Descompuneri

Stau întins în pat și citesc, învelit cu membrana groasă menită să mă apere de frig și de lume. Citesc și nu mai pot să respir, uit ceea ce înseamnă respirație, uit de întreaga istorie a acestei lumi, uit de stele, de galaxii, de oameni, de atomi, de molecule, uit de curgerea sângelui meu prin artere, vene și capilare, uit de mișcările de rotație ale Pământului, sunt doar eu și obiectul masiv pe care îl țin între degete, cu toate paginile sale, cu toate cuvintele așezate unul după altul într-o ordine strigătoare la cer. Sunt eu și cartea care și-a făcut punct de spirjin pe pieptul meu, respirăm împreună devenind treptat, secundă cu secundă, o celulă minusculă din plămânul Universului, din totul care s-a ascuns bucățele cu bucățele în inimile tuturor oamenilor, sunt doar eu și cartea care mănâncă din mine de viu, care se topește între degete și mi se strecoară în creier, printre striurile encefalului, alunecând senzual. Eu nu exist, nimic din mine nu are niciun sens, nici zei, nici credințe, nici ochiul meu, prizonier al sferei sale, nici inima mea, încătușată sub stern, nimic nu există, decât ceața care s-a lăsat peste lumea în care ne-am obișnuit să trăim în ignoranța noastră de zi cu zi. Doar Cartea, care apasă violent pe piept, care se scufundă treptat devenind una cu inima mea, doar cartea a cărei oscilație se armonizează cu întreaga mea ființă, pagină cu pagină, zi după zi. Și ceva, în interiorul țestei mele, explodează asemenea unor mici floricele de porumb sau a unor stele aflate la milioane de ani-lumină depărtare, ceva începe să se transforme sub cutia de os în care îmi petrec existența, în așa fel încât încep să disting, din străfundul paginilor, Omul. Sunt eu și Omul, sprijinit pe pieptul meu, șapte miliarde cu totul, înghesuit pe suprafața paginilor, în volumul tridimensional al Cărții. Eu nu mai exist, doar ceva ce seamănă cu ințelegerea mea asupra nimicului pe care l-am trăit până acum, asupra secundelor în care am avut iluzia că am realizat ceva, mai există doar ceva precum o lumină îndepărtată, ascunsă ochilor omenești, care iese din pagini și-mi orbește unul câte unul conurile și bastonașele lăsându-mi ochii neputincioși, străpunși de existență și de adevăr. Eu nu exist, și nu aș mai putea pretinde vreodată acest lucru. Sunt doar urma în care aș mai putea să cred vreodată din amintirea celui care am fost.

Continue Reading

Dosarul C.

10092015Există un moment dincolo de care începem să conștientizăm faptul că o parte a energiei pe care o consumăm zilnic (mai mult sau mai puțin, în funcție de fiecare dintre noi) e alocată unui proces de sedimentare a memoriei, unei încercări continue de a rememora momente care ne-au afectat pe termen lung și de care nu mai putem scăpa, pe care le purtăm în noi permanent. Există un moment critic dincolo de care viața se saturează, în care nevoia de a trăi începe să fie combătută de aceea de a îți aduce aminte, iar aceasta este generată de funcționarea misterioasă a organelor trupului nostru, de descărcările electrice din creier, de pulsațiile alerte ale inimii și de curgerea torențială a sângelui prin artere, vene și capilare. E momentul în care îți dai seama că se întâmplă ceva cu tine, că ceva inefabil începe să te tragă în jos, că simți o greutate venind din interiorul pieptului, pe care nu poți s-o explici. Și trăim într-un timp în care conservarea memoriei nu mai este deloc o dificultate: mii de fotografii și pagini întregi de text pot fi adăpostite astăzi pe suporturi electronice având dimensiuni de ordinul milimetrilor, care pot fi accesate oricând pentru a ne oferi nouă, celor afectați de trecerea timpului, un anumit reconfort. Doar că acest lucru nu este niciodată de ajuns, mai ales atunci când inima colcăie cu disperare și când trupul se înfioară involuntar ca urmare a unei amintiri colective a tuturor celulelor care-l compun, precum și a celor pe care le-ai pierdut între timp prin funcționarea firească a întregului sistem de organe.

Și te trezești într-o zi cu nevoia apăsătoare de a te întoarce și de a te afunda pe drumul primejdios al memoriei, ca într-o pădure deasă și întunecată, pe alocuri chiar și mlăștinoasă, dar în care știi că se găsesc în anumite locuri, însemnate pe o hartă temporală a vieții tale, acele momente care au contribuit la devenirea ta de până acum, acele momente pe care n-ai reușit să le iei cu tine mai departe, să le faci purtabile, ușoare, de tolerat. Așa că uneori simți nevoia să te întorci la ele, luptându-te cu tine însuți.

Pare ușor să le spui celorlalți că tu nu te îndrăgostești niciodată, că în ciuda anilor pe care îi ai și a relațiilor de lungă durată pe care le-ai avut, tu n-ai iubit niciodată cu adevărat. Ba chiar te pui să-i întrebi, dincolo de perdeaua lor de tăcere, de atingerea pe care ți-o oferă pe obraz și de zâmbetul tâmp ce s-ar vrea înțelegător, cum e să fii îndrăgostit, de parcă ar fi atât de simplu de pus în cuvinte și de parcă nu s-ar fi scris tone de literatură despre asta. Doar că eu aveam ceva și mai puternic de enunțat, la limita nebuniei: eu nu m-am dezîndrăgostit niciodată, pregătit să-mi semnez astfel condamnarea la nebuni, condiția spre care de altfel simțeam că mă și îndrept. Îndrăzneam că insinuez că port în continuare cu mine, chiar și în acel moment, în fața acelui pahar de vin, cu aceeași intensitate din urmă cu (deja) ani întregi, prăpăstiile și declinul a ceea ce a însemnat dragostea pentru mine, c-am ajuns să dezvolt între timp teama de a mă întâlni întâmplător pe stradă cu acele chipuri a căror vedere îmi făcea inima să-mi sară din piept. Mă sălbăticisem între timp, mă rănisem, mă purtam prin universul tridimensional șchiopătând tăcut, și cu toate astea mi se învârtise ceasul până în momentul în care devenisem pregătit s-o iau de la capăt, să risc, să mă las purtat într-un dialog, să beau niște beri împreună cu tine (iată momentul în care n-am mai fost în stare să te țin deoparte și te-am introdus în frază, în mijlocul ideii, al gândului, acolo unde stai de ceva timp, acolo de unde n-ai mai plecat, și chiar că nu am mai vorbit de mult timp, ce mai faci?, mi-aș fi dorit să pot să vorbesc cu tine atunci, să nu dispari așa în ceață, chiar dacă am înțeles și am acceptat totul așa cum a părut că este, așa cum am pretins că ar fi), să te las să mimezi jocul cu numărul de la interfon, să te privesc zâmbitor înainte de a te săruta pentru prima dată, în timpul în care liftul urca încet, să particip la restul jocului încercând să renunț încet la scutul meu social, să te las să mă cunoști așa cum eram, așa cum sunt și acum, să-mi cer scuze pentru semnele pe care ți le lăsasem pe gât, să-mi uit periuța de dinți pe marginea chiuvetei, să inventez un cod care să ne aparțină. Și restul lucrurilor care nu au depins doar de mine, și pentru care timpul s-a folosit de noi ca să le genereze (știi, într-o zi veneam inocent în oraș pregătit să-mi fac o radiografie la dinți sperând ca apoi să te întâlnesc, timp în care tu îmi scriai că indiferent cât de mult ne-am atașa unul de celălalt, it won’t become a relationship, că trebuie să las orice speranță, că nu există (așa cum aveam să cristalizez mai târziu răspunsul la întrebarea ta) un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare), Vreau momente, nu relații, ți-am spus chinuindu-mă să strâng laolaltă câteva cuvinte de pe asfaltul mocirlos al minții mele. Și oare cât voi mai simți nevoia să scriu despre asta? Și am trăit niște momente pe care le-am strâns în mine și cu care nu mai știu ce să fac. Inima bătându-mi în piept până la fericire, până cât mai aproape de ea, îmbrățișarea apăsătoare a trupurilor, mâini și degete înnebunite să atingă tot ce prindeau, ochii care se războiau în priviri, câteva astfel de momente întâmplate în câteva zile, prea puține dintr-o viață, care aveau să însemne pentru mine mult și față de care nu mă puteam face deloc înțeles. O perioadă din viață trăită cu intermitențe, în care așteptam momentele în care urma să te văd, dar de la care nu puteam aștepta nimic.

