Există un joc al seducției de care seducătorul însuși nu este conștient. E desprins din autenticitatea spiritului, din întunericul ascuns în priviri, e ascuns în căderea nocturnă, în mersul pe sârmă, în modul uneori straniu în care se poziționează cuvinte și mâini. Există probabil o hipnoză a sinelui incontrolabilă de către cel ce o deține, un fel de câmp gravitațional înclinat spre sensibilitatea inimii, atractor al gesturilor tandre, ce instigă la voluptate. Există un fel de succes al seducătorului accidental, pentru care totul se întâmplă fiind, fără să-și dea seama și fără să facă nimic într-un sens anume. Fără doar și poate, ca o dulce ironie, ajunge să se trezească mai târziu fiind propria lui victimă, captiv situațiilor aparent complicate la care se ia parte. Și există în cele din urmă singurătatea seducătorului, închis în cămașa sa de forță, halucinând pe terenuri străine despre posibilități și imposibilități, victimă dualității oglinzii.
Neînțelegerea de pe urmă
Pentru L. era simplu să fie cine era. Conviețuirea cu sine, la cei douăzeci și (patru) șase de ani ai săi, căpătase o ușurință asemănătoare cu aceea cu care își bea cafeaua de dimineață, în barul de la parterul clădirii în care locuiește, pe fundalul sonor al unor melodii care îi pun viața în mișcare. Heavy in your arms, Never let me down again sau Starlight îi excită acele minuscule oase ale urechii, a căror miraculoasă vibrație ajunge să fie transmisă către creier prin intermediul unui semnal nervos. Marile întrebări ale vieții sale, dacă existaseră vreodată, nu au supraviețuit prezentului, fiind probabil pierdute printre gândurile toridelor nopți insomniace de la șaptesprezece ani. Mai târziu, când totul s-a sedimentat și cristalizat, când surprizele autentice nu și-au mai găsit formă decât în planul concret, nopțile au devenit și ele mai ușoare, zilele au ajuns să treacă mai repede, viața – în ciuda tuturor greutăților ei – a devenit mai lejeră. Astfel că, revenind la ideea inițială, astăzi i se părea destul de simplu să fie cine era. Presupusa rutină zilnică era ușor supusă unor perturbații care îi completau felul de a fi dar care, văzute din exterior, ar fi părut cel puțin stranii și de neînțeles. Fiecare persoană ce îl cunoștea avea cu siguranță o părere distinctă despre el. Unii îi cunoșteau firea timidă, reziduu al unei interiorizări de demult, alții îl apreciau pentru aptitudinile științifice (utile pentru studii și pentru activitatea pe care o desfășura), alții l-ar fi descris drept un alcoolic autentic (rememorând momentele în care l-au văzut zăcând fără cunoștință, pradă acelor licori fermecate), alții ar fi putut relata despre momentele în care l-au surprins flirtând cu ei, fete și băieți laolaltă, gloată de nebuni frumoși cu potențial de a oferi iubire. Unii și-ar putea aduce aminte de L. cel sociabil și vorbăreț, alții de cel agitat și care te agasează neîntrerupt, alții ar putea vorbi despre tipul care citește în tăcere sau despre cel care scrie, cu o privire pierdută, la lumina întunericului, cu berea în față, la una dintre mesele la care ar fi stat și de dimineață. În măsura în care niciunii dintre aceștia nu se înșală, nimeni nu are dreptate cu adevărat. Fiind toate aceste lucruri la un loc, ba chiar încă multe altele, poate ascunse ochiului comun, insensibil la amănunte semnificative, se strecura pe lângă toate aceste aparențe fiind. Fiind L., fiind suma infinită a tuturor aparențelor celor cu care s-a intersectat vreodată. Și îi era simplu să fie. Se împăcase cu toate chemările sale interioare, își rezolvase problemele cu toate vocile care îi șopteau din interiorul cutiei sale craniene, căzuse la pace cu toate sursele sale de conflict interior. Acum trebuia doar să supraviețuiască acelor factori exteriori care îl asaltau uneori fără controlul său direct. Pentru că a fi OK față de tine însuți nu te scutește de necesitatea de a te integra, de a fi parte a lumii în care îți petreci existența. Căci puțini înțeleg cu adevărat ce este aceea o fericire pe care o porți în tine, dacă nu este și împărtășită cu ceilalți, sau eventual venind de la ei. Prin urmare, astăzi L. își aduce aminte, într-un moderat moment în care aerul năvălește din plămâni, de cei pe lângă care a trecut și alături de care n-a știut să dea naștere unei fericiri comune, nu mai mult decât uneia aflată într-o stare instabilă, dezintegrată ulterior – rapid – în nimic. Și înțelege tot. Înțelege de ce suferința de la șaptesprezece ani a fost necesară, în felul în care a venit, amestecată cu fericire, pentru a anticipa propriul dezastru pe care avea să-l creeze imediat după și de ce i-au trebuit câțiva ani să înțeleagă asta. Înțelege din ce zonă întunecată a ființei sale s-au născut toate momentele sale de ezitare, toate punctele de suspensie, toate tăcerile rezultate din interacțiunile sale cu persoanele la vederea cărora inima sa începea să bată cu o bătaie în plus. Și înțelege și de ce, sesizând toate similitudinile, cineva ar putea ajunge să creadă în el, plângând, în adierea vântului, sub peisajul strălucitor al valurilor care se sting pe nisip. Dar înțelegând toate aceste lucruri, ajunge iarăși față în față cu vidul, cu neînțelegerea.
