Urme de pași pe nisip

15072014

… și mi-au spus, pe când aveam vreo șaisprezece ani, că urma să fiu fericit. Știam că pe undeva e o capcană indirectă, că fericirea nu vine atât de ușor, că probabil e însoțită de riscuri pe care trebuie să ți le asumi și de momente critice pe care trebuie să le depășești. Dar mi-au spus că voi fi fericit și trebuia să mă încred în ele. Erau visurile mele dintr-o noapte de vară, care mă trezeau din somn și mă țineau apoi pradă unor insomnii crunte. Știam că veneau de undeva din interiorul meu, știam că vocile lor hipnotizante răsună dintr-un univers mai îndepărtat decât realitatea noastră curentă, și mai simțeam, în nebunia mea adolescentină, că nu pot face nimic. Viața ni se întâmplă, ne ia pe sus, suntem adeseori puși față în față cu clipa concretă, cu șansa, cu realitatea, cu o persoană care suntem noi și pe care o cunoaștem vag și pe care știm că trebuie să o acceptăm și să comunicăm cu ea.

Nu, nu plecăm, îmi mai cumpăr un pahar cu vin, poți să-ți mai iei o bere, am spus îndreptându-mă înspre bar. I-am zâmbit. Filmul în care jucam, viața mea, devenise de la o vreme oarecum palpitant. Acțiunea se îndreptase brusc într-o direcție pe care o anticipasem de mult timp dar care stătuse în fața unor uși închise, pe care eu nu știusem să le deschid. Dar acum, într-un mod oarecum degajat, jucam. Eram un jucător în propria mea viață. Și ca să fac asta, trebuia să mă lupt cu mine. Trebuia să învăț să comunic, pentru a nu știu câta oară, la un alt nivel. Deși nu mai sunt de mult timp timid, capacitatea mea de comunicare verbală lasă de dorit. Stăm la masă, e trecut de miezul nopții, abia ne-am cunoscut, bem bere și vin, încercăm să ne cunoaștem. Nu, nu plecăm, e felul meu de a spune că mai stăm, că mai avem lucruri de spus, că lipsa fluidității cuvintelor mele nu exprimă adecvat și procesele complexe care au loc la nivelul creierului, acolo unde ni se decid permanent slăbiciunile și instinctele, afectele și forțele de actracție ale inimii.

Știu că nu sunt un simplu tip care stă la masă la o terasă, într-o noapte de mai, jucând rolul care i-a fost scris. Știu că am niște lucruri de spus, știu că și eu tind la un fel de împlinire care mă împinge în situații stranii. Tot ce ne rămâne de făcut e să încercăm, să ne bem băuturile și să ne purtăm dialogul la un alt nivel, într-un alt spațiu al gândirii și al senzației, într-o altă dimensiune a conștientului. Există un dialog mai presus de cuvinte, la care oamenii asemenea mie se pricep mai bine. E generat și întreținut de conștiința faptului că toate lucrurile se întrepătrund, că suntem parte din tot ceea ce ni se întâmplă și că viețile noastre sunt în așa fel construite încât să nu rămână vreodată vreo piesă de puzzle care să nu se găsească în locul potrivit. Realitatea și fragilitatea momentului, intensitatea clipei, incertitudinea în ceea ce privește viitorul. A fi aici și acum e singurul fel în care aș putea înțelege viața. Te-am cunoscut mai înainte, abia știu cine ești, dar cred în clipa pe care o trăim, în moment.

Depășind permanent condiția de outsider. A te situa în exterior, în afara lucrurilor, de cealaltă parte. A avea un fel aparte de a te face înțeles, a putea citi realitatea lucrurilor dincolo de aparența lor. A aduce outsider-ul în lume, a te descompune, a te desface de aparențe. A fi tu însuți, a renunța la umbre și la comprimisuri, a spune lucrurilor pe nume. Îmi mai cumpăr un pahar cu vin, poate să însemne că asta e realitatea mea, că nu contează cuvintele pe care nu reușesc să le pronunț, că aici și acum se poate naște o poveste. A aduce interiorul meu în lume, a trece porțile, a construi lumea după felul în care sunt eu construit.