Și între timp m-am ținut de cuvânt, deși aproape că mă mir și eu cum rezist. A trecut jumătate de an de când n-am mai schimbat nici un cuvânt, de când nu ți-am mai scris nimic, așa cum îți spusesem că am s-o fac. M-am ținut de cuvânt și am dispărut, acea dispariție pe care ți-o garantasem și pe care mi-o asumasem de la început. Acea dispariție menită să construiască până la sublim acea heartbreaking asymmetry pe care ai subliniat-o la cinci dimineața spunându-mi că-ți sunt atât drag. Și n-am înțeles prea bine cum a evoluat timpul mai departe, dacă ne-a apropiat mai mult sau dacă ne-a îndepărtat, dacă ai ajuns cumva să te temi de ceea ce-mi spuneai și ai preferat astfel să rămâi în zona ta de siguranță, de unde personal nu îndrăznisem vreo secundă să te revendic, sau dacă acea exuberanță din primele întâlniri s-a dezintegrat treptat. Habar nu am. Pentru c-ai dispărut în ceață, așa cum anticipasem și cum te rugasem să nu faci, alegând, în opinia ta, răul cel mai mic, nimicul, în timp ce eu am fost exilat pe tărâmul cuvintelor care nu mai pot fi spuse și al memoriei pe care ești nevoit s-o conservi, pentru că e tot ceea ce ai. Mă uit din când în când la numele tău zgândărit fiind de multe simțiri; uneori mi-aș dori doar să știu că ești bine. Și n-am apucat să-ți zic niciodată chestia asta blestemată, măcar așa pentru a fi rămas consemnată în istoria cuvintelor spuse între noi, eu nu mă dezîndrăgostesc niciodată, vei rămâne cu mine tot timpul, nu știu ce să fac cu toate lucrurile astea pe care le simt și cum să le depozitez mai eficient în interiorul meu pentru a nu le mai simți atât de grele, și acum te-am cunoscut pe tine și pare iminent, și vei dispărea în ceață, așa cum te voi ruga să nu o faci, așa cum anticipez, așa cum am făcut-o și eu în alte contexte, asta e, trăim uneori iluzia că am ști care este momentul potrivit în care să ne strângem catrafusele, fie ele și doar imateriale, și dispărem în tăcere, sperând ca celălalt să înțeleagă, ne ascundem după numărul de telefon și după contul de WhatsApp pe care uneori mai apărem online, sperăm ca celălalt să înțeleagă și să nu mai spună nimic, la rândul lui. Să se descurce cum poate. Așa că universul meu a rămas agățat de unul din acele momente în care stăteam îmbrățișați, corp lipit de alt corp, neștiind cât ar mai fi durat toate astea, până când. Și acum mă chinui să-mi conserv memoria, să-mi țin în siguranță arhiva discuției de pe WhatsApp și imaginea chipului tău în memorie, în lipsă de vreo fotografie pe care să ne-o fi făcut în clandestinitatea noastră, vreau momente, ți-am zis, habar n-am ce vreau, de fapt, un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare, calm pe dracu. Și scriu toate astea cu gândul de a le printa apoi și de a le purta cu mine tot timpul, închise într-un plic, până când întâmplarea va face să ne reîntâlnim, Ce mai faci, mă vei fi întrebat, iar eu, ca un idiot, voi fi spus bine… ca și cum doar atât mai poți să spui atunci când ai tone de cuvinte nespuse, Stai puțin, am să-ți dau ceva, timp în care voi scormoni în rucsac printre cărți și hârtii, uite, vreau să citești asta, te rog, doar aberații, și vei citi poate declinul pe chipul meu, căderea, prăpastia, Am scris niște chestii, îmi pare bine că te-am văzut, Pa. Și apoi vidul, bătăile inimii, căderea, mersul pe stradă, discuțiile superficiale cu ceilalți, toate acele elemente pe care le voi simți atât de accentuat, atât de intruziv.

Te-am întrebat apoi, când deja era totul consumat, dacă pot să te iau în brațe. Era ceva ce mi se părea mai intim în gestul ăsta decât săruturile și agitația trupurilor care l-ar fi precedat. Mi-ai spus că da și în clipa următoare brațul meu s-a târât pe trupul tău, strecurându-se pe sub pătură, până când și-a găsit locul perfect, echilibrul, până când mâna mea a întâlnit-o pe a ta și au stat împreună ceva timp, într-un gest aparent de conviețuire.