Zburând în înțelegere
Cu toții știm cât de greu le este, poate, unora dintre noi, să fie. Motive pentru asta pot fi destule, financiare, sociale și până la unele de-a dreptul existențiale, care țin în primul rând de felul în care ne raportăm la noi înșine și la felul în care ne înțelegem și relaționăm cu propria persoană, lucru care poate fi mai greu uneori chiar decât acela de a ieși în lume și de a-ți împărtăși entuziasmul cu ceilalți. E de înțeles faptul că viața ne construiește pe fiecare după măsura și puterile cu care îi facem față, că nu suntem în nicio clipă mai mult decât am fi putut vreodată fi. E de înțeles de ce unii oameni se împiedică în fiecare zi de prejudecăți, de idei preconcepute, de bariere mentale, e de înțeles de ce nu toate persoanele pe care ajungem să le cunoaștem într-o viață ni se potrivesc, de ce alături de unele nu ne simțim bine, de ce în anumite momente alegem să ne luăm zborul căutând vârfuri mai înalte pe care să ne facem cuiburi și de unde să contemplăm întregul nostru univers, să ne luăm zborul lăsând în urmă ceea ce n-a putut să zboare odată cu noi, fie pentru că n-a știut cum să se elibereze de piatra de care era legat, fie pentru că de fapt era legat de ceva imaterial care ideologic nu l-a lăsat să zboare. E de înțeles de ce oamenii fericiți sunt cei care știu să fie liberi, cei care din când în când știu să-și înalțe zborul din ce în ce mai sus, spre o înțelegere deplină, spre un punct din care s-ar putea vedea totul și înțelege totul.
Adevărul e că undeva prin această zonă se petrece ruptura: senzația că zborul meu se duce deja prea sus în timp ce multe persoane cu care interacționez se împiedică încă în fâlfâitul aripilor. Căci această înțelegere mă termină, căci acest înalt din care privesc mă individualizează atât de mult încât adevărata senzație e chiar aceea de a mă fi înălțat în zboruri cosmice.
Trăiesc cu senzația că fiecare om este o infinitate de universuri paralele înghesuite în interiorul său și că fiecare gest sau interacțiune dintre oameni se soldează fie cu nașterea probabilă a unuia dintre aceste universuri, fie cu distrugerea altuia încă de dinainte de a-i fi oferit șansa de a exista. Mai cred însă și că fiecare dintre aceste universuri vibrează intrinsec la o anumită frecvență și că există posibilitatea ca în anumite momente două universuri să intre în rezonanță prizând în jocul lor energetic persoanele care le poartă, dând naștere unor povești autentice, profunde, semnificative în istoria persoană a fiecăruia. Condiția de rezonanță ar trebui să se regăsească totuși, bineînțeles, în zborul cel înalt, în libertatea autoasumată, în ruperea tuturor barierelor. Culmi și abisuri: fericirea de a fi cunoscut câteva persoane de-a lungul existenței mele cu care am rezonat foarte bine, persoane libere, care mi-au înfățișat propria înțelegere ca pe o adevărată operă de artă, adică acele persoane alături de care am zburat cât mai sus și alături de care am crescut cât în sute de ani. Abisurile: sentimentul că uneori mă înconjor de persoane care nu vor putea să ajungă niciodată până la mine, care vor să mă tragă în jos, persoane care nu înțeleg nimic, care se cramponează de idei și de cuvinte, care nu știu să dea din aripi, care nu știu să zboare deasupra prăpastiei fără să le fie frică.
