente întâmplate în câteva zile, prea puține dintr-o viață, care aveau să însemne pentru mine mult și față de care nu mă puteam face deloc înțeles. O perioadă din viață trăită cu intermitențe, în care așteptam momentele în care urma să te văd, dar de la care nu puteam aștepta nimic.

Și între timp m-am ținut de cuvânt, deși aproape că mă mir și eu cum rezist. A trecut jumătate de an de când n-am mai schimbat nici un cuvânt, de când nu ți-am mai scris nimic, așa cum îți spusesem că am s-o fac. M-am ținut de cuvânt și am dispărut, acea dispariție pe care ți-o garantasem și pe care mi-o asumasem de la început. Acea dispariție menită să construiască până la sublim acea heartbreaking asymmetry pe care ai subliniat-o la cinci dimineața spunându-mi că-ți sunt atât drag. Și n-am înțeles prea bine cum a evoluat timpul mai departe, dacă ne-a apropiat mai mult sau dacă ne-a îndepărtat, dacă ai ajuns cumva să te temi de ceea ce-mi spuneai și ai preferat astfel să rămâi în zona ta de siguranță, de unde personal nu îndrăznisem vreo secundă să te revendic, sau dacă acea exuberanță din primele întâlniri s-a dezintegrat treptat. Habar nu am. Pentru c-ai dispărut în ceață, așa cum anticipasem și cum te rugasem să nu faci, alegând, în opinia ta, răul cel mai mic, nimicul, în timp ce au am fost exilat pe tărâmul cuvintelor care nu mai pot fi spuse și al memoriei pe care ești nevoit s-o conservi, pentru că e tot ceea ce ai. Mă uit din când în când la numele tău zgândărit fiind de multe simțiri; uneori mi-aș dori doar să știu că ești bine. Și n-am apucat să-ți zic niciodată chestia asta blestemată, măcar așa pentru a fi rămas consemnată în istoria cuvintelor spuse între noi, eu nu mă dezîndrăgostesc niciodată, vei rămâne cu mine tot timpul, nu știu ce să fac cu toate lucrurile astea pe care le simt și cum să le depozitez mai eficient în interiorul meu pentru a nu le mai simți atât de grele, și acum te-am cunoscut pe tine și pare iminent, și vei dispărea în ceață, așa cum te voi ruga să nu o faci, așa cum anticipez, așa cum am făcut-o și eu în alte contexte, asta e, trăim uneori iluzia că am ști care este momentul potrivit în care să ne strângem catrafusele, fie ele și doar imateriale, și dispărem în tăcere, sperând ca celălalt să înțeleagă, ne ascundem după numărul de telefon și după contul de WhatsApp pe care uneori mai apărem online, sperăm ca celălalt să înțeleagă și să nu mai spună nimic, la rândul lui. Să se descurce cum poate. Așa că universul meu a rămas agățat de unul din acele momente în care stăteam îmbrățișați, corp lipit de alt corp, neștiind cât ar mai fi durat toate astea, până când. Și acum mă chinui să-mi conserv memoria, să-mi țin în siguranță arhiva discuției de pe WhatsApp și imaginea chipului tău în memorie, în lipsă de vreo fotografie pe care să ne-o fi făcut în clandestinitatea noastră, vreau momente, ți-am zis, habar n-am ce vreau, de fapt, un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare, calm pe dracu. Și scriu toate astea cu gândul de a le printa apoi și de a le purta cu mine tot timpul, închise într-un plic, până când întâmplarea va face să ne reîntâlnim, Ce mai faci, mă vei fi întrebat, iar eu, ca un idiot, voi fi spus bine… ca și cum doar atât mai poți să spui atunci când ai tone de cuvinte nespuse, Stai puțin, am să-ți dau ceva, timp în care voi scormoni în rucsac printre cărți și hârtii, uite, vreau să citești asta, te rog, doar aberații, și vei citi poate declinul pe chipul meu, căderea, prăpastia, Am scris niște chestii, îmi pare bine că te-am văzut, Pa. Și apoi vidul, bătăile inimii, căderea, mersul pe stradă, discuțiile superficiale cu ceilalți, toate acele elemente pe care le voi simți atât de accentuat, atât de viu.