Noaptea se lăsase peste oraș și peste noi. Doar luminițele de la geamul tău, pe care nu le scoteai niciodată din priză, mai îndrăzneau să ne însoțească prin vis. Eram amândoi creația acestor nopți de vară peste care în curând avea să se coboare vântul rece al toamnei, iar mai târziu iarna. Puteam pune la comun extaz și plăcere, părți din trupurile noastre care nu cunosc altceva decât recele instinct animalic, mâinile, ochii, sexul, pielea în tot ansamblul său, puneam la comun timp din viețile noastre umplute până la extenuare de evenimente pe care rareori le puteam controla, și nimic altceva. Carne și transpirație, nopți și pahare de vin și un oraș întreg din care încercam să disting câte ceva de la înălțimea balconului tău. Și lumini împrăștiate pe toate străzile, și o mulțime de autoturisme, și oameni nocturni care se puneau probabil în mișcare atunci, laolaltă cu toți șobolanii găzduiți de subteranele orașului. Era loc de toate acestea în Bucureștiul nostru, doar de un singur lucru nu, pe care eu, în secret și în tăcere, începeam să-l concep. Mai mult de toată această dinamică a orașului, de acest haos clocotind al instinctelor puse în mișcare, nu era loc de altceva, iar mâna mea încolăcindu-se pe trupul tău începea să trădeze faptul că-n lumea asta există oameni care au în vocabular și anumite cuvinte din familia semantică a sentimentelor, și că eu sunt unul dintre acești oameni. Dar între noi nu era loc de sentimente, căldura verii era deja prea deranjantă, prea insistentă, și s-a băgat între noi învingând intimitatea nopții. Dar între noi era oricum nimic de la bun început, de la primele cuvinte și până la ultimele, doar tăcere și întuneric străpuns de luminițele de la geamul tău, doar sticle de vin, bere și țigări, doar un oraș în care puteam începe iar să căutăm orbește acel ceva care ne-ar fi putut scoate din întuneric. Pe mine cel puțin, care căutam asta. Peste ceva timp, odată cu schimbarea anotimpului, eu și șobolanii aveam să fim singurele ființe din orașul acesta a căror agitație nocturnă n-avea să fie înțeleasă de nimeni.

Este frigul care intră pe geamul deschis și apa care curge din caloriferul defect. Încă mi-e dor de tine; n-am mai vorbit de ceva timp. Mă rătăcesc. Mă învârt în cerc. Mă însingurez cu numărul tău de telefon și cu arhiva discuției pe care am purtat-o de-a lungul timpului pe WhatsApp. Beau bere după bere după bere. Între timp a venit un fel de iarnă, m-au părăsit și cuvintele, până și ele. Și sunt o mulțime de oameni care vin și năvălesc peste mine, cu discuții absolut inutile și care cred că ar conta cumva, așa cică se menține societatea, cică așa se păstrează prieteniile. Dar cum să pot să țin cont de asta, când eu nu mă pot păstra nici măcar pe mine, când m-am lăsat să fiu purtat în derivă pe străzi, prin întuneric, prin viață. Pe tine te țin minte, pe tine încă nu te-am uitat, între timp se lasă noaptea, se așterne zăpada, vine iarna, voi căuta iarăși poate interacțiuni directe, voi zâmbi distant, voi întinde mâini, voi atinge cu ele posibilul și imposibilul, extazul și căderea. Mă voi întâlni poate întâmplător cu tine, îți voi spune, Știu, e OK, lasă, înțeleg, cu inima mea bubuind disperată în piept, Du-te mai departe, Mă voi duce și eu mai departe, voi pretinde că sunt bine și că în clipa asta nu scriu despre tine și că nici nu există vreodată șansa despre a scrie ceva despre tine, Știu, e OK, nu voi putea spune nicidecum, Mi-e dor de tine, acel dor care nu se va mai stinge deloc, niciodată, te-am căutat de câteva ori între timp, ai fost spațiul gol de lângă mine, tăcerea, am vorbit de câteva ori cu tine mergând singur pe stradă, schimbând metrouri și tramvaie, lăsându-i pe ceilalți să mă privească ciudat, asta e, Înțeleg, e OK, am venit să beau o bere, și inima mea, BUM, BUM, BUM, în piept, sub stern, în disperare, captivă unor lucruri pe care nu le mai poate rosti, Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, BUM, Mi-e dor de tine, BUM, am pierdut locul de lângă tine, am pierdut spațiul, timpul, m-am pierdut pe mine odată cu acea zi de august în care ne-am văzut ultima oară, în care ne-am zâmbit, adevărul e că mi-e frică, că mi-e dor, că te caut, că mirosul apartamentului tău stăruie încă la mine în creier, că inima mea, BUM, BUM, BUM, păstrează încă amintirea apropierii tale, perturbația inimii tale. Este frigul care intră pe geamul deschis și care mi se infilitrează treptat în carne, în oase, în gânduri, în cuvinte. Este tăcerea și dorul care se va cristaliza, care ne va soarbe de orice urmă de emoție. Așa vine sfârșitul a tot ce există, scriind, odată cu frigul, odată cu întunericul, odată cu golul din piept pe care simți că nu-l mai poți umple cu nimic.

Aș fi putut fugi mâncând pământul. Probabil că nimeni întreg la minte nu-și dorește conștient să trăiască povești complicate, care să-l erodeze pe dinăuntru, care să-i consume zilele și nopțile și care să nu-i ofere pic de liniște interioară. Așa că în momentul în care întâlnești pe cineva nou, alături de care trăiești niște momente de rezonanță care ți se par foarte mișto și care la a treia întâlnire îți spune că e deja într-o relație, și că va trebui să abandonezi orice speranță de a găsi ceva împreună, orice, în afară de niște momente izolate, în afară de niște din-când-în-când-uri de agitație a trupurilor, de îmbrățișări și săruturi pasionale, care îți spune astfel, indirect, că nu există fericire, probabil că rațiunea ar trebui să te salveze rapid, să-ți spună să te duci învârtindu-te, să scapi cât încă poți. Când cineva îți spune că ești doar substitutul unei persoane care momentan lipsește, în condițiile în care tu cauți un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare (cât de complicat este să exprimi asta, cât de absurd ar fi să pronunți cuvintele astea), pasul firesc ar fi să-ți spui salutul de rigoare și să pleci fără nici un fel de regret, fără nici un poate lăsat în urmă, fără să întorci capul. Cât încă poți.

Aș fi putut fugi mâncând pământul. Dacă n-am făcut-o, a fost doar din cauza faptului că apreciez mai degrabă experiențele tumultoase și prefer să mă chinui în loc să mă plictisesc, că mă mulțumesc mai mult momentele de rezonanță în care mi se pare că trăiesc fericirea decât starea de liniște pe care o pot găsi în restul timpului, și care nu conține nicio noutate, care nu lasă în urmă nicio plăcere. Dacă vom continua în ritmul ăsta, mă voi îndrăgosti de tine, ți-am zis, neștiind cum ar putea să decurgă totul dar neavând niciun pic de gând de a da înapoi. Zilele pe care le trăim sunt singurele lucruri pe care le deținem cu adevărat; experiența și intensitatea clipei sunt printre puținele lucruri la care am tins instinctiv vreodată.

Aș fi putut fugi mâncând pământul. Dacă am ales să ne vedem în continuare, dacă din când în când am căutat acele singure lucruri pe care știam că le-aș putea pretinde și la care aș fi putut spera, dacă uneori adormeam îmbrățișând un trup a cărui prezență putea dispărea în orice moment, a fost doar din cauză că mă mulțumeam cu clipele acelea fragmentare, instabile și lipsite de orice siguranță de continuitate, în loc să mă întorc la căutarea aceea orbească pe care o disprețuiam atât de mult.

