Sunt în fiecare zi atât eu, cât și contrariul meu. Sunt o infinitate de forme posibile de expresie a mea, ce implodează fără nicio speranță în mine. În nicio clipă din zi sau din noapte, ce o succedă pe o alta, nu sunt egal cu mine însumi. Trăiesc la marginea existenței mele, în cuibul meu de cuci în care doar eu îmi găsesc locul, sfidându-mă pe mine însumi în fiecare clipă. Sunt negarea tuturor formelor mele de a fi, fiind în același timp tot universul meu posibil, și nimic. Sunt propria mea speranță de a fi; toate manifestările mele prin viață se revarsă turbulent adunând la un loc feluri complexe și contrarii de a gândi și de a acționa, pasiunea pentru anumite persoane și indiferența celui cu aversiune față de oameni, omul de știință, literatul, și alcoolicul care zace pe pământ fără rațiune… În tot ce fac și sunt, mă neg pe mine însumi. Fiind tot timpul altceva, mai mult sau mai puțin decât m-aș fi putut aștepta chiar eu, căzând în extreme, sfidând limite, neînțelegând de fapt nimic, îl sfidez fără să vreau pe cel pe care îl construiesc în viața mea socială, distrugând până la urmă orice părere pe care cineva și-ar fi putut-o forma despre mine până într-un anume moment.
Sunt negarea faptului că exist. Privindu-mă în oglindă, nu reușesc să văd decât cum se revarsă din ea toată irealitatea strânsă în mine. Nu recunosc niciunul dintre chipurile pe care le văd, toate îmi sunt străine și îndepărtate. Nu știu care dintre ei sunt astăzi, n-am certitudinea că strânse la un loc, toate acele chipuri m-ar rezulta pe mine. Trăiesc în fiecare zi iluzia că aș trăi ceva; mă droghez cu realitatea celorlalți, mi se administrează cu forța și-mi face rău. Mă adaptez în fiecare zi celui ce sunt, fără să știu de dinainte cine sunt, ce sunt, sau ce aș putea fi. Mă iau prin surprindere, mă asaltez, mă înving, mă recuceresc, mă redau mie însumi și apoi mă pierd iar. Fiecare bucată din mine strigă, din deșerturi negândite, după forme inexprimabile de a fi. Sunt limita limitelor mele, sunt gândul ultim pe care l-aș putea gândi, sunt propria mea citadelă ascunsă între zidurile unei ruine. Sunt imposibilul meu fel de a fi; dezintegrat de extreme și lipit la loc de culorile universului în care îmi pulsează inima, mă preling prin existență fiind, fără să-mi pese încotro mă îndrept (înspre fericire, domnule Éxupery?) sau de ce. Sunt propria mea religie și singurul lucru în care aș putea să cred. Sunt propria mea continuitate și propriul meu sfârșit. Sunt ceea ce nu pot fi.