Continue Reading

Eu și șobolanii orașului

25122014

Te-am întrebat apoi, când deja era totul consumat, dacă pot să te iau în brațe. Era ceva ce mi se părea mai intim în gestul ăsta decât săruturile și partida de sex care l-ar fi precedat. Mi-ai spus că da și în clipa următoare brațul meu s-a târât pe trupul tău, strecurându-se pe sub pătură, până când și-a găsit locul perfect, echilibrul, până când mâna mea a întâlnit-o pe a ta și au stat împreună ceva timp, într-un gest aparent de conviețuire.

Noaptea se lăsase peste oraș și peste noi. Doar luminițele de la geamul tău, pe care nu le scoteai niciodată din priză, mai îndrăzneau să ne însoțească prin vis. Eram amândoi creația acestor nopți de vară peste care în curând avea să se coboare vântul rece al toamnei, iar mai târziu iarna. Puteam pune la comun extaz și plăcere, părți din trupurile noastre care nu cunosc altceva decât recele instinct animalic, mâinile, ochii, sexul, pielea în tot ansamblul său, puneam la comun timp din viețile noastre umplute până la extenuare de evenimente pe care rareori le puteam controla, și nimic altceva. Carne și transpirație, nopți și pahare de vin și un oraș întreg din care încercam să disting câte ceva de la înălțimea balconului tău. Și lumini împrăștiate pe toate străzile, și o mulțime de autoturisme, și oameni nocturni care se puneau probabil în mișcare atunci, laolaltă cu toți șobolanii găzduiți de subteranele orașului. Era loc de toate acestea în Bucureștiul nostru, doar de un singur lucru nu, pe care eu, în secret și în tăcere, începeam să-l concep. Mai mult de toată această dinamică a orașului, de acest haos clocotind al instinctelor puse în mișcare, nu era loc de altceva, iar mâna mea încolăcindu-se pe trupul tău începea să trădeze faptul că-n lumea asta există oameni care au în vocabular și anumite cuvinte din familia semantică a sentimentelor, și că eu sunt unul dintre acești oameni. Dar între noi nu era loc de sentimente, căldura verii era deja prea deranjantă, prea insistentă, și s-a băgat între noi învingând intimitatea nopții. Dar între noi era oricum nimic de la bun început, de la primele cuvinte și până la ultimele, doar tăcere și întuneric străpuns de luminițele de la geamul tău, doar sticle de vin, bere și țigări, doar un oraș în care puteam începe iar să căutăm orbește acel ceva care ne-ar fi putut scoate din întuneric. Pe mine cel puțin, care căutam asta. Peste ceva timp, odată cu schimbarea anotimpului, eu și șobolanii aveam să fim singurele ființe din orașul acesta a căror agitație nocturnă n-avea să fie înțeleasă de nimeni.

Continue Reading

Acest ceva care ne mănâncă pe dinăuntru

20042015

Galopam înnebuniți în căutarea fericirii. Cădeam de pe cai, ne rostogoleam prin câmpurile pline de praf, plini de transpirație, ne recăpătam curajul sărind înapoi și ne continuam goana nebună. Timpul ne urmărea fioros, turbat, disperat să ne prindă, să ne încolțească, să nu ne mai dea drumul în veci. Fugeam ca și cum vedeam ziua de mâine dispărând încet la orizont, ca și cum astăzi era ultima șansă când mai puteam avea certitudinea că ne bat inimile în piept. Eram în stare să scormonim după fericire până către centrul pământului, să săpăm cu mâinile goale, să ne forțăm mintea și trupul pentru a ajunge departe, tot mai departe.

Dacă e un lucru pe care l-am înțeles și l-am învățat în tot acest timp, acela este că fericirea este singura religie la care merită cu adevărat să accedem, că ea conține acel mesaj care te poate duce către tine însuți, pe drumul tău, nu prin bălării dogmatice și fantezii care întrec până și literatura de top. Cred în zeul fericirii, care nu este nimeni altcineva decât tu însuți, eu, Eul, acel cineva care stă tot timpul în capul tău și care te pune să faci aia și cealată, toate lucrurile contradictorii care s-au putut imagina vreodată. Cred în drumul fericirii pe ocolite, cred în misiunea autoasumată, cred în excese, cred în limite și în mersul pe limită, cred în încălcarea limitei și în acea provocare nebunească de a râde în față zilei de mâine cu tot ceea ce-ar putea presupune ea.

