Să nu știi cum să faci pentru ca momentele care te definesc cu adevărat să rămână. Să te privești în oglindă, să te recunoști, dar să nu știi unde și cum să fugi pentru a scăpa de prăpastia infinită pe care o citești în reflexia propriilor tăi ochi. Să te afunzi în tăcere, în imposibilitatea de a te exprima, în iluzia paharului cu vin care îți despletește limba și-ți eliberează instinctele, contrar tuturor interdicțiilor dictate de ceea ce s-ar numi a fi normal. Să fii un veșnic copil prins într-un trup de om mare, să nu poți să-ți controlezi mâinile, inima, instinctul și curiozitățile ce ți-au fost prieteni dintodeauna. Să te afli pe drum, prins între destinații necunoscute, dispus să-ți amesteci sufletul cu unul al unei persoane încă necunoscute astăzi, să fii dispus să oferi tot timpul ceva ce ți se pare că tu nu vei primi niciodată. Să nu renunți la ceea ce te definește, la ceea ce ești, chiar dacă acest lucru nu-ți este nici simplu, nici la îndemână, chiar dacă pentru a fi ceea ce ești trebuie să fii simultan mii de identități înghesuite într-un singur corp și sub un singur nume. Să nu crezi în conformism, în frică, în normalitate. Să mergi pe stradă simțindu-te liber, având conștiința viitorului care te așteaptă, crezând în faptul că mâine vei fi chiar mai liber decât te simți astăzi. Să-ți îmblânzești demonii fiind în fiecare zi din ce în ce mai mult, fiind ceea ce ieri ai crezut că nu poți fi, să visezi nemărginit în încercarea de a construi nemărginitul.