Am văzut-o în cele din urmă, venind de pe străzi slab luminate, hăituit fiind de propriul meu instinct de singurătate. Era ușa din spate. M-am apropiat și am apăsat pe mâner până când sunetul unui declic eliberat mi-a dat de înțeles că s-a deschis. Am intrat în încăpere scuturându-mă de apa care-mi mai stătea prin păr, așezată acolo de ploaia și de vântul de afară. Era cald înăuntru și o stare de bine începea să-mi învăluie corpul. Mi-am găsit repede masa la care erau deja așezați cei câțiva prieteni cu care obișnuiesc să beau zi de zi, strânși laolaltă în jurul unei mese, guvernată de o dinamică a scaunelor și a sticlelor și paharelelor de alcool pe care fiecare dintre noi le dădeam pe gât, fiecare în ritmul lui, cu obiceiurile lui, cu concentrația de alcool la care și-a obișnuit trupul și mintea.
Intrasem pe ușa din spate venind dintr-o altă lume. Bucureștiul, cu toate misterele lui nocturne, cu oamenii de tot felul care în acel moment își duceau existența fiecare după putința și chemările lui, rămăsese în spate, fusese renegat de lumea închisă a cârciumii, fusese lăsat în urmă de căderea în starea aceea de neutralitate, în care mintea se scufundă treptat în alcool și fum de țigară și în care trupul uită de sine simțind din ce în ce mai mult apăsarea tandră a somnului.
Ușa din spate este uneori martorul și complicele tumulturilor noastre interioare. Este vocea tăcută care te primește atunci când intri, și cea de încurajare atunci când pleci. Ea ne păstrează secretele și ne amplifică misterele, ea separă și întregește. Pod între lumi, trecere între ce se vede și ceea ce e doar subînțeles, ea ne privește colapsurile și revenirile. Primele, incredibil de rapide și imprevizibile, celelalte, necesitând un amplu efort depus într-un timp mult mai lung. Treceam des pe această ușă, trecând din și înspre visele mele, venind și ducându-mă în universurile stranii și misterioase care gravitează în jurul celorlalți oameni. Căci ușa din spate, ferită uneori de priviri iscoditoare și curioase, ascunde în spatele ei mistere ademenitoare, cu și despre oameni, pregătite să-ți împlinească devenirea.
Iar eu nu sunt decât un pasager, un trecător întâmplător și grăbit. Vin și mă duc. Nu avem timp de mai mult, agitația vieții nu ne permite să ne oprim să ne tragem suflul sau să contemplăm peisajul. Trăim iluzia faptului că avem destinații spre care ne îndreptăm, și că evoluția vieții noastre depinde dacă noi ajungem sau nu acolo. Și ne grăbim, și deschidem și închidem uși, după cum ni se interpun în drum, după cum destinul ni le bagă mai mult sau mai puțin incomod în față. La un moment dat părea că aceasta îmi este menirea, să tranzitez uși, să intru în încăperi în care sălășluia tăcerea și să ies apoi în vâltoarea mulțimilor de oameni. Pe uși pregătite mereu să se închidă și să se deschidă în urma mea.