Cred că ne-am născut să ne amestecăm unii cu alții, să ne amestecăm visele, speranțele, timpul, perspectivele, întregile ființe, cred că ne-am născut să ne căutăm orbește unii pe ceilalți, mergând pe sârmă, legați la ochi, cu mâinile întinse, în egală măsură curajoși și înfricoșați. Cred că pot înțelege această dorință a multora, pe care eu o ridic chiar la un nivel mai sus, de a găsi fericirea, de a ajunge către ea cât mai repede, cât mai eficient – o iluzie, aș zice eu, și tocmai de aceea mă trezesc în anumite momente încurajând limite și excese, luând parte la ele, propovăduind o religie a fericirii, găsită însă pe ocolite, cu suișuri și coborâșuri, cu puncte de extrem, cu nebunie în priviri, cu căderi. Cred că nu ne mai ajung zilele și nopțile ca să fim noi, ca să ne găsim, ca să-i găsim și pe ceilalți, să ne conștientizăm orbirea, să ne ridicăm din praf, să ajungem să credem în voluptate, cred că trebuie să ne găsim curajul să distrugem din temelii acele idei abstracte precum raiul și iadul, să râdem lejer celor ce ne ameniță cu ele (raiul e o amenințare la fel de bună – ce plictiseală), să ne scoatem pe noi la înaintare, pe noi și fericirea noastră, pe noi și tot ceea ce-am depus de-a lungul timpului în noi, pasiunea, nebunia și dorința de viață, adică tot ceea ce-ar trebui să proclame orice religie ce-și dorește să unească oamenii între ei.

Continue Reading

Depășirea inefabilului

22102014

Viețile oamenilor nu trebuie să fie nici tolerate, nici acceptate, nici înțelese. Ele există. Universul intrinsec al fiecăruia dintre noi ne definește întru totul. În el își fac loc atât trăirile profunde, momentele de cădere și ideea de fericire, cât și interacțiunile pe care le avem cu ceilalți. Nu e nimic de înțeles, de acceptat sau de tolerat în fapul că exiști, și dacă lucrul ăsta se întâmplă, măcar să trăim la maximul potențialului nostru, valorificându-ne întru totul aspectele care ne definesc și care ne fac să fim noi, conglomeratul de proprietăți camuflat de numele pe care îl purtăm. Nimic nu ar trebui să intervină vreodată între om și fărâma magică de identitate care există în sine. Cred că trăim ca să ne construim, să săpăm neîncetat până în miezul ființelor noastre, cred că trebuie să ne valorificăm fiecare aspect al personalității, pe care știm sau simțim că îl deținem.

Există anumite elemente care pot fi puse cu greu în cuvinte și după care aștepți uneori ani întregi, poate chiar vieți. Există lucruri care nu sunt simple și care se ascund în noi, pe care le simțim vibrând în același ritm în care ne bate și inima; sunt lucruri cu care învățăm, de nevoie, să trăim. Sunt lucruri fără de care noi înșine nu am fi: ne-au urmărit creșterea, ne-au împlinit transformarea, există lucruri pe care le purtăm în noi, adesea tăcute și misterioase, de la care am învățat mult mai mult decât au reușit să ne învețe părinții și școlile. Există fascinante vibrații care ne străbat în fiecare minut trupul, există ceva asemenea unei perle strălucitoare și imateriale care s-a format treptat înlăuntrul nostru. Există lucruri care te definesc și care n-au nevoie de cuvinte pentru a fi explicate. Și există tăceri care ne închid în miezurile lor și care ne fac uneori să ne consumăm eurile, în anumite nopți în care vântul tomnatic intră în viteză pe geamul lăsat deschis, în întunericul nopții. Și acesta există, la rândul lor, precum viețile oamenilor, precum tăcerile în care ne afundăm, precum acele lucruri misterioase care ne guvernează viețile interioare. Și pe cât de nebunească e ideea de a nega toate aceste lucruri, pe atât de palpitantă pare a fi aceea de a-ți lua viața în piept și de a merge mai departe lăsând libere lucrurile pe care le-ai ținut până acum în umbră pentru că n-ai știut cum să le faci să sune frumos. Acum nu mai contează asta.

