știam că se face ora plecării, că s-a luminat de ceva timp, că trebuia să plec la serviciu, la treburile mele, la celelalte griji ale mele; eu și cu inima mea formăm un sistem unitar care nu dă rateuri decât rareori, în cazul vreunei defecțiuni la sistemul central; m-am ridicat în tăcere privindu-te zâmbitor, eu și cu inima mea care bătea ca disperata; te-am mângăiat pe frunte și m-am apropiat să-ți ofer un sărut. mi-am căutat hainele împrăștiate peste tot, eu și cu inima mea, mi-am adunat pantalonii de pe mașina de spălat și tricoul de pe scaunul din hol, mi-am luat cheile și portofelul de pe măsuța din ceea ce pentru tine era camera de zi (și ceasul, bineînțeles, ceasul pe care mi-l desfăcusem în grabă înainte de miezul nopții), m-am spălat pe dinți cu periuța pe care o aveam depozitată la tine în dulapul din baie, pășeam încet pe parchetul care scârția, eu și cu inima mea, am reintrat în dormitor, te-am sărutat pe obraz, ai mormăit ceva, ți-am zis pa, eu și cu inima mea, am ieșit trăgând ușa după mine, pe cea de la dormitor, pe cea de la intrare, apoi pe cea de la clădire, și toate celelalte uși imaginare care s-au închis apoi, am plecat în treaba mea, eu și cu inima mea, umblând ca bezmeticul cu greutatea în piept, cu inima inflamată, azi, ca și orice altă dată, știind că nimic nu rezistă, știind că mă surp cu fiecare pas, știind că mă construiesc cu fiecare pas, fiind perfect conștient de strălucirea (și în același timp, declinul) tuturor lucrurilor. căci fericirea, atunci când îți stăruie pe piele și în creier, atunci când simple amintiri îți provoacă senzații de tremurat în mijlocul străzii, atunci când nu poți să-ți ștergi un zâmbet aiurit de pe față, această fericire complexă te duce undeva, într-o altă dimensiune a vieții, într-o altă înțelegere a secundelor care se scurg, dar nu pe lângă tine, ci în tine. trăiești timpul; ești timpul.