Incredibilele aventuri ale unui privitor la stele
M-am născut într-un capăt de lume, într-o ţară uitată de Dumnezeu, într-o zonă crepusculară, spuneţi-i cum vreţi, undeva într-un orăşel situat pe un mal al Dunării pe când încă la televizorul alb-negru al bunicilor nu se difuzau decât două ore de actualităţi şi laude conducătorilor, pe când mama avea doar douăzeci şi unu de ani iar eu abia îmi începeam numărătoarea. Am crescut apoi pe uliţa prăfuită pe care se afla casa bunicilor, împreună cu copiii din vecini alături de care jucam adevărate minunăţii, castelul, ascunselea, ţară-ţară vrem ostaşi, rândunică mută-ţi cuibul, şi multe altele pe care creierul meu deja îmbătrânit le trece cu vederea. Am fost în mare parte un copil cuminte, atunci când stăteam acasă nu prea aduceam bătăi de cap bunicii. Se întâmpla uneori să mai dispar prin curţile vecinilor de pe stradă împreună cu copiii acestora şi se făcea seară, cădea întunericul şi aşa ajungea bunica, mamaia spus pe la mine prin zonă, să bată din poartă în poartă cu nuiaua în mână asumându-şi misiunea de a mă recupera. Alte dăţi mai făceam concurs cu cine să traverseze lacul de la colţ, o adevărată mlaştină plină cu noroi în urma ploilor situată chiar în mijlocul unei intersecţii de drumuri, la doi paşi de casa bunicilor, de casa în care am crescut, şi mă întorceam acasă plin tot de un noroi de-i făceam o bucurie bunicii din cale-afară când mă vedea. Mama muncea deja în Bucureşti, venea doar când mai avea concediu, iar eu, da, mai crescusem şi eu între timp, mă chinuiam cu mai cine ştie ce carte care-mi cădea în mâini. Învăţasem să citesc şi scriam de tipar fără ca nimeni să fi stat să mă înveţe, parcă şi astăzi îmi aduc aminte abecedarul scorojit care între timp s-a pierdut şi şi-a pierdut înţelesul, renunţăm cu uşurinţă la lucrurile de care nu mai avem nevoie. La ţară, dacă ştii să priveşti, iarna este o minunăţie. Asta dacă ignori bineînţeles troienele cât casa care se strâng la uşă şi printre care tataia croia cu lopata tot felul de cărărui care să ne deservească diferitele treburi, una în fundul curţii către veceu, alta la bucătăria de vară – o anexă a casei mai accesibilă unei scurte pauze din treburi, preparării de mâncăruri, sau a bea un pahar de vin –, şi către grajdurile animalelor, şi către fântână. Şi da, mă mai duceam să mă uit când se tăia porcul şi când îl pârleau cu paie şi când tăiau prima bucată de şorici şi mi-o dădeau mie, eram copil şi mi se cuvenea. Eram slab, aşa cum întodeauna am fost, mai puţin prin vreo primii doi ani de viaţă în care chipul cu obrajii bucălaţi şi părul creţ mi se mai păstrează încă prin fotografiile pe care mama le ţine într-o puncă de plastic în dulap. Iarna, de asemenea, era o aventură să mergi şi la şcoală. Bunica mă ducea de mână prin troiene până în centrul satului unde se afla şcoala şi căminul cultural, şi dispensarul, şi poşta, şi câteva magazine, aşa cum i se cuvine unei localităţi care se respectă. N-aveam pe atunci habar nici de Nirvana, nici de Queen, nici de Gabriel Garcia Marquez. Doamna învăţătoare îmi dăduse o carte, Legendele Olimpului se numea, mi-a plăcut, nu prea ştiam nimic pe vremea aia. Apoi s-a sfârşit. Când am venit şi eu, pe la vreo zece ani, în vastul Bucureşti, lucrurile au părut a se îndrepta într-o altă direcţie pe care astăzi nu o pot estima cu exactitate. Timpul a trecut mult mai repede astfel că parcă mai ieri intram într-o clasă plină cu copii noi şi diferiţi şi de ceea ce ştiam eu, diferiţi de mine, şi parcă mai ieri am terminat şcoala generală, şi parcă tot ieri am început liceul şi l-am şi terminat şi iată-mă la facultate şi cu serviciu, ascultând Nirvana şi The Beatles, citind tot felul de cărţi la care mamaia, cu doar cele patru clase ale ei şi cu mâinile scorojite de munca câmpului, nici nu visează. Şi iată-mă vorbind la telefonul mobil şi trimiţând e-mail-uri când parcă mai ieri am dat jos termometrul de pe perete apropiindu-l de plita sobei pentru a vedea coloana de mercur cum se ridică vertiginos. Am fost cândva copil şi eu şi port şi eu după mine amintirile copilăriei, altceva ce-aş putea să fac, unele mai vesele, altele mai triste, dar şi ele sunt ale mele. Scriu şi nu pot să nu trag concluzia că suntem tot timpul cei care am fost, că ne construim prezentul pe baza a ceea ce-am trăit, fie că suntem conştienţi sau nu, fie că ne mai amintim sau nu. Suntem doar timp strâns în oase, în carne, suntem conştiinţe clocotinde în trupuri.