Continue Reading

Inimi și instincte

06012015

Oamenii gravitează adesea unii în jurul celorlalți, sub acțiunea unui potențial de neînțeles, fără să bănuiască măcar acest lucru. Zile și nopți care se succed într-un mod alert, care nu te lasă să respiri, și oameni care se perindă prin ele fără să-și spună mare lucru, ca pe scena unui teatru pe care se joacă o piesă din categoria absurdului. Cu inimile bătându-le sălbatic în piept, se împiedică uneori unii de ceilalți. BUM, BUM. B-U-M. Oamenii se privesc în ochi, se opresc două secunde față în față, se prind de mâini și își intră prin ochi unii în capetele celorlalți încercând să se înțeleagă, să comunice, să-și spună ceva. BUM, BUM. Oamenii se lasă purtați de instincte, mâini și buze care rătăcesc adesea pe trupuri străine ca și când rațiunea i-ar fi părăsit prin deșerturi aride, tăgâdâm-tâgâdâm galopând la infinit, când diminețile se aruncă violente la încăierare cu nopțile, și ah, cât de bine înțelegem aceste animale care se hrănesc cu secunde, căci doar atât avem (secunde, secunde, secunde), pe care ni le promitem din priviri din spatele pleoapelor închise. Suntem slabi, și unii, și ceilalți, și știm că nu ne trebuie mult să cădem în ispită, această dulce provocare a vieții, această crimă pasională pentru a ucide plictiseala care se strecoară în trupurile noastre treptat în fiecare zi. Și ne lăsăm de bună-voie pradă ispitei, eliberăm din lanțuri buze și mâini, nopți și zile, tâgâdâm-tâgâdâm galopând la infinit în căutare de extaz și de moarte. Și nu ne înțelege nimeni, decât forța care ne ține împreună, decât noaptea, și cădem treptat unul înspre celălalt cu inimile sălbăticite în piept. Secundele ne vânează neiertătoare. Și oamenii, ca niște animale ce sunt, se lasă uneori pradă acelor glasuri teribile care urlă cu disperare din interiorul inimilor, din capul pieptului, în nopțile de singurătate și frig. Și oamenii se târăsc pe măsură ce nopțile se scurg, speriați de lumină, conștienți de faptul că toate lucrurile bune se destramă, că instinctele nu supraviețuiesc luminii zilei, că viețile noastre profunde și adevărate, lipsite de falsitatea convențiilor sociale, vor fi călcate în picioare de prezența celorlalți.

Nu e bine, mi-a zis. Dar e atât de bine…

Continue Reading

Scrisoarea

15042015

Te rog să mă ierți pentru chestia asta. Puteam la fel de bine să-ți trimit un email sau să-ți scriu două-trei cuvinte într-un SMS, ar fi fost mai rapid și mi-ar fi cerut mai puțin efort. Am preferat să mi te imaginez totuși găsind plicul din care ai scos apoi această hârtie, privindu-l cu o anumită curiozitate. L-ai întors poate de pe o parte pe alta, ai observat ștampilele și timbrele ce poartă în ele originea unor locuri îndepărtate.  Tocmai l-ai scos din cutia poștală, laolaltă cu toate celelalte plicuri, majoritatea de dimensiuni mari, conținând acte legate de jobul tău. Da, aceste imagini îmi stau încă în minte. Ai intrat apoi în lift, ai închis ușile și te-ai uitat la plic în timpul în care ajungeai treptat la ultimul etaj. E probabil același lift în care îmi simțeam și eu inima sărindu-mi din piept atunci când îți făceam câte-o vizită în acel început de vară de care eu îmi aduc aminte foarte bine. Dacă nu te-am uitat, după atâta timp, e poate doar un blestem al memoriei, care nu mă lasă să fac niciun pas fără să port după mine întreaga mea existență a cărei forță apăsătoare mă trage puternic în jos, înspre mine. Ți-ai adus poate aminte, atunci când ai văzut ștampila de pe plic, că la un moment dat ți-a vorbit cineva despre orașul ăsta. Te întrebasem dacă l-ai vizitat, într-una din serile în care am băut împreună o sticlă de vin roșu, până când noaptea s-a lăsat încet peste noi și peste întreg Bucureștiul. Era poate acea noapte în care începuse să plouă, singura de acest fel care ne-a prins împreună. Te rog să mă scuzi pentru că ți-am scris în felul acesta, pentru că te-am îngreunat cu niște hârtii cu care nu vei ști probabil ce să faci după ce le vei fi parcurs, dacă vei avea răbdarea asta. Te-am căutat pe Google. Încă exiști. Ai aparent aceeași adresă de corespondență, dacă nu sunt cumva înșelat de informațiile pe care le-am găsit. Așa că ți-am scris. Știi prea bine cât de mult mă chinuiam să-ți spun câteva cuvinte, te vedeam cum mă privești încercând să înțelegi ceva din chestia de neînțeles care eram pe vremea aia, nu că s-ar fi schimbat ceva între timp. Și mai știu că te-a îndepărtat neputința asta a mea de a vorbi, deși crede-mă că încercam și că făceam tot posibilul. Așa că ți-am scris, deși poate că e cam târziu. Nu m-ar mira, la fel de bine, nici să nu mai știi cine sunt, poate c-am dispărut de mult timp din agenda telefonului tău, ceea ce nu e un lucru rău. Dar tu încă exiști la mine, deși n-am mai schimbat niciun cuvânt tocmai de atunci, când tu ai preferat să dispari dintr-odată, deși te rugasem în prealabil să nu faci asta. Și așa am rămas cu o tonă de cuvinte pe care n-am putut să ți le spun niciodată, iar când aș fi putut n-am mai avut ocazia. Îmi pare rău dacă te încarc inutil cu aceste hârtii sau dacă ele sunt inoportune. Le poți arunca fără probleme la gunoi, poate că de fapt nici n-ai pierde nimic. Poate că la tine nu s-a schimbat mare lucru, poate că ți-ai continuat viața fără să te cramponezi de mica noastră istorie, poate că pentru tine e fost mai ușor. Îmi spuseseși de dinainte că tu nu te îndrăgostești, și adevărul e că nu am avut nicio speranță în sensul acesta. La fel de bine, știam că eu mă voi îndrăgosti de tine și că-mi asum suferința de care aș fi putut avea parte, cu mare probabilitate, în momentul retragerii tale definitive, așa cum înțelesesem deja că o să se întâmple.

