Descompuneri

Stau întins în pat și citesc, învelit cu membrana groasă menită să mă apere de frig și de lume. Citesc și nu mai pot să respir, uit ceea ce înseamnă respirație, uit de întreaga istorie a acestei lumi, uit de stele, de galaxii, de oameni, de atomi, de molecule, uit de curgerea sângelui meu prin artere, vene și capilare, uit de mișcările de rotație ale Pământului, sunt doar eu și obiectul masiv pe care îl țin între degete, cu toate paginile sale, cu toate cuvintele așezate unul după altul într-o ordine strigătoare la cer. Sunt eu și cartea care și-a făcut punct de spirjin pe pieptul meu, respirăm împreună devenind treptat, secundă cu secundă, o celulă minusculă din plămânul Universului, din totul care s-a ascuns bucățele cu bucățele în inimile tuturor oamenilor, sunt doar eu și cartea care mănâncă din mine de viu, care se topește între degete și mi se strecoară în creier, printre striurile encefalului, alunecând senzual. Eu nu exist, nimic din mine nu are niciun sens, nici zei, nici credințe, nici ochiul meu, prizonier al sferei sale, nici inima mea, încătușată sub stern, nimic nu există, decât ceața care s-a lăsat peste lumea în care ne-am obișnuit să trăim în ignoranța noastră de zi cu zi. Doar Cartea, care apasă violent pe piept, care se scufundă treptat devenind una cu inima mea, doar cartea a cărei oscilație se armonizează cu întreaga mea ființă, pagină cu pagină, zi după zi. Și ceva, în interiorul țestei mele, explodează asemenea unor mici floricele de porumb sau a unor stele aflate la milioane de ani-lumină depărtare, ceva începe să se transforme sub cutia de os în care îmi petrec existența, în așa fel încât încep să disting, din străfundul paginilor, Omul. Sunt eu și Omul, sprijinit pe pieptul meu, șapte miliarde cu totul, înghesuit pe suprafața paginilor, în volumul tridimensional al Cărții. Eu nu mai exist, doar ceva ce seamănă cu ințelegerea mea asupra nimicului pe care l-am trăit până acum, asupra secundelor în care am avut iluzia că am realizat ceva, mai există doar ceva precum o lumină îndepărtată, ascunsă ochilor omenești, care iese din pagini și-mi orbește unul câte unul conurile și bastonașele lăsându-mi ochii neputincioși, străpunși de existență și de adevăr. Eu nu exist, și nu aș mai putea pretinde vreodată acest lucru. Sunt doar urma în care aș mai putea să cred vreodată din amintirea celui care am fost.

You may also like

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *