A simți ajunge să pară, în zilele noastre, ceva de neacceptat. Trăim într-o vreme în care principalul scop este să acționezi, să te miști, să duci la îndeplinire niște lucruri pe care ți le dictează serviciul, școala, și de ce nu, viitorul. Cine mai are timp, în asemenea circumstanțe, să simtă? Atunci când scopul principal este banul, cariera, viitorul, sentimentul ajunge să fie o slăbiciune, un impediment. Și ce te faci cu acele persoane pentru care sentimentul este un univers esențial, un câmp gravitațional, cu acelea pentru care declinul, căderea (în dragoste), se află la tot pasul? Cum să le oferi o scăpare din cursa în care cad singure iar și iar, când ele se află neîncetat în căutarea a ceva nedefinit și indescriptibil? Și nimic din ceea ce s-ar putea potrivi nu se potrivește de fapt, existând mereu ceva ce ți se oferă și de care tu n-ai nevoie, fiind mereu altceva după care alergi, o altă mână care să se muleze perfect pe forma mâinii tale și o altă bucată de suflet de care sufletul tău, asemenea unei ventuze, a unei caracatițe, a unei lipitori, să se prindă cu disperare și cu o anumită frică de gol. Pentru că există mereu, în fiecare secundă a vieții noastre, un sentiment de care nu scăpăm, un sentiment care ne definește și care uneori ne trezește noaptea din somn. Simt, deci n-am altă cale decât aceea de a mă tolera, de a-mi îmblânzi sentimentul, de a-mi duce prezentul înspre viitor și de a-mi aduce viitorul înspre prezent, de a crede în pulsația inimii mele și de a mă închina ei, căci acolo, cred eu, se află lumina și adevărul și viitorul și viața.
„Atunci când simțim toate lucrurile cu atâta subtilitate, devenim indiferenți la tot restul, deși nu indiferenți și la ceea ce nu putem să obținem – senzații care ajung în suflet și li se prezintă sub un aspect încă embrionar, activități umane care sunt proprii facultății de a simți în profunzime, pasiuni și emoții pierdute printre unele reușite de altă natură.” (Fernando Pessoa – Cartea neliniștirii)