Așa cum poate ai bănuit deja, locuiesc în momentul de față în Lisabona. Străduțele în pantă, apusurile fermecătoare de pe Tejo și clinchetele chitarei portugheze m-au atras în cele din urmă pe aceste pământuri al căror magnetism n-am putut să mi-l explic niciodată, la fel de bine cum n-am putut înțelege nici incredibila rezonanță pe care am simțit-o cu tine. Mi-am închiriat un mic apartament în Alfama, pe o străduță din vecinătatea castelului. Dimineața ies și iau micul dejun la un café din apropiere, unde schimb câteva cuvinte cu domnul José, vânzătorul. Nici în România n-am simțit familiaritatea pe care mi-o inspiră oamenii ăștia. Între timp am ajuns să le vorbesc destul de bine și limba, această melodioasă alăturare de sunete grave. M-am camuflat bine, așa cum mi-a reușit dintotdeauna. Pot trece cu ușurință drept un om de-al locului și de multe ori nu mă dă nimic de gol. Mă îndrept apoi înspre stația de tramvai, unde aștept celebrul 28 pentru a coborî în Baixa, de unde iau apoi metroul din Praça da Figueira pentru a merge la institut. Puteam să-mi găsesc vreun apartament mai modern, mai aproape de zona universitară, pe care să mi-l permit fără probleme, dacă n-ar fi fost dorința asta a mea de a sta ancorat în realitatea oamenilor simpli. Sunt în al doilea an de postdoc, ceea ce înseamnă că în curând va trebui să iau o decizie dacă voi încerca să obțin un contract pe un termen mai lung sau dacă mă întorc în țară. Nu m-am hotărât încă ce voi face. Nu simt că timpul m-ar grăbi cu ceva. Probabil că te-ai schimbat deja de hainele tale de lucru, ți-ai dat jos pantofii și sacoul, ți-ai pus un tricou de casă și ți-ai aprins o țigară, asta dacă încă mai fumezi. Încă îmi stă întipărită în minte imaginea ta învăluită de fum. Probabil că stai pe canapea, ținând aceste hârtii în mâna stângă în timp ce țigara se consumă încet. Din când în când scrumezi. Probabil că te-am plictisit deja. N-am de unde să știu dacă te aștepta poate cineva, aș avea toate motivele să cred că T. s-a întors între timp și că vă este bine împreună. Dacă este într-adevăr așa, atunci să știi că mă bucur. În acest caz, poate că ai amânat să deschizi plicul, poate că ai preferat să-l arunci din start, așa cum arăta, fără expeditor și cu însemne portugheze, sau l-ai pus undeva pentru a-l citi mai târziu. S-au l-ați deschis împreună, parcurgând în tandem rând după rând. Niciuna dintre variante nu m-ar descuraja să continui, măcar ca o formă de exorcizare a tuturor  acestor cuvinte care mi se rostogolesc prin organe și-mi inundă sângele. Probabil că tu continui să citești și te afunzi din ce în ce mai mult în scrisoarea asta, dacă n-ai aruncat-o deja, la un interval de timp diferență de momentul în care eu însumi mă afund din ce în ce mai mult în scrierea ei. Fără să ne dăm seama, suntem un fel de particule aflate în puncte diferite din timp și din spațiu, a căror vibrație ajunge să se suprapună fix acum, când tu citești și când eu scriu, deși vezi prea bine că acest acum diferă de la un loc la altul, de la o inimă la alta.