Și mai era ceva. Nimeni, niciodată, în tumultoasa mea existență, n-a mai părut a mă înțelege și a mă accepta așa cum mă înfățișam, așa cum eram, așa cum știam prea bine că sunt, cu toate slăbiciunile și temerile mele profunde, cu tot ceea ce aveam de oferit. Preferam să am acest lucru în loc să mă întorc la întunericul meu propriu, niciodată pe deplin mulțumit de ceea ce aș fi putut găsi din căutările întâmplătoare. Mă simțeam bine. Pentru prima dată când părea a exista cineva care ar fi putut discerne cu adevărat dincolo de întunericul meu, mi se spunea clar că nu există fericire și că nu există calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare, că nu pot spera la nimic mai mult decât la secundele pe care le trăiam în acel moment, că nu există viitor. Ar fi trebuit să fug mâncând pământul de la început, dar am mai stat ceva timp, până când inevitabilul s-a produs, până când transformări insesizabile au început să se manifeste asupra inimii mele. Am știut de la bun început că e o nebunie, că nimeni întreg la cap n-ar alege insecuritatea și incertitudinea zilei de mâine.

Și dacă între timp am ajuns să convenim asupra tăcerii care se așează inevitabil peste oameni și lucrurile din jur, n-am perceput asta ca pe o dramă, deși am rămas, cum prea bine anticipam, luptându-mă cu mine însumi și cu inima care turbase. Dramele nu constau în sfârșitul lucrurilor, ci tocmai în nesfârșitul lor. Apreciam intensitatea celor câteva momente trăite, sticlele de vin pe care le-am băut împreună, încercarea de a-mi sparge zidul tăcerii (prea puțin timp, totuși, pentru asta), și ceea ce-am numit magnetismul dintre oameni pe care l-am simțit între noi. Stările instabile se dezintegrează rapid, asta m-a învățat pe mine știința, și se poate aplica foarte bine și la oameni. Dacă n-am fugit mâncând pământul, asta e pentru că mi-am dorit să rămân, având toate speranțele abandonate totuși pe străzi, înaintea ușii de la intrare. Și dacă n-am rămas mai mult, poate că lucrul acesta ține de economia timpului și a vieților noastre. O dată în plus, textul de pe brățara mea, pe care l-am tradus împreună în prima seară, își dovedea realitatea asupra mea.

O valor das coisas não está no tempo em que elas duram, mas na intensidade com que acontecem. Por isso existem momentos inesqueciveis, coisas inexplicaveis e pessoas incomparaveis.

știam că se face ora plecării, că s-a luminat de ceva timp, că trebuia să plec la serviciu, la treburile mele, la celelalte griji ale mele; eu și cu inima mea formăm un sistem unitar care nu dă rateuri decât rareori, în cazul vreunei defecțiuni la sistemul central; m-am ridicat în tăcere privindu-te zâmbitor, eu și cu inima mea care bătea ca disperata; te-am mângăiat pe frunte și m-am apropiat să-ți ofer un sărut. mi-am căutat hainele împrăștiate peste tot, eu și cu inima mea, mi-am adunat pantalonii de pe mașina de spălat și tricoul de pe scaunul din hol, mi-am luat cheile și portofelul de pe măsuța din ceea ce pentru tine era camera de zi (și ceasul, bineînțeles, ceasul pe care mi-l desfăcusem în grabă înainte de miezul nopții), m-am spălat pe dinți cu periuța pe care o aveam depozitată la tine în dulapul din baie, pășeam încet pe parchetul care scârția, eu și cu inima mea, am reintrat în dormitor, te-am sărutat pe obraz, ai mormăit ceva, ți-am zis pa, eu și cu inima mea, am ieșit trăgând ușa după mine, pe cea de la dormitor, pe cea de la intrare, apoi pe cea de la clădire, și toate celelalte uși imaginare care s-au închis apoi, am plecat în treaba mea, eu și cu inima mea, umblând ca bezmeticul cu greutatea în piept, cu inima inflamată, azi, ca și de orice altă dată, știind că nimic nu rezistă, știind că mă surp cu fiecare pas, știind că mă construiesc cu fiecare pas, fiind perfect conștient de strălucirea (și în același timp, declinul) tuturor lucrurilor. căci fericirea, atunci când îți stăruie pe piele și în creier, atunci când simple amintiri îți provoacă senzații de tremurat în mijlocul străzii, atunci când nu poți să-ți ștergi un zâmbet aiurit de pe față, această fericire complexă te duce undeva, într-o altă dimensiune a vieții, într-o altă înțelegere a secundelor care se scurg, dar nu pe lângă tine, ci în tine. trăiești timpul; ești timpul.