***
Când eram un copil mai mic şi locuiam la ţară nici prin gând nu-mi trecea că atunci când voi avea douăzecişiunu de ani viaţa mea va arăta cu totul altfel. Vara mâncam atunci afară în curte, la lumina unui bec improvizat, în timp ce undeva într-o parte, într-o găleată metalică demult ieşită din uz, aprinsesem nişte paie adunate din curte al căror fum trebuia să sperie ţânţarii. Mâncam legume culese din grădina din spate, ouă pe care le adunam singur din cuibare cărora le ştiam locul prin curte, dimineaţa mamaia îmi făcea cacao cu lapte muls de la vacă şi mergeam la stână cu căruţa. Când mă duceam să cumpăr pâine străbăteam trei străzi, iar cu restul care-mi mai rămânea (mereu acelaşi) îmi cumpăram veşnicul ştrudel cu mere. Moş Crăciun era o iluzie – venea în fiecare an cu nişte portocale şi o ciocolată vârâte într-o pungă de plastic, una dintre marile dezamăgiri ale copilăriei mele: cutiile pătrăţoase frumos împachetate cu fundă din filmele de la televizor n-aveau să vină niciodată. Pe Moş Nicolae l-am desfiinţat atunci când, având vreo şase ani, am luat-o prin surprindere pe mamaia într-o dimineaţă întunecată, moment în care i-am strigat din spate, ca un ghepard vânându-şi gazela, că ea e Moş Nicolae! Metaforic vorbind i-a sărit inima din piept. Aveam în curte găini, raţe, câini, pisici, un cal, vreo două vaci, nişte oi pe care vara le duceam la stână dar al căror miei au fost la un moment dat unul dintre momentele de cumpănă ale vieţii mele – atunci când eram obligat să stau cu ei la păscut la poartă (e imposibil să-i convingi să n-o ia aiurea pe uliţă), iar la un alt moment dat a poposit în curte şi un curcan care de fiecare dată când mă vedea începea să mă alerge cu scopul de a mă ciupi. A fost unul dintre marii mei duşmani. Când ieşeam noaptea afară din casă şi ridicam capul vedeam nu cerul, ci Universul de-a dreptul, şi-l ascultam pe tataia arătându-mi Carul Mare. Apă beam de la fântâna din spatele casei iar una dintre marile satisfacţii a fost atunci când am scos apă singur şi spre surprinderea mea cumpăna nu m-a aruncat în sus ca să-mi arate că greutatea mea e mai mică decât a pietrei din vârf. Toamna culegeam via şi beam must făcut în casă. Tot pe atunci adunam și porumbul de la câmp. Le aşteptam pe mama şi pe cele două mătuşi să vină de la Bucureşti bucurându-mă atunci când le vedeam dar mai ales, cu mintea mea de copil, mă bucuram de fructele de kiwi și de bananele verzi pe care mi le aduceau. Bananele verzi au rămas și astăzi preferatele mele. Am jucat, împreună cu copii de pe uliţă, toate jocurile care se puteau juca. Ascunselea, Flori-fete-filme-sau-băieţi, Telefonul American, Telefonul fără fir, Castelul, iar într-o vreme avusesem propria noastră idee de a juca baseball. Vara făceam întrecere ca să vedem cine are curajul să traverseze lacul de la colţ, o mlaştină existentă de când lumea fix în mijlocul unei rascruci de drumuri. Mai cădeam câteodată cu totul dezechilibrându-mă, aşa se făcea că mă întorceam acasă plin de noroi din cap până în picioare neştiind cum să mă feresc de inerenta pedeapsă care ştiam că urmează. Nopţile de vară mă prindeau la poartă, stând împreună cu copiii din vecini vorbind despre te miri ce. Spiritul meu de om de ştiinţă şi-a făcut simţită prezenţa încă de pe atunci când într-o iarnă am simţit dureroasa tentaţie de a vedea cum creşte mercurul în termometrul de cameră pe care mamaia îl avea pus pe perete. Şi am făcut asta cum altfel decât apropiindu-l de gura deschisă a sobei în care ardea focul. Pe atunci nu ştiam că dilatarea e limitată de volum şi prin urmare am asistat îngrozit la explozia termometrului şi la felul în care lichidul a luat brusc forma unor bobiţe mici argintii. Lipsa termometrului de pe perete mi-a asigurat o călătorie în picioarele goale prin zăpada din fundul curţii în momentele în care mamaia mă alerga cu nuiaua. La fiecare apropiere a Paştilor ştiam că trebuie să merg la oraş ca să mă înnoiesc. Îmi luam de cele mai multe ori aceleaşi lucruri: o pereche de blugi, una de adidaşi şi eventual un tricou. Era felul nostru, al copiilor, de a ne simţi bine atunci când mergeam să ne dăm pe sub masă şi să ne împărtăşim. Am fost parcă mereu într-o competiţie cu vecina de vizavi, o fată de vârsta mea, competiţie pe care astăzi n-o mai înţeleg. Cândva ne certam al cui abecedar e mai frumos. Eu aveam unul încă de dinainte să fiu la şcoală, aşa se face că pe la şase ani ştiam deja să citesc şi să scriu de tipar. Şcoala am început-o aproape doi ani mai târziu.