Seara, după ce plec de la institut, mă plimb ceva timp prin oraș. Obișnuiesc să intru la Bertrand, o librărie frumoasă de pe Rua Garret din Chiado, așa cum obișnuiam să fac și în București cu librăriile de prin centru. Cobor apoi pe Calçada do Carmo până când ajung la treptele pe care se ridică Calçada do Duque, la baza căreia se găsește un mic local unde se vinde ginginha, un lichior de cireșe asemănător cu vișinata noastră. Beau de obicei vreo două-trei, stând lipit de peretele din micuța încăpere care nu are mai mult de un metru pătrat, simțindu-mă de-a dreptul înnebunit de spectacolul uman care se perindă prin local. Localnici și turiști, veseli sau mai triști, cunoscători sau nu ai băuturii, intră și cer ginginha, în cele câteva limbi pe care le vorbește Márcia, una dintre fetele care vând și cu care m-am împrietenit între timp. Mă gândesc uneori cum ar fi să intri tu dintr-odată, să fiu lovit din plin de surprinderea de a te vedea acolo, în acest oraș pe care-l iubesc cu ardoare și care-mi răspunde în felul lui, așa cum știe, așa cum poate. Ți-am ghicit uneori trăsăturile pe vreun chip străin, ți-am distins timbrul vocii în apropiere, dar nu erai tu. Și după ce plec de acolo, mă opresc pe undeva să mănânc, înainte de a mă retrage încet acasă, atunci când nu-mi fac alte planuri, și de cele mai multe ori nu există niciunul. Recunosc că m-am gândit de câteva ori cum ar fi fost să te plimb cu mine pe străzile acestui oraș, să-ți arăt locurile pe care am ajuns să le îndrăgesc, să împart cu tine ceva din farmecul obsedant a tot ce înseamnă el. Și să împart cu orașul ceva din fascinația pe care mi-ai inspirat-o tu. Dar tu ești încă acolo, în acel București care astăzi nu reușește să-mi dea nici el pace și în care au rămas încă o multitudine de elemente care mă bântuie. Seara mă bag în pat, previzibil, citind câteva pagini dintr-o carte, până când mi se face somn și sting lumina. Așa cum probabil ți-ai dat seama, sunt încă singur. Cu timpul te obișnuiești și cu starea asta, devine parte din tine, mai ales dacă ai simțit-o dintotdeauna. Nu mai caut să cunosc pe nimeni; m-am săturat de tot ceea ce înseamnă dating, de întâlniri random în care să mă chinui să port o conversație în care să spun cât de cât ceva despre mine. Ar putea părea o stare de calm, dacă n-ar fi de fapt o stare de colaps social. Mă mulțumesc să mă concentrez pe munca mea de cercetare și să las alte lucruri la voia întâmplării.

Nu știu exact de ce ți-am scris. Poate că-mi doream să știi că nu te-am uitat și că încă mă gândesc la tine. Bineînțeles, asta nu detonă decât faptul că sunt slab și că tot ceea ce fac e să târăsc prin toată lumea niște sentimente care au crescut în mine și de care nu reușesc să mă eliberez. Poate că doar căutam un mod de a mai afla cum ești, deși nu aștept în mod special un răspuns la această scrisoare. Poate că doar mă năpădește singurătatea, deși orașul acesta poate să țină loc foarte bine unei persoane. Te poate fermeca atât de mult încât ajungi să-i acorzi lui toată atenția și afecțiunea ta. Mersul pe străduțele înguste ajunge să fie un lung dialog cu mine și cu orașul, cu ceea ce se învârte în capul meu și care clocotește sub țeastă. Ți-am scris sperând să-ți pot spune ceea ce n-am avut ocazia la momentul acela, sperând că anumite cuvinte, așezate pe o coală de hârtie, vor reuși să rezolve ceea ce trecerea timpului n-a fost în stare. Și ți-am mai scris pentru că mi-e dor de tine și pentru că nu prea mai știu cum să cad la înțelegere cu dorul acesta, cum să-l fac să se ducă, să mă lase uitat. Mi-aș dori, pe de o parte, ca habar să nu ai despre ce tot vorbesc, ce-i cu aberațiile astea,  și să fi abandonat de la început aceste hârtii. Ar fi poate mai simplu. De altminteri, nu mă aștept să fi ajuns să însemn ceva pentru tine. Au trecut câțiva ani de când ne-am văzut ultima oară și de când am schimbat ultimele cuvinte, ai avut poate nenumărate alte aventuri, trupul tău cunoscând alte atingeri. Habar nu am. Poate că ți-ai aprins a nu știu câta țigară așteptând ca această halucinație să ajungă la sfârșit, poate că ai continuat să citești din curiozitate, nu pot decât să-mi imaginez aceste scenarii în timpul în care scriu, ca un ultim lucru care mi-a rămas în urma scurtei noastre povești.