m-am oprit la dianei mi-am luat un vin și umbra îmi cădea peste pagini doar bănuiam că scriu ceea ce scriu era aproape miezul nopții lumina era de vină lumina așteptam să spui vino sunt aici te aștept la umbra paharului de vin timpul trece altfel timpul nu mai trece mi-au zis că la ora doisprezece se închide terasa și va trebui să iau o decizie intru sau plec stau sau mă duc mai beau un pahar îmi păstrez bani de taxi la umbra paharului de vin lucrurile se văd altfel habar n-am încotro mă îndrept de unde vin ce caut aici și acum fericirea fericirea nu e aici și cuvintele nici măcar nu se văd atunci când umbra se duce când lumina ajunge pe hârtie numai eu nu ajung nicăieri stau aici cu paharul meu de vin aplecat peste paginile întunecate și scriu și scriu și habar n-am când am să mă opresc și unde mă duc să mai cumpăr un pahar să mă mut înăuntru să plec stau și aștept și timpul trece altfel habar n-am cum beau și beau ce e chestia asta care trece prin mine dragoste dor chin dorință și o eventuală fericire sau nu cine sunt eu cine e cel care stă pe scaunul pe care stau eu la masă până la urmă m-am mutat înăuntru sunt singurul tip singur de la vreo masă de-aici dar sunt și multe mese libere și telefonul nu zice nimic și beau habar n-am ce caut aici în acest film în acest bucurești nocturn și singuratic de fapt știu ce caut port în mine așteptarea și declinul tuturor lucrurilor nimicul străzile sunt astăzi mediul meu mă scurg pe ele în timp ce orele nopții trec una peste alta încet plec și ajung la autobuzul de noapte aștept autobuzul de noapte e noapte îl văd apropiindu-se mă bucur stau pe bancă îl privesc apropiindu-se mă bucur dar îl las să plece din fața mea nu mă urc îi văd ușile închizându-se îl las să se ducă se îndepărtează așa cum mă îndepărtez și eu de toate lucrurile realității ăsteia se îndepărtează în timp ce eu stau impasibil cu telefonul în mână cu prea multă speranță cu prea multă dorință prea slab și fac cale întoarsă de la unirii universitate romană nu e prima dată când fac drumul ăsta azi de la zece jumate mă plimb încontinuu pe străzi și ajung în cele din urmă în control te văd și trec pe lângă tine nu zic nimic intru înăuntru îmi iau o bere și mă pun să scriu toate tâmpeniile astea și mai sunt vreo două ore până dimineață și eu sunt condamnat să stau aici și să scriu să-mi beau berea și să scriu și nu mai e nimeni în jurul meu m-aș putea îndoi chiar și de faptul că eu însumi sunt dacă n-ar fi toate lucrurile astea pe care le simt atât de apăsător mai e mult până dimineață și tu mi-ai zis că nu vrei să ne vedem azi că te trezești iarăși la unșpe dar prea târziu pentru mine pentru c-am lăsat deja autobuzul să plece și-am rămas cu speranțele mele iluziile pasiunile îndrăgosteala mea imposibilă târând toate chestiile astea prin tot orașul pe la unirii centrul vechi magheru control am lăsat autobuzul să plece și nu l-aș lua nici pe următorul pentru că dimineața ar fi atât de aproape și nu înțeleg de unde toate cuvintele astea toată imposibilitatea toată această senzație de a fi totul și nimic în același timp am trecut pe lângă tine și nu ți-am zis nimic nici salut nici altceva n-am știut ce să zic inima îmi bătea și mai e mult până dimineață și mai sunt atâtea pagini de umplut beri de băut mine de creion care se rup ți-am zis virtual c-am trecut pe lângă tine m-ai certat că de ce n-am zis salut or smthg habar n-am de ce n-am vrut să deranjez de unde vin cuvintele astea nu e nimeni pe lângă mine nimeni am străzi de umblat povești în care să mă aventurez deși am zis că nu mai beau beri că nu mă mai îndrăgostesc că nu mai alerg după cai verzi pe pereți ți-am zis noapte bună virtual bineînțeles știind că tu nu vei înțelege de ce umblu ca un zombie pe străzi și prin baruri de patru ore încoace de ce dau pe gât beri și pahare de vin deși am zis că nu mai beau beri că nu mă mai îndrăgostesc că nu voi mai fi slab de ce prefer să mă complic în loc să-mi văd mai departe de viață ce viață m-aș putea întreba care viață să-mi văd mai departe de viață să caut povești mai simple în care să poată să-mi fie dor și să zic da m-am îndrăgostit de tine nu vreau să dispari peste o lună un an doi ani trei ani nu știu cât și în cea mai mare parte a timpului mă gândesc la tine cum să te văd să îți vorbesc să te strâng în brațe să te sărut dar mi-am asumat toate astea de la bun început ți-am zis nu-mi pasă dacă voi suferi am suferit destul până acum barmanii se uită ciudat la mine sunt un tip care scrie la trei dimineața în control de unde vin cuvintele astea tu dormi eu nu eu scriu scriu scriu e trei dimineața și-am să mai las un autobuz să treacă nu e nimeni p-aici am tot spațiul din lume universul am ieșit pe terasă și scriu e un fel de lumină în aer un fel de ceva fantastic și scriu s-a făcut patru se adună sticlele paharele goale cutiile de țigări se aruncă pe jos pentru a fi măturate va trebui să închidem se adună și oamenii cei patru cinci care mai eram plecăm mai e puțin până dimineață e dimineață răcoare astăzi plăcut patru dimineața în curând va fi ora cinci șase și se va lumina așa cum a spus cineva deșteptarea nu mai dormiți prin autobuze strigă șoferul în microfon mă trezesc e ora cinci și cobor mă duc la mine în patul meu cu greutatea inimii mele singurătatea tăcerea somnul frica lumina

Nu avem nimic decât nesiguranța și angoasa. Insomniile. Dorul. Incertitudinea. Teama că vom rămâne singuri. Când orice altceva dispare, când timpul vine și se așează calm, când ne scufundăm încet în interiorul propriilor gânduri, toate acele lucruri se întorc liniștite. Știu că nu dețin nimic din acele lucruri care mă pot face fericit; toate vin, rămân ceva timp și apoi dispar încet. Rămân amintiri, momente, suspine, săruturi, semne mai mult sau mai puțin vizibile, numere de telefon atașate unor nume cu care nu știm dacă vom mai vorbi vreodată. Nu avem nimic decât pe noi și urmele pe care timpul le-a lăsat asupra noastră, nu avem nimic decât intervalul dintre momentele fericirii, așteptarea, probabilitatea reîntâlnirii, golul nostru interior. Astăzi, în întunericul nopții, un vierme numit dor mă mănâncă de viu.

Continue Reading

“Eu pot să-mi imaginez totul, fiindcă nu sunt nimic.”

08062015

Nicio explicație posibilă pentru ce sunt, cine sunt, de ce gândesc în modurile în care o fac și de ce acționez în multe altele, poate radical diferite. E aberant să fiu chestionat în astfel de privințe. Existența, ca limită a ființei, ar trebui să ne fie constructivă, să ne lărgească orizonturile, să fie drumul pe care ne aflăm mergând către noi înșine, deci de ce ar trebui să ne lăsăm îngrădiți de perspectivele limitate ale celor al căror drum nu se poate intersecta cu al nostru?

Sunt suma scindărilor mele interioare. Cum altfel m-aș putea regăsi dacă nu săpând cu toate eforturile prin cavernele eului riscând ca totul să se surpe asupra mea, cum altfel aș putea crede că voi ajunge vreodată undeva în exteriorul meu dacă nu voi fi pornit din interior?

Nu pot să mă distrug, în ciuda tuturor ocaziilor pe care le-aș putea avea. Mă descompun brusc în niște bucăți care se pot asambla înapoi cu ușurință. Sunt așadar o sumă de elemente, întuneric și lumină, gândire și acțiune, masculin și feminin, spațiu interior și spațiu exterior, muzică și tăcere, viață și moarte. M-am născut în acest dualism multiplu pe care n-am cum să-l neg, fără de care nimic din ceea ce sunt n-ar mai fi fost la fel. M-am întâlnit pe mine însumi acum câțiva ani, când am socializat cu nasul prin cărți, pe la mese tăcute din ceainării și pe alei din parcuri; tot de atunci mă confrunt și cu dificultatea de a mă prezenta altora, de a întinde mâna și de a spune, Faceți cunoștință cu mine, cu Celălalt. Prăpastie colosală între mâna întinsă și gândurile clocotinde închise înlăuntrul țestei. Cine sunteți și ce vreți de la mine?

***

Să ne grăbim să aruncăm la gunoi toate cărțile dogmatice și religioase pe care le-am deține. Să râdem de noi înșine. Să ucidem în clipa de față toate zeitățile care ne-au fost implantate de toate circumstanțele exterioare, să-i alungăm furioși, ceea ce și merită. Să dăm fuga să citim Cartea neliniștirii, una dintre cele mai profunde și complete biblii scrise pentru omul cult, o carte menită parcă să ne redea nouă înșine, să ne arate zeul pe care îl purtăm în noi. Hai să credem în noi și să lăsăm la o parte orice alte basme învechite de mii de ani. Azi! Acum!

Continue Reading

Îndemn la persoană

04062015

Hai aşadar să ne trezim în adevărata viaţă, să ne abandonăm în vis! Hai să renunţăm la viaţa noastră plictisitoare şi conformistă, hai să ne dezbrăcăm de frica asta oribilă de a fi diferiţi şi pe care din orgoliu o negăm. Hai să ne scufundăm unii în visele celorlalţi, să ni se încurce gândurile, să ni se înfăşoare conştiinţele de jur împrejurul creierelor, să le purtăm la vedere ca pe nişte bijuterii de preţ, hai să ne scoatem inimile din piept şi să declarăm deschis că acel gol rămas nu e cu nimic mai puţin decât ceea ce-am avut mai înainte. Hai să ne vomităm cuvintele pe care ar fi crescut până acum, ca nişte tumori, toate acele gânduri şi sentimente care nu s-au spus niciodată, şi hai să le punem la incubat, după ce ar fi trecut acea perioadă în care sentimentul creşte de la sine, şi să urmărim cum nişte monştri care ne seamănă şi-n care ne recunoaştem propriul adevăr încep să se mişte veseli. Hai să nu ne mai temem de nimic, hai să le zâmbim celor care cred că deţin un adevăr superior celui care ne aparţine nouă, hai să recunoaştem că suntem orbi, că nu vedem nimic şi că nu ştim nimic, hai să avem măcar o dată viziunea a ceea ce suntem. Hai să lăsăm muzica să curgă prin noi, hai să nu ne mai temem de moarte, hai să nu mai încercăm să fim ceea ce nu suntem sau să părem ceea ce nu putem fi, hai să nu ne mai ascundem unii în spatele altora şi să lăsăm la o parte toate acele lucruri pe care societatea le-a creat ca să ne fure acel dram de libertate pe care l-am avut atunci când am venit pe lume plângând. Hai să nu mai tremurăm gândindu-ne la ceea ce cred alţii despre noi, hai să ne ieşim din creiere, să dăm cu prejudecăţile de pământ, să ne ridicăm ochii şi să privim drept. Hai să nu ne mai învârtim în cerc căutând lucruri care nu pot fi găsite, hai să credem că fericirea există, că se revarsă în torente, că ne inundă minţile, că ea poate să ne trezească din viaţă, să ne ofere răspunsuri şi în acelaşi timp să ne facă să ne punem întrebări pe care nu le-am văzut niciodată. Hai să nu mai depindem de alţii, hai să nu ne pierdem prin încurcătura asta de poveşti pe care o trăim neîncetat, hai să credem, o dată în plus, în cine suntem cu adevărat!

Continue Reading

Dincolo

02062015

Toți cei pe care îi cunosc vor, într-un fel sau altul, să mă anihileze. Inclusiv eu. Iar eu, din dimensiunea mea paralelă, fac același lucru față de ei. E vorba în primul rând de convențional, de normalitatea lor, de felul în care îmi văd eu viitorul, de felul în care mă văd pe mine și de întrebarea aia complicată legată de unde mă văd peste cinci sau zece ani, sau chiar după moarte. Nu vreau să mai aud aberații. Nu vreau să-i văd pe toți sprijiniți de ziduri imaginare, cu lasourile pregătite să mă prindă, să mă lege, să facă din mine omul pe care îl ocolesc, acela care se întoarce de la serviciu cu servieta plină de hârțoage, la nevastă și la copii, care s-a resemnat să trăiască într-o țarolume în care totul e pe dos și-n care i se opresc impozite către stat din care se construiește cu măiestrie acel vis încețoșat al mântuirii neamului. Or, pe mine nu m-a întrebat nimeni niciodată dacă am nevoie de o catedrală care să mă mântuiască, pe mine și tot neamul meu, sau dacă vreau să plătesc pentru ea. Personal, consider că lumea ar fi un loc mai bun dacă fiecare ar renunța la prostia religioasă și ar ști să se mântuiască pe sine însuși, în orice loc, oricând, în bordeluri, în spitale de nebuni, în restaurante, în metrouri, pe străzi, în veceuri de cluburi. Să ne iluminăm brusc și să ne autoiertăm de tot ceea ce se numește păcat personal, remușcare sau regret, să dăm mâna cu noi înșine, și să recunoaștem în asta mântuirea autentică, singura de care am avea nevoie ca să pășim fericiți în ziua de mâine. Mi se pare descurajantă orbirea în care se aruncă ceilalți încercând să ajungă undeva, către normalitate, în rând cu lumea. Iar eu, din dimensiunea mea de univers, cu toate felurile mele posibile de a fi, care urlă și mușcă din mine cu disperare, mă simt profund disfuncțional, cu atât mai mult cu cât mă intrigă abilitatea mea de a mă adapta fiecărui subunivers cu care iau contact, de a-mi reconfigura construcția interioară în funcție de context, de a mă simți la fel de capabil pentru a mânui cuvinte, numere sau ecuații complicate, de a rămâne fermecat de frumusețea stilului unui roman de Virginia Woolf dar și de aceea a ecuației Schrödinger sau de misterul pe care îl ascunde în spatele ei micuța constantă a lui Planck.

Continue Reading

Imposibilul fel de a fi

21052015

Sunt în fiecare zi atât eu, cât și contrariul meu. Sunt o infinitate de forme posibile de expresie a mea, ce implodează fără nicio speranță în mine. În nicio clipă din zi sau din noapte, ce o succedă pe o alta, nu sunt egal cu mine însumi. Trăiesc la marginea existenței mele, în cuibul meu de cuci în care doar eu îmi găsesc locul, sfidându-mă pe mine însumi în fiecare clipă. Sunt negarea tuturor formelor mele de a fi, fiind în același timp tot universul meu posibil, și nimic. Sunt propria mea speranță de a fi; toate manifestările mele prin viață se revarsă turbulent adunând la un loc feluri complexe și contrarii de a gândi și de a acționa, pasiunea pentru anumite persoane și indiferența celui cu aversiune față de oameni, omul de știință, literatul, și alcoolicul care zace pe pământ fără rațiune… În tot ce fac și sunt, mă neg pe mine însumi. Fiind tot timpul altceva, mai mult sau mai puțin decât m-aș fi putut aștepta chiar eu, căzând în extreme, sfidând limite, neînțelegând de fapt nimic, îl sfidez fără să vreau pe cel pe care îl construiesc în viața mea socială, distrugând până la urmă orice părere pe care cineva și-ar fi putut-o forma despre mine până într-un anume moment.