Despre cei trei ani de şcoală pe care i-am făcut la ţară nu-mi amintesc foarte multe. Eram două clase reunite într-o singură încăpere iar iarna stăteam cu mănuşile pe mâini. Străbăteam troiene de mână cu mamaia, înfofolit fiind în o mie de haine menite să mă protejeze de ger. Contrar majorităţii, nu mi-a fost frică de vaccin, ba chiar am asistat la felul mai mult decât haios prin care asistenta şi învăţătoarea o alergau pe o colegă îngrozită de acul ce urma să-i facă un mic semn în braţ, semn pe care eu îl port cu mândrie şi astăzi. A trecut atunci pe la urechile mele şi groaznicul mit al vaccinului din clasa a opta pe care cică ţi-l făceau în picior de nu mai puteai să mergi trei zile, la fel cum m-am ferit tot timpul de fiare ruginite ca nu cumva să simt efectul apocaliptic al injecţiei antitetanos pe care cică ţi-o făceau în burtă. Le-am spus de-a lungul timpului poezii lui Moş Crăciun, mamei, patriei, eroilor patriei şi mi-am dovedit şi aptitudinile de actor jucând Ţara, proţăpit între Anul Nou şi cel Vechi, şi pe Baiazid cu un turban improvizat din şalul învăţătoarei, purtând în frunte o colosală pană de gâscă prinsă cu o broşă. Cam pe-atunci am început să simt şi tentaţia de a mă juca cu poezia; nu mică mi-a fost mirarea când într-un trecut recent m-am pomenit cu mama arătându-mi o hârtie pe care un scris chinuit aşternuse cea mai proastă poezie pe care am citit-o în viaţa mea. Tot de pe-atunci păstrez în registrul de amintiri haioase şi-n acelaşi timp penibile episodul în care am asistat neputincios la mărunta acţiune prin care colega de bancă de atunci a dorit să se mute cu altcineva, moment în care eu m-am pus pe bocete infernale şi sub impulsul unei chemări absurde mi-am vârât capul în bancă şi-n decurs de o oră în care nu m-am auzit decât eu au putut fi ascultate în clasă mostre ale sunetelor pe care le fac animalele, fie ele domestice, fie păsări, care se găsesc prin curţile oamenilor. Astfel mi-am pierdut valoroasa mea funcţie de şef al clasei, pe care aveam să mi-o recâştig în liceu şi la care urma să renunţ de bunăvoie mai târziu. Mă mândream cu faptul că la sfârşitul anului luam premiul întâi, iar bucuria faptului ăsta m-a făcut ca într-un an s-o conving pe mamaia să mergem la tanti nu-mai-ştiu-cum care lucra la asociaţie, tanti care la rândul său a trebuit să le spună povestea mea secretarelor care aveau în grijă un telefon cum ştiam că arată şi cel pe care Oana îl avea la serviciu, secretare care la rândul lor s-au lăsat impresionate şi au tastat pentru mine numărul de aur la capătul căruia ştiam fără doar şi poate că se află mama. Restul se transforma într-un spectacol melodramatic în care eu, unicul copil care mai exista pe pământ în acele clipe, îi ceream mamei să vină la ţară pentru ziua premierei şi să-mi aducă coroniţă şi flori pe care să i le dau învăţătoarei, aşa cum era frumos. Şi ce frumoasă era coroniţa pe care mi-a adus-o, una spectaculoasă, impunătoare, din care răsăreau mândre flori de câmp ce purtau cu sine o strălucire de nedescris. Din vacanţa de vară în care am convins-o pe mama să mă înscrie la şcoală în Bucureşti mi-au rămas în minte atât drumul dintre şcolile la care mersesem să ne interesăm cât şi faptul că la ultima dintre ele, din care aveam să ies mândru, m-au primit fără niciun fel de comentariu în clipa în care s-au convins că mă vor. În rest eram cel care învăţa cel mai bine dintre băieţi, iar în acelaşi timp mă aflam într-o competiţie continuă cu fetele care se băteau pentru podium. Pe atunci nu ştiam să învăţ pentru mine, aşa că învăţăm pentru alţii sau în contrast cu alţii. Am învăţat aşadar pentru profa de bio în clasa a şasea, geografie pentru profa pentru care trei ani de zile n-am avut nevoie să deschid caietul pentru a şti lecţia, matematică pentru profa de care se temeau toţi dar de care mie îmi plăcea extraordinar, şi engleză pentru că doamna dirigintă era un om aparte de care îmi plăcea. Sfârşitul şcolii generale a fost ceva care s-a întâmplat până la urmă fără mari bătăi de cap. Anticipa cumva faptul că urma să nu-mi mai uit punga cu echipamentul de sport pe la şcoală, că nu voi mai simţi nevoia să plâng din orice, că urma să înţeleg mai multe şi să cunosc mai multe, dar asta nu-mi spunea nimic despre cine aveam să devin. Asta se descoperă mult mai târziu, atunci când înveţi să înţelegi cerul şi când nu te mai temi de nimic, atunci când monştrii de sub pat încep să dispară treptat şi atunci când bătăile intense ale inimii nu înseamnă numai frică ci şi sentimentul tulbure al faptului că ceva din tine te doare şi că asta nu se poate trata la doctor.
(Ambele texte, deși au un fond comun, au touși anumite idei distincte. Amândouă au fost scrise cândva prin 2009, acum fiind doar culese și republicate.)
Trenuri potrivite
Am pierdut câteva trenuri fictive la viața mea, de o aparentă importanță, pentru că nu m-am grăbit suficient de tare să le prind. Am fost poate dezamăgit de câteva ori, oi fi crezut că atunci s-a terminat totul, că nu mai e nimic de făcut. Am rămas pierdut pe peron, neștiind încotro s-o apuc pe drumul fără întoarcere, descumpănit. Dar am ajuns să văd cum, în această stare de incertitudine, ochii mei încep dintr-odată să perceapă umbre și lumini pe care nu le sesizaseră din cauza grabei de a prinde un tren pentru care credeam că am bilet. Am început să văd pe peron și alți oameni, așteptând fiecare trenul său, pe cel de la momentul potrivit sau, asemenea mie, unul pe care l-au pierdut în prealabil. Persoane asemenea mie, trăind și ele sub hipnoza trenului pe care trebuie să-l prindă, dar pe care, într-un fel sau altul, îl lasă să se ducă, știind că nu în asta constă drama, că nu s-a sfârșit timpul.