Uneori motivele pe care le avem pentru a dispărea conștienți din viețile celorlalți nu pot fi înțelese de către nimeni altcineva. Uneori nici noi nu le înțelegem prea bine. Și eu mi-am îndreptat de câteva ori pașii în exteriorul cercurilor imaginare care descriu interacțiunea cu ceilalți, la fel cum și tu ai făcut cu mine. Te rugasem să nu o faci în felul acesta, anticipând faptul că ceea ce-ar fi rămas în urmă ar fi fost în mare parte doar o cantitate imensă de cuvinte nerostite cu care nu voi mai ști o viață întreagă ce să fac, cum să le întrebuințez, care mă vor împiedica să relaționez cât de cât cu ceilalți. Uneori mi se pare că fiecare acest gen de interacțiune mă lasă cumva defect. Dar ție nu-ți pasă probabil de astfel de lucruri, îmi aduc aminte prea bine când îmi spuneai că le cei douăzeci și șapte de ani ai tăi nu te îndrăgostiseși niciodată până atunci, asta în ciuda faptului că pretindeai fidelitate unei relații la care luai parte de câțiva ani. Ți-am apreciat totuși atenția de a mă ține la distanță spunându-mi că nu vrei să mă faci să sufăr. Unii dintre noi suntem dominați de un masochism de felul acesta, ne hrănim la propriu cu aceste sentimente care ne consumă toată energia interioară, ne devorăm pe noi înșine în încercarea de a relaționa cu altcineva. Poate că ți-ai dat seama de asta;  o știam și eu din prima clipă în care ți-am spus că dacă vom continua în felul acesta, mă voi îndrăgosti de tine. Și după cum vezi, asta s-a și întâmplat, chiar dacă nu ți-am spus-o în mod expres niciodată. Cred că a fost totuși evident. De altfel, îmi devenise și mie destul de clar încă de la ultima noastră întâlnire, când te urmăream prin apartament cum te pregăteai pentru muncă, că era una dintre ultimele. Îți zâmbeam. Nu pentru că ceva s-ar fi răcit între noi, ci tocmai pentru că ceva nou începea să-și facă simțită prezența în partea mea de univers.

Îmi dau seama că poate nu sunt foarte coerent și că nu reușesc să trec la subiect, măcar de-aș ști care ar fi acela. Ai glumit la un moment dat, încercând să mă faci să mă exprim, întrebându-mă dacă vreau să vorbim pe WhatsApp, în condițiile în care ne aflam deja față în față. Mi-am pierdut între timp până și capacitatea de a mă exprima adecvat în scris, se vede prea bine cum eșuez să scriu ceva la obiect. Uneori ne înțelegem atât de bine cu vocile din capul nostru încât comunicarea cu ceilalți devine doar un amplu efort. M-am lovit dintotdeauna de chestia asta și încă n-am reușit să o depășesc. Poate că nu există niciun subiect. Poate că mă învârt în cerc. Habar nu am de ce m-am decis să-ți scriu după atâta timp, și mai ales de ce te-am ales pe tine. Am mai iubit între timp, la fel de bine cum mai iubisem și până să te cunosc pe tine. În aceeași măsură, am refuzat câteva povești care mi se ofereau pur și simplu. Dar hai s-o lăsăm baltă, habar n-am unde vreau să ajung. Aș putea abera așa pagini întregi fără niciun rost. Sper că te-ai oprit de mult din citit și că n-ai ajuns până la aceste rânduri ca să vezi cât de incoerent sunt. Mă voi opri din scris. Voi intra totuși mâine în oficiul poștal din Praça Luis de Camões pentru a cumpăra timbre. Ar fi ultimul efort pe care pot să-l mai fac pentru a cădea la o înțelegere cu toate lucrurile din jur. Voi merge apoi la laborator, acolo unde nu trebuie să mă fac înțeles, acolo unde nu contează ce simt. Electronilor nu le pasă de doruri inefabile și de povești care sfidează distanțe de mii de kilometri. Mă voi opri aici. Sper că ești bine și că ai rămas în mare parte la fel cum te știu. Lucrul ăsta n-ar însemna nimic altceva decât persoana de care m-am îndrăgostit și căreia m-am hotărât să-i scriu. Îmi pare rău pentru eventualele complicații pe care această scrisoare riscă să ți le creeze. Voi ieși să mă plimb pe străzi pentru a mă gândi ce voi face până la urmă cu ea. Dacă ai citit până aici, să știi că n-am intenționat să-ți provoc nicio reacție și nici să te fac să-ți fie milă de mine, n-ai avea de ce. Dacă am reușit să scriu atât fără să exprim de fapt nimic, asta e doar din simplul motiv că mi-e dor. Poate că acest saudade pe care îl invocă portughezii în cântecele de fado a pus până la urmă stăpânire și pe mine, poate că așa li se întâmplă tuturor celor care pun piciorul pe pământurile astea. Cazi în visare privind la curgerea prelungă a Tejo-ului și îți aduci fără să vrei aminte de toate acele momente din viață al căror sublim ți-a încătușat inima. Eu, după câte se vede, mi-am adus aminte de tine.