Sunt negarea faptului că exist. Privindu-mă în oglindă, nu reușesc să văd decât cum se revarsă din ea toată irealitatea strânsă în mine. Nu recunosc niciunul dintre chipurile pe care le văd, toate îmi sunt străine și îndepărtate. Nu știu care dintre ei sunt astăzi, n-am certitudinea că strânse la un loc, toate acele chipuri m-ar rezulta pe mine. Trăiesc în fiecare zi iluzia că aș trăi ceva; mă droghez cu realitatea celorlalți, mi se administrează cu forța și-mi face rău. Mă adaptez în fiecare zi celui ce sunt, fără să știu de dinainte cine sunt, ce sunt, sau ce aș putea fi. Mă iau prin surprindere, mă asaltez, mă înving, mă recuceresc, mă redau mie însumi și apoi mă pierd iar. Fiecare bucată din mine strigă, din deșerturi negândite, după forme inexprimabile de a fi. Sunt limita limitelor mele, sunt gândul ultim pe care l-aș putea gândi, sunt propria mea citadelă ascunsă între zidurile unei ruine. Sunt imposibilul meu fel de a fi; dezintegrat de extreme și lipit la loc de culorile universului în care îmi pulsează inima, mă preling prin existență fiind, fără să-mi pese încotro mă îndrept (înspre fericire, domnule Éxupery?) sau de ce. Sunt propria mea religie și singurul lucru în care aș putea să cred. Sunt propria mea continuitate și propriul meu sfârșit. Sunt ceea ce nu pot fi.

Continue Reading

întuneric, fericire și timp

22092014

știam că se face ora plecării, că s-a luminat de ceva timp, că trebuia să plec la serviciu, la treburile mele, la celelalte griji ale mele; eu și cu inima mea formăm un sistem unitar care nu dă rateuri decât rareori, în cazul vreunei defecțiuni la sistemul central; m-am ridicat în tăcere privindu-te zâmbitor, eu și cu inima mea care bătea ca disperata; te-am mângăiat pe frunte și m-am apropiat să-ți ofer un sărut. mi-am căutat hainele împrăștiate peste tot, eu și cu inima mea, mi-am adunat pantalonii de pe mașina de spălat și tricoul de pe scaunul din hol, mi-am luat cheile și portofelul de pe măsuța din ceea ce pentru tine era camera de zi (și ceasul, bineînțeles, ceasul pe care mi-l desfăcusem în grabă înainte de miezul nopții), m-am spălat pe dinți cu periuța pe care o aveam depozitată la tine în dulapul din baie, pășeam încet pe parchetul care scârția, eu și cu inima mea, am reintrat în dormitor, te-am sărutat pe obraz, ai mormăit ceva, ți-am zis pa, eu și cu inima mea, am ieșit trăgând ușa după mine, pe cea de la dormitor, pe cea de la intrare, apoi pe cea de la clădire, și toate celelalte uși imaginare care s-au închis apoi, am plecat în treaba mea, eu și cu inima mea, umblând ca bezmeticul cu greutatea în piept, cu inima inflamată, azi, ca și orice altă dată, știind că nimic nu rezistă, știind că mă surp cu fiecare pas, știind că mă construiesc cu fiecare pas, fiind perfect conștient de strălucirea (și în același timp, declinul) tuturor lucrurilor. căci fericirea, atunci când îți stăruie pe piele și în creier, atunci când simple amintiri îți provoacă senzații de tremurat în mijlocul străzii, atunci când nu poți să-ți ștergi un zâmbet aiurit de pe față, această fericire complexă te duce undeva, într-o altă dimensiune a vieții, într-o altă înțelegere a secundelor care se scurg, dar nu pe lângă tine, ci în tine. trăiești timpul; ești timpul.

Continue Reading

cum să-ți trăiești viața

26012015

se spune că propozițiile trebuie să înceapă cu literă mare, cel puțin acelea care se termină cu punct. și că trebuie să fii cuminte, să nu te joci cu sensul cuvintelor atunci când poți exprima ideile clar și concis.

mi-au zis: mănâncă toată mâncarea (și legumele, și carnea din ciorbă), și spanacul, mâncarea de gutui, porumbeii din ciulama, mergi la școală, nu mai râde în timpul orei, învață și ia note mari, învață-învață-învață ca să ai bani să ajungi să ne ții și tu pe noi la bătrânețe, ia examenele, termină facultatea, fă ceva bun cu viața ta, mergi la biserică, roagă-te, fă-te popă, crede și nu cerceta, bea mai puțin, însoară-te, fă copii, cumpără-ți apartament, bea mai puțin, dă-i vieții tale un sens, propozițiile încep cu literă mare, ești indiferent, dubios, dus cu pluta, irecuperabil, bea mai puțin, implică-te mai mult, învață, scrie articole, mănâncă carne (măcar pește), e cazul să ne prezinți pe cineva, ai douăzeci și patru de ani (între timp chiar douășase), vino pe la noi, ce faci.

o viață întreagă astfel. și mă striveau în felul ăsta, în fiecare secundă pe care aveam iluzia că o trăiesc. fii integrat în societate, fii ca ceilalți, fii normal! așa e bine! și mă striveau în felul ăsta așa cum strivești un gândac dizgrațios care ți se urcă pe perete în timp ce mănânci.

fii orice altceva, mai puțin tu!

fii tot ce vor ceilalți să fii, mai puțin tu însuți!

fii toate iluziile sociale pe care ți le bagă ceilalți pe gât!

naște-te acum!

respiră!

mănâncă!

realizează-te!

câștigă-ți succesul!

fii cel mai bun dintre toți!

însoară-te!

fii în rând cu lumea!

fă așa cum vreau eu! fii aici și acum! renunță la lumea ta, nu mai visa, stai cu picioarele pe pământ, stabilește-ți întâlniri, hai să ieșim în oraș, hai să ne prefacem că putem sta o oră unii în fața celorlalți fără să pretindem că totul e un circ, fără să simțim nevoia să ne tragem un glonț în cap, nouă sau celuilalt, fă așa și pe dincolo, stai drept, continuă să mergi, nu trebuie să superi pe nimeni, conformează-te, fii ca ceilalți, fii așa cum vreau eu, prefă-te că nu exiști așa cum ești tu, prefă-te că exiști așa cum vreau eu.

dar eu nu.

tâgâdâm-tâgâdâm prin viața mea, condus de instinctul inimii, hotărât să nu mai fac compromisuri și să ascult mai mult de ceea ce simt eu decât de ceea ce ar vrea ceilalți de la mine. eu, cu ideea mea de fericire, cu dezintegrarea mea prin univers, cu sensul meu de evoluție, îmi parcurg zilele galopând prin timp călare pe această fantasmă – fericirea – care mă mănâncă de viu.