Și apoi e asumarea unui risc. Riscul de a rămâne singur, rănit, sângerând metaforic pe asfaltul melancoliei. De ce să nu pot să-mi asum așa ceva? M-am întors de câteva ori, în istoricul vieții mele, din prăpăstiile întunecate și fierbinți ale spiritului. Le-am supraviețuit și m-am ridicat mai sigur pe mine și mai puternic. Nu mă tem de faptul de a trăi, de a mă îndrăgosti, de a-mi duce viața pe culmi ale momentului care să-mi fie mai târziu amintiri dragi. E riscul de a fi eu însumi, de a rezona cu altcineva, de a trăi intens fericirea și căderea. Nu mă tem de ele.

Continue Reading

Bântuiri călătoare

25092014

Mi-am târât singurătatea prin toată Europa. Fără să mă înțeleagă nimeni, fără să pot pune în cuvinte acel complicat sentiment a ceea ce caut, neputând nici măcar să exprim coerent ceea ce sunt, mă lăsam fascinat de bătaia inimii mele din momentul în care avionul își lua zborul înspre orașe în care speram să-mi găsesc calmul și liniștea interioară. Mi-am târât singurătatea prin parcuri, odihnindu-mi gândurile în așteptarea sfârșitului lumii, împietrit pe câte o bancă; întreg Universul trecea din când în când prin fața mea, închis în corpul vreunui individ de care mă găseam dintr-odată atât de aproape. Trecerile oamenilor unul pe lângă celălalt, ce evenimente fascinante ar fi acestea pentru toți dintre noi dacă ne-am oferi luxul de a privi din exteriorul trupului și minții noastre. Știu că ai trecut pe lângă mine de atâtea ori, purtând chipuri diferite și răspunzând la nume diferite, știu că te-am privit în ochi trecând pe lângă mine în Jardim da Estrella, știu că mă priveai de departe în Kongens Have, te-am văzut punându-ți gândurile în ordine în Burggarten și citind o carte, sub un copac, în Ciutadella, știu că ai trecut pe lângă mine de atâtea ori în timp ce eu îmi etalam singurătatea, eu cu rucsacul meu, eu cu cărțile mele, eu cu zâmbetele mele pierdute, eu cu cuvintele mele de neînțeles, știu că mi-am putut citi sfârșitul în ochii tăi, în acea seară de un roșu aprins, în Cais das Colunas, timp în care glasul râului îmi vibra în ureche, timp în care chemarea apei îmi juca în suflet și în ochi. Am plecat ca să te pierd și ca să te uit, crezând că ai un singur nume și un singur trup, crezând că lucrurile sunt mai simple decât sunt, am crezut că există mântuire și vindecare pe malul mărilor și al oceanelor, am crezut că briza oceanului îmi poate vindeca rănile interioare, că-mi va fura visele și că mă va reda mie însumi, am crezut că abandonându-mă străzilor necunoscute ale orașelor, fără hărți și fără destinații, te vei rătăci și tu, că-mi vei pierde urma, că mă vei lăsa liber, am crezut că gangurile și întunericul te vor face să dai înapoi, am crezut că vei rămâne undeva în urmă, în fundalul gândurilor și al vieții, cu toate numele tale, cu toate momentele cu care timpul, venind de la tine, m-a ispitit vreodată. Te-am târât după mine, simțire apăsătoare, fără să știu ce să-ți fac, fără să știu cum să te pierd. Te-am târât după mine, moleșitoare amețeală, sperând că în cele din urmă ți se va face milă. Ți-am vorbit în tăcere, pe fundalul marilor orașe, prin străzile aglomerate, pe malul mării, pe docuri și pontoane, în turle de biserici și-n ruine de castele. Ți-am vorbit într-o limbă pe care toți o vorbesc dar pe care nimeni n-o înțelege, ți-am vorbit în toate limbile pământului sperând doar să rămâi pe-acolo, tu, cu toate numele tale, tu, cu tot nesfârșitul tău, tu, cu acest vârtej de senzații, de pasiuni și de tumulturi, de uragane interioare. …