Continue Reading

În trecere

140420115

Am văzut-o în cele din urmă, venind de pe străzi slab luminate, hăituit fiind de propriul meu instinct de singurătate. Era ușa din spate. M-am apropiat și am apăsat pe mâner până când sunetul unui declic eliberat mi-a dat de înțeles că s-a deschis. Am intrat în încăpere scuturându-mă de apa care-mi mai stătea prin păr, așezată acolo de ploaia și de vântul de afară. Era cald înăuntru și o stare de bine începea să-mi învăluie corpul. Mi-am găsit repede masa la care erau deja așezați cei câțiva prieteni cu care obișnuiesc să beau zi de zi, strânși laolaltă în jurul unei mese, guvernată de o dinamică a scaunelor și a sticlelor și paharelelor de alcool pe care fiecare dintre noi le dădeam pe gât, fiecare în ritmul lui, cu obiceiurile lui, cu concentrația de alcool la care și-a obișnuit trupul și mintea.

Intrasem pe ușa din spate venind dintr-o altă lume. Bucureștiul, cu toate misterele lui nocturne, cu oamenii de tot felul care în acel moment își duceau existența fiecare după putința și chemările lui, rămăsese în spate, fusese renegat de lumea închisă a cârciumii, fusese lăsat în urmă de căderea în starea aceea de neutralitate, în care mintea se scufundă treptat în alcool și fum de țigară și în care trupul uită de sine simțind din ce în ce mai mult apăsarea tandră a somnului.

Ușa din spate este uneori martorul și complicele tumulturilor noastre interioare. Este vocea tăcută care te primește atunci când intri, și cea de încurajare atunci când pleci. Ea ne păstrează secretele și ne amplifică misterele, ea separă și întregește. Pod între lumi, trecere între ce se vede și ceea ce e doar subînțeles, ea ne privește colapsurile și revenirile. Primele, incredibil de rapide și imprevizibile, celelalte, necesitând un amplu efort depus într-un timp mult mai lung. Treceam des pe această ușă, trecând din și înspre visele mele, venind și ducându-mă în universurile stranii și misterioase care gravitează în jurul celorlalți oameni. Căci ușa din spate, ferită uneori de priviri iscoditoare și curioase, ascunde în spatele ei mistere ademenitoare, cu și despre oameni, pregătite să-ți împlinească devenirea.

Iar eu nu sunt decât un pasager, un trecător întâmplător și grăbit. Vin și mă duc. Nu avem timp de mai mult, agitația vieții nu ne permite să ne oprim să ne tragem suflul sau să contemplăm peisajul. Trăim iluzia faptului că avem destinații spre care ne îndreptăm, și că evoluția vieții noastre depinde dacă noi ajungem sau nu acolo. Și ne grăbim, și deschidem și închidem uși, după cum ni se interpun în drum, după cum destinul ni le bagă mai mult sau mai puțin incomod în față. La un moment dat părea că aceasta îmi este menirea, să tranzitez uși, să intru în încăperi în care sălășluia tăcerea și să ies apoi în vâltoarea mulțimilor de oameni. Pe uși pregătite mereu să se închidă și să se deschidă în urma mea.

Continue Reading