Comportamentul ezitant al călătorului pasager într-o astfel de gară. Se duce să se bage în seamă cu vreo persoană din vecinătate care, la o primă privire, ar putea să-i asculte povestea, acea poveste pe care fiecare dintre noi o avem de spus dar pe care n-o spunem pentru că ne lipsește cadrul, pentru că atunci când găsim oamenii cu care simțim că rezonăm nu suntem în locul potrivit, iar dacă altădată găsim locul, ne lipsesc poate persoanele. Și se duce timid, neștiind cum să deschidă subiectul, cum să spună un lucru atât de important în cuvinte atât de simple, Mi-am pierdut trenul, și continuând în aceeași notă, v-am văzut stând aici și m-am gândit că în acest moment de așteptare dintre am putea schimba câteva cuvinte. Iar celălalt, obișnuit sau nu cu astfel de abordări, înțelegând sau nu importanța momentului, ar putea să vorbească la rândul lui despre un tren pe care trebuie să-l prindă dar că nu l-ar deranja să bea o cafea, între timp, asumându-și riscul de rigoare, cunoscând niște lucruri despre probabilitățile nenule potrivit cărora trenurile pe care le lași duse nu se mai întorc.
O complicație a sentimentelor
A simți ajunge să pară, în zilele noastre, ceva de neacceptat. Trăim într-o vreme în care principalul scop este să acționezi, să te miști, să duci la îndeplinire niște lucruri pe care ți le dictează serviciul, școala, și de ce nu, viitorul. Cine mai are timp, în asemenea circumstanțe, să simtă? Atunci când scopul principal este banul, cariera, viitorul, sentimentul ajunge să fie o slăbiciune, un impediment. Și ce te faci cu acele persoane pentru care sentimentul este un univers esențial, un câmp gravitațional, cu acelea pentru care declinul, căderea (în dragoste), se află la tot pasul? Cum să le oferi o scăpare din cursa în care cad singure iar și iar, când ele se află neîncetat în căutarea a ceva nedefinit și indescriptibil? Și nimic din ceea ce s-ar putea potrivi nu se potrivește de fapt, existând mereu ceva ce ți se oferă și de care tu n-ai nevoie, fiind mereu altceva după care alergi, o altă mână care să se muleze perfect pe forma mâinii tale și o altă bucată de suflet de care sufletul tău, asemenea unei ventuze, a unei caracatițe, a unei lipitori, să se prindă cu disperare și cu o anumită frică de gol. Pentru că există mereu, în fiecare secundă a vieții noastre, un sentiment de care nu scăpăm, un sentiment care ne definește și care uneori ne trezește noaptea din somn. Simt, deci n-am altă cale decât aceea de a mă tolera, de a-mi îmblânzi sentimentul, de a-mi duce prezentul înspre viitor și de a-mi aduce viitorul înspre prezent, de a crede în pulsația inimii mele și de a mă închina ei, căci acolo, cred eu, se află lumina și adevărul și viitorul și viața.
„Atunci când simțim toate lucrurile cu atâta subtilitate, devenim indiferenți la tot restul, deși nu indiferenți și la ceea ce nu putem să obținem – senzații care ajung în suflet și li se prezintă sub un aspect încă embrionar, activități umane care sunt proprii facultății de a simți în profunzime, pasiuni și emoții pierdute printre unele reușite de altă natură.” (Fernando Pessoa – Cartea neliniștirii)
Priviri peste oameni
Unii oameni adorm în fiecare noapte cu un oftat, unul greoi, provocat de groaza zilei de mâine dar și de oboseala celei care tocmai se încheie. Unii oameni se trezesc în fiecare dimineață pentru a fi mai mult și pentru a face mai mult decât ceea ce au reușit să realizeze ieri, în timp ce alți oameni nu-și dau seama încă de faptul că ar trebui să facă asta. Unii oameni muncesc pentru alți oameni; ne prepară mâncarea, ne fac curat pe străzi, fac posibil ca apa să curgă la robinete, ne aduc scrisorile, au grijă de noi în spitale, ne curăță toaletele, ne oferă cunoștințe. Unii oameni trăiesc bine, unii trăiesc rău, dar unii pur și simplu trăiesc. Unii oameni sunt fericiți, alții nu, alții nu știu cum să-și construiască sau cum să-și înțeleagă fericirea. Unii oameni scriu. Unii oameni beau ceai în compania altor oameni. Unii oameni fac dragoste. Unii oameni visează, unii vând ziare, unii cântă, unii fac fotografii, uni oameni îi țin pe alți oameni de mână, unii iubesc, unii lasă să treacă timpul pe lângă ei, unii oameni sunt trecători – prin viață, prin timp, pe aleile parcurilor –, unii oameni sunt la fel ca ceilalți dar alți oameni nu sunt (oare nu sunt aceștia tot o bucată din „ceilalți”?), unii oameni nu cred în nimic, unii oameni se îndrăgostesc de alți oameni asemenea lor, unii oameni rezolvă ecuații complicate, unii oameni visează să ajungă departe. Unii oameni știu că se poate. Unii oameni nu spun niciodată nu. Unii oameni cred în tine. Unii oameni par a fi la un moment dat totul. Pe unii oameni nu i-am întâlnit niciodată, sau dacă i-am întâlnit, nu i-am putut cunoaște. Unii oameni stau ascunși în sfera lor de intimitate, impenetrabilă, și-și petrec existența prin Tot. Unii oameni mor. Unii oameni sfidează moartea. Unii oameni nu au mâncat astăzi nimic. Unii oameni se trezesc în fiecare dimineață pentru a schimba lumea.
