Există oameni. Trupuri aglomerate cu carne, organe, țesuturi, sânge, oase, celule lipite de alte celule, grupuri de celule lipite de altele asemenea, țesuturi lipite de alte țesuturi, organe cu misiuni clare, care fac trupurile să funcționeze așa cum ne-am obișnuit că se întâmplă, organe care ne construiesc bucată cu bucată și care ne pun în funcțiune prin intermediul unui limbaj camuflat de misterul reacțiilor chimice.
Și celulele nu sunt decât dovada faptului că există molecule, care se lipesc de alte molecule, și tot așa. Iar acestea, la rândul lor, păstrează mărturia faptului că există atomi care, lipindu-se de alți atomi, formează molecule, care formează celule, din care se ridică țesuturi iar apoi organe, iar în cele din urmă, învârtindu-se în mijlocul existenței sale, triumfă corpul, această construcție fascinantă lipită pe din două din timpuri imemorabile, păstrând încă semne ale acestei întâmplări. Și fiecare corp există el însuși ca un univers distinct și de sine stătător, strălucind asemenea unei stele îndepărtate învăluite de mister. Și câte secrete ascunde acesta, și câte căi încurcate are de parcurs până în clipa în care inima, extenuată de efort, sucombă la capătul unei oscilații amortizate, când totul se oprește, când sângele îngheață în vasele sangvine, asemenea unei morți termice a acestui univers întrupat.
Există trupuri în interacție cu alte trupuri prin vaste canale, prin cuvinte, atingeri, priviri aluzive și îndepărtate, un macrounivers în care trupurile se scufundă guvernate de un ansamblu statistic grandcanonic, apărând și dispărând unele din sfera de influență a celuilalt, schimbând între ele istorie și energie. Există trupuri a căror limită e un alt trup, vibrând la marginea unui univers singular supurând de emoție și conștiință. Există Universul, galaxii, sisteme solare, stele, planete, sateliți, asteroizi, meteori, comete, și pe unele planete există ființe în care s-a cristalizat ceea ce se numește viață, iar pe cel puțin una dintre ele, ai cărei locuitori o numesc Terra, există oameni a căror materie constituitivă s-a strâns în trupuri, ce ascund la rândul lor organe, țesuturi, celule, atomi, iar atomii ascund și ei electroni, protoni și neutroni ce strâng în ei stări energetice numite fantasmagoric cuarci. Mai mult de atât nu mai putem da zoom, există limite pe care le avem cu toții, iar cuarcii sunt una dintre ele.
Și oamenii încă au impresia că ar ști ceva sau că ei ar conta în vreun fel anume. Și încă se leagă de tot felul de lucruri care n-au absolut nicio relevanță în acest context al universurilor interconectate, și încă se împiedică de idei abstracte, și încă ridică temple și biserici în care să-și potolească frica terifiantă de nimic, de moarte, de absolut. Când singurul templu adevărat poate fi doar cerul înstelat, pâlpâind în misterul său, și singurul sentiment religios de care am avea nevoie să se regăsească acolo, în lumina venind de la ani-lumină depărtare, guvernată de legi ale fizicii pe care doar avem iluzia că le-am putea înțelege. Sau, la fel bine, privind în interior, spre contradictoriile lumi cuantice ale atomilor și ale particulelor subatomice, unde probabilitățile își fac de cap ascultând de ecuații stranii. Și în mijlocul acestora există trupul, echilibrând microuniversurile cu întregul, balansând omul, Ființa, între Tot și Nimic.