Continue Reading

Urme de pași pe nisip

15072014

… și mi-au spus, pe când aveam vreo șaisprezece ani, că urma să fiu fericit. Știam că pe undeva e o capcană indirectă, că fericirea nu vine atât de ușor, că probabil e însoțită de riscuri pe care trebuie să ți le asumi și de momente critice pe care trebuie să le depășești. Dar mi-au spus că voi fi fericit și trebuia să mă încred în ele. Erau visurile mele dintr-o noapte de vară, care mă trezeau din somn și mă țineau apoi pradă unor insomnii crunte. Știam că veneau de undeva din interiorul meu, știam că vocile lor hipnotizante răsună dintr-un univers mai îndepărtat decât realitatea noastră curentă, și mai simțeam, în nebunia mea adolescentină, că nu pot face nimic. Viața ni se întâmplă, ne ia pe sus, suntem adeseori puși față în față cu clipa concretă, cu șansa, cu realitatea, cu o persoană care suntem noi și pe care o cunoaștem vag și pe care știm că trebuie să o acceptăm și să comunicăm cu ea.

Nu, nu plecăm, îmi mai cumpăr un pahar cu vin, poți să-ți mai iei o bere, am spus îndreptându-mă înspre bar. I-am zâmbit. Filmul în care jucam, viața mea, devenise de la o vreme oarecum palpitant. Acțiunea se îndreptase brusc într-o direcție pe care o anticipasem de mult timp dar care stătuse în fața unor uși închise, pe care eu nu știusem să le deschid. Dar acum, într-un mod oarecum degajat, jucam. Eram un jucător în propria mea viață. Și ca să fac asta, trebuia să mă lupt cu mine. Trebuia să învăț să comunic, pentru a nu știu câta oară, la un alt nivel. Deși nu mai sunt de mult timp timid, capacitatea mea de comunicare verbală lasă de dorit. Stăm la masă, e trecut de miezul nopții, abia ne-am cunoscut, bem bere și vin, încercăm să ne cunoaștem. Nu, nu plecăm, e felul meu de a spune că mai stăm, că mai avem lucruri de spus, că lipsa fluidității cuvintelor mele nu exprimă adecvat și procesele complexe care au loc la nivelul creierului, acolo unde ni se decid permanent slăbiciunile și instinctele, afectele și forțele de actracție ale inimii.

Știu că nu sunt un simplu tip care stă la masă la o terasă, într-o noapte de mai, jucând rolul care i-a fost scris. Știu că am niște lucruri de spus, știu că și eu tind la un fel de împlinire care mă împinge în situații stranii. Tot ce ne rămâne de făcut e să încercăm, să ne bem băuturile și să ne purtăm dialogul la un alt nivel, într-un alt spațiu al gândirii și al senzației, într-o altă dimensiune a conștientului. Există un dialog mai presus de cuvinte, la care oamenii asemenea mie se pricep mai bine. E generat și întreținut de conștiința faptului că toate lucrurile se întrepătrund, că suntem parte din tot ceea ce ni se întâmplă și că viețile noastre sunt în așa fel construite încât să nu rămână vreodată vreo piesă de puzzle care să nu se găsească în locul potrivit. Realitatea și fragilitatea momentului, intensitatea clipei, incertitudinea în ceea ce privește viitorul. A fi aici și acum e singurul fel în care aș putea înțelege viața. Te-am cunoscut mai înainte, abia știu cine ești, dar cred în clipa pe care o trăim, în moment.

Depășind permanent condiția de outsider. A te situa în exterior, în afara lucrurilor, de cealaltă parte. A avea un fel aparte de a te face înțeles, a putea citi realitatea lucrurilor dincolo de aparența lor. A aduce outsider-ul în lume, a te descompune, a te desface de aparențe. A fi tu însuți, a renunța la umbre și la comprimisuri, a spune lucrurilor pe nume. Îmi mai cumpăr un pahar cu vin, poate să însemne că asta e realitatea mea, că nu contează cuvintele pe care nu reușesc să le pronunț, că aici și acum se poate naște o poveste. A aduce interiorul meu în lume, a trece porțile, a construi lumea după felul în care sunt eu construit.

Și apoi e asumarea unui risc. Riscul de a rămâne singur, rănit, sângerând metaforic pe asfaltul melancoliei. De ce să nu pot să-mi asum așa ceva? M-am întors de câteva ori, în istoricul vieții mele, din prăpăstiile întunecate și fierbinți ale spiritului. Le-am supraviețuit și m-am ridicat mai sigur pe mine și mai puternic. Nu mă tem de faptul de a trăi, de a mă îndrăgosti, de a-mi duce viața pe culmi ale momentului care să-mi fie mai târziu amintiri dragi. E riscul de a fi eu însumi, de a rezona cu altcineva, de a trăi intens fericirea și căderea. Nu mă tem de ele.

Continue Reading

Circumstanţe de la limita realităţii

Copilul stă la o masă cu prietenii săi şi bea bere. Copilul are astăzi douăşunu de ani şi i-ar fi plăcut să poată să spună despre el că e bun de nimic, pentru că atunci când crezi asta despre tine nu mai ai foarte multe lucruri pe care să ţi le reproşezi. Din păcate erau deja destule lucruri pe care le putea spune despre sine, dacă s-ar fi privit pe toate părţile sale, aşa că şansa la o viaţă în care propria conştiinţă să nu-l apese violent era dispărută de demult. Copilul – ştie că nu va scăpa vreodată de ideea asta – dă pe gât două guri din lichidul pentru care oameni şi maşini au muncit laolaltă ca să-l producă şi să-l închidă în sticlă pentru ca mai apoi sticla să fie scoasă dintr-un frigider anume prin vreun local anume din acest oraş în care uneori nu ţi-e greu să surprinzi femei disperate plângând de unele singure în staţii de autobuz sau în mijlocul străzii nemaiştiind direcţia în care ar trebui s-o apuce. Şi după ce sticla se află pe masă, ea trebuie plătită şi pentru asta copilul are bani în portofel, bani pe care mama i-a căutat până la ultimul leu pe fundul poşetei şi pentru care a muncit din greu ştergând veceurile de căcat şi spălând bolnavii care-s atât de pierduţi printre aleile din capul lor încât ajung să se pişe pe ei, şi a şters scuipaţii beţivilor veniţi la o dezalcoolizare formală (după ce ies pe porţile spitalului se aruncă imediat în braţele marii lor iubiri). Mama ştie că face toate astea pentru că n-a învăţat la timpul ei, şi ca să aibă ce să-i pună copilului de mâncare, copil care învaţă la timpul lui şi care-n felul ăsta îi oferă mamei un motiv de mândrie. Într-un fel mama ştie că ultimii bani pe care îi scoate din geantă ajung în conturile unor vânzători de bere; face asta pentru ca viaţa socială a copilului să nu aibă de suferit. Copilul (o altă gură de bere se duce pe gât) ştie că-n timpul ăsta s-ar putea întâmpla multe şi mai ştie că e-n stare să producă şi el nişte bani aşa cum singur şi-a putut demonstra cândva. Copilul însă crede astăzi mai mult în viitor decât în prezent, şi-n virtutea asta doreşte să-şi concentreze atenţia asupra şcolii sperând ca pe viitor să folosească util cele învăţate acum. Acum, când încă mama se mai poate îngriji de viaţa socială a fiului său.

Continue Reading