Asta a fost doar o mică parte din ceea ce-aș fi avut de spus despre unii oameni, despre cei care trec pe stradă pe lângă noi, despre cei din metrou, despre colegii de muncă ai fiecăruia dintre noi, despre controlorii din autobuz, despre străinul care te întreabă referitor la direcția în care trebuie să meargă.
Unii oameni suntem noi, cu toate fricile, speranțele sau iubirile noastre. Suntem tot ceea ce-am putea fi, suntem întreg universul, suntem sfârșitul timpului și începutul său. Cum se face oare că unii oameni trăiesc într-o lume în care omul pare că nu are nicio valoare?
“Eu pot să-mi imaginez totul, fiindcă nu sunt nimic.”
Nicio explicație posibilă pentru ce sunt, cine sunt, de ce gândesc în modurile în care o fac și de ce acționez în multe altele, poate radical diferite. E aberant să fiu chestionat în astfel de privințe. Existența, ca limită a ființei, ar trebui să ne fie constructivă, să ne lărgească orizonturile, să fie drumul pe care ne aflăm mergând către noi înșine, deci de ce ar trebui să ne lăsăm îngrădiți de perspectivele limitate ale celor al căror drum nu se poate intersecta cu al nostru?
Sunt suma scindărilor mele interioare. Cum altfel m-aș putea regăsi dacă nu săpând cu toate eforturile prin cavernele eului riscând ca totul să se surpe asupra mea, cum altfel aș putea crede că voi ajunge vreodată undeva în exteriorul meu dacă nu voi fi pornit din interior?
Nu pot să mă distrug, în ciuda tuturor ocaziilor pe care le-aș putea avea. Mă descompun brusc în niște bucăți care se pot asambla înapoi cu ușurință. Sunt așadar o sumă de elemente, întuneric și lumină, gândire și acțiune, masculin și feminin, spațiu interior și spațiu exterior, muzică și tăcere, viață și moarte. M-am născut în acest dualism multiplu pe care n-am cum să-l neg, fără de care nimic din ceea ce sunt n-ar mai fi fost la fel. M-am întâlnit pe mine însumi acum câțiva ani, când am socializat cu nasul prin cărți, pe la mese tăcute din ceainării și pe alei din parcuri; tot de atunci mă confrunt și cu dificultatea de a mă prezenta altora, de a întinde mâna și de a spune, Faceți cunoștință cu mine, cu Celălalt. Prăpastie colosală între mâna întinsă și gândurile clocotinde închise înlăuntrul țestei. Cine sunteți și ce vreți de la mine?
***
Să ne grăbim să aruncăm la gunoi toate cărțile dogmatice și religioase pe care le-am deține. Să râdem de noi înșine. Să ucidem în clipa de față toate zeitățile care ne-au fost implantate de toate circumstanțele exterioare, să-i alungăm furioși, ceea ce și merită. Să dăm fuga să citim Cartea neliniștirii, una dintre cele mai profunde și complete biblii scrise pentru omul cult, o carte menită parcă să ne redea nouă înșine, să ne arate zeul pe care îl purtăm în noi. Hai să credem în noi și să lăsăm la o parte orice alte basme învechite de mii de ani. Azi! Acum!
