Singurătatea se construieşte întodeauna în doi. Apare, fără îndoială, în acelaşi moment în care apare şi dragostea, ca o completare a ei, ca ceva fără de care nu se poate trăi. Singurătatea este până la un punct dorul pentru cineva anume, este dragostea dincolo de limite, este sentimentul care nu mai are loc să se strângă în locul acela pulsând dintre coaste.
…
iar când ai ajuns s-o deţii în toată măreţia ei, când construcţia ei îţi este mai mult decât suficientă, afli că singurătatea se poartă de unul singur. O găseşti întâmplător în buzunarul de la pantaloni sau în spaţiul din portofel în care ar fi trebuit să se afle o fotografie anume, te întâlneşti cu ea pe stradă, îţi iese brusc dintre rândurile cărţilor pe care le citeşti. Te obişnuieşti iar apoi nu mai pare atât de stresant, e ceva ce face parte din tine, ceva cu care ajungi să creşti, ceva ce vorbeşte prin buzele tale un înţeles pe care mintea ta, fiind într-un pas decalat decât inima, nu-l recunoaşte.
2 Comments
Am dat intamplator peste blogul tau (Ultima carte pe care am citit-o) cand am citit Magicianul de Fowles si am vazut recenzia ta. De atunci am inceput sa citesc aproape toate articolele tale postate pe blog. Imi place mult cum scrii si pot spune ca mi-ai dat un impuls sa citesc si eu mai mult decat obisnuiam. Ma bucur ca mai sunt si alti tineri care stiu sa savureze o carte buna sau sa scrie despre altceva decat ce au mancat azi dimineata 🙂
Felicitari pentru ceea ce faci,
De la o studenta
Bună, Iulia!
Mulțumesc pentru vizită. Mă bucur că încă mai revii, după atâta timp, ca să nu mai spun că e o bucurie mare faptul de a ști că blogul sau textele mele te-au făcut să continui să citești mai mult.
Sper să mai revii, mulțumesc! L.