Îndemn la persoană
Hai aşadar să ne trezim în adevărata viaţă, să ne abandonăm în vis! Hai să renunţăm la viaţa noastră plictisitoare şi conformistă, hai să ne dezbrăcăm de frica asta oribilă de a fi diferiţi şi pe care din orgoliu o negăm. Hai să ne scufundăm unii în visele celorlalţi, să ni se încurce gândurile, să ni se înfăşoare conştiinţele de jur împrejurul creierelor, să le purtăm la vedere ca pe nişte bijuterii de preţ, hai să ne scoatem inimile din piept şi să declarăm deschis că acel gol rămas nu e cu nimic mai puţin decât ceea ce-am avut mai înainte. Hai să ne vomităm cuvintele pe care ar fi crescut până acum, ca nişte tumori, toate acele gânduri şi sentimente care nu s-au spus niciodată, şi hai să le punem la incubat, după ce ar fi trecut acea perioadă în care sentimentul creşte de la sine, şi să urmărim cum nişte monştri care ne seamănă şi-n care ne recunoaştem propriul adevăr încep să se mişte veseli. Hai să nu ne mai temem de nimic, hai să le zâmbim celor care cred că deţin un adevăr superior celui care ne aparţine nouă, hai să recunoaştem că suntem orbi, că nu vedem nimic şi că nu ştim nimic, hai să avem măcar o dată viziunea a ceea ce suntem. Hai să lăsăm muzica să curgă prin noi, hai să nu ne mai temem de moarte, hai să nu mai încercăm să fim ceea ce nu suntem sau să părem ceea ce nu putem fi, hai să nu ne mai ascundem unii în spatele altora şi să lăsăm la o parte toate acele lucruri pe care societatea le-a creat ca să ne fure acel dram de libertate pe care l-am avut atunci când am venit pe lume plângând. Hai să nu mai tremurăm gândindu-ne la ceea ce cred alţii despre noi, hai să ne ieşim din creiere, să dăm cu prejudecăţile de pământ, să ne ridicăm ochii şi să privim drept. Hai să nu ne mai învârtim în cerc căutând lucruri care nu pot fi găsite, hai să credem că fericirea există, că se revarsă în torente, că ne inundă minţile, că ea poate să ne trezească din viaţă, să ne ofere răspunsuri şi în acelaşi timp să ne facă să ne punem întrebări pe care nu le-am văzut niciodată. Hai să nu mai depindem de alţii, hai să nu ne pierdem prin încurcătura asta de poveşti pe care o trăim neîncetat, hai să credem, o dată în plus, în cine suntem cu adevărat!
Picături
Omul – animalul teribil ținut prizonierul unui verb: a fi. Speriat de el însuși, de propria existență, aleargă hăituit, terifiat, construindu-și în fiecare clipă un labirint propriu. Pentru a ieși apoi din el constată că nu-l mai pot ajuta nici psihologii, nici cuvintele cărților, nici vastele filosofii, nici Dumnezeu. Iată de unde s-au ridicat singurii oameni conștienți de prizonieratul lor: nebunii și artiștii. Primii – căzuți în ei înșiși. Ceilalți – căzuți în descompunere.
***
Supremul exercițiu filosofic: munca istovitoare a pământului, sau cum să găsești adevăruri esențiale la culesul porumbului, când fiecare știulete de porumb cules se plătește cu un strop de sudoare și cu zeci de zgârieturi pe mâini și pe față datorate frunzelor uscate, totul sub un soare arzător.
Cum aș putea să mai pun în balanță această oboseală veritabilă, esențială, cu oboseala marilor orașe, de care unii oameni se plâng: oboseala de a sta?
***
Instinctul sexual ca formă de nebunie.
Pelerinajul ezoteric al mâinii răzvrătite ce caută paradisul pe un trup străin. Și ce senzație în conștiința amețitoare de a ști că acea mână îți aparține…
***
Sunt ceea ce mâinile mele vorbesc despre mine. Sunt limită, sunt izvor de dorință, sunt prăpastie. Sunt ceea ce nu pot atinge, sunt ceea ce nu pot cunoaște, sunt întuneric. Sunt cuvinte încă nerostite. Sunt pasiune. Sunt trupurile pe care le-am atins în întunericul nopții, sunt parfumul înnebunitor care-mi invadează terifiant sângele, sunt extaz, sunt lumină. Sunt ceea ce mâinile mele posedă. Sunt trup, sunt carne, sunt aer. Sunt încercare de a fi. Sunt limită către om. Sunt cădere.
Cum aș putea să mă ridic din mine, cum aș putea să nu mai fiu când însăși felul meu de-a fi e prin ființă?
***
Cel mai mare neajuns pe care l-am cunoscut în această viață: acela de a nu avea nici măcar certitudinea dacă mă dețin pe mine. În fața acestuia, toate celelalte probleme ale vieții cotidiene pălesc.
***
Neavând curajul de a mă izola undeva în creierul munților, de a mă reda mie însumi, de a reînvăța să comunic cu mine, mă ofer ca pe tavă oamenilor, mă îmbrac cu mantia de om de rând și mă las biciuit social.
***
Mă străbate uneori senzația de a fi asaltat de starea unei cărți pe care am citit-o cândva. De aici vine probabil dorința ispititoare de a redeschide anumite cărți, de a-mi trece degetele peste paginile pe care le-am parcurs cândva, pe care am ajuns să le iubesc, de a citi fragmene, sublinieri, cuvinte întâmplătoare. Oprindu-mă astăzi la Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică, citesc: “Poate de aceea voluptatea e atât de crâncenă: ne face conștienți că avem un trup. Până la ceasul ei, al voluptății, trupul ne servește doar pentru a trăi. După aceea simțim că trupul are existența lui proprie, visele lui, voința lui, și că, până la moarte, va trebui să ținem seama de el, să-i cedăm, să ne înțelegem cu el sau să-l înfruntăm.” Poate că din voluptate s-a născut și acea ființă invizibilă, care mă urmărește pretutindeni, și care în fiecare noapte, înainte de a adormi, îmi primește imposibila îmbrățișare și imposibilul dialog, îmi ascultă cuvintele imposibile plămădite de un organ nespecificat în cărțile de anatomie, un organ al sentimentului, al sublimului.
***
Gândul terifiant că moartea, băgându-și capul pe ușă, m-ar putea surprinde îmbrățișat cu mine însumi.