Continue Reading

Circumstanţe de la limita realităţii

Copilul stă la o masă cu prietenii săi şi bea bere. Copilul are astăzi douăşunu de ani şi i-ar fi plăcut să poată să spună despre el că e bun de nimic, pentru că atunci când crezi asta despre tine nu mai ai foarte multe lucruri pe care să ţi le reproşezi. Din păcate erau deja destule lucruri pe care le putea spune despre sine, dacă s-ar fi privit pe toate părţile sale, aşa că şansa la o viaţă în care propria conştiinţă să nu-l apese violent era dispărută de demult. Copilul – ştie că nu va scăpa vreodată de ideea asta – dă pe gât două guri din lichidul pentru care oameni şi maşini au muncit laolaltă ca să-l producă şi să-l închidă în sticlă pentru ca mai apoi sticla să fie scoasă dintr-un frigider anume prin vreun local anume din acest oraş în care uneori nu ţi-e greu să surprinzi femei disperate plângând de unele singure în staţii de autobuz sau în mijlocul străzii nemaiştiind direcţia în care ar trebui s-o apuce. Şi după ce sticla se află pe masă, ea trebuie plătită şi pentru asta copilul are bani în portofel, bani pe care mama i-a căutat până la ultimul leu pe fundul poşetei şi pentru care a muncit din greu ştergând veceurile de căcat şi spălând bolnavii care-s atât de pierduţi printre aleile din capul lor încât ajung să se pişe pe ei, şi a şters scuipaţii beţivilor veniţi la o dezalcoolizare formală (după ce ies pe porţile spitalului se aruncă imediat în braţele marii lor iubiri). Mama ştie că face toate astea pentru că n-a învăţat la timpul ei, şi ca să aibă ce să-i pună copilului de mâncare, copil care învaţă la timpul lui şi care-n felul ăsta îi oferă mamei un motiv de mândrie. Într-un fel mama ştie că ultimii bani pe care îi scoate din geantă ajung în conturile unor vânzători de bere; face asta pentru ca viaţa socială a copilului să nu aibă de suferit. Copilul (o altă gură de bere se duce pe gât) ştie că-n timpul ăsta s-ar putea întâmpla multe şi mai ştie că e-n stare să producă şi el nişte bani aşa cum singur şi-a putut demonstra cândva. Copilul însă crede astăzi mai mult în viitor decât în prezent, şi-n virtutea asta doreşte să-şi concentreze atenţia asupra şcolii sperând ca pe viitor să folosească util cele învăţate acum. Acum, când încă mama se mai poate îngriji de viaţa socială a fiului său.

Continue Reading

În contrast

08082013

Privește-i: sunt prizonierii propriilor lor vieți, sunt captivi în universul problemelor pe care consideră că le au, sunt pur și simplu manifestări ale rutinei în care s-au trezit aruncați; întreabă-i când s-au simțit bine ultima dată privindu-se în oglindă. Privește-i cum nu pot pricepe muzica pe care o aud de undeva din depărtări, privește-i cum nu știu să citească jocul de culori în care mulți alți oameni, viața însăși, se scufundă necontenit.

Privește-i pe dinăuntru și vei înțelege: trăiesc hipnotizați de ego, cu perspectivele baricadate de sine, prinși în lanțurile propriilor interese. Sunt orbi; nu știu să-și asume consecințele deciziilor pe care le iau, nu pot înțelege că ei ar putea fi cauza destrămării universului pe care îl revendică, sunt insule unitare într-o mare plină de viață și interacțiune.

Privește-i: sunt ceea ce nu-ți dorești să devii.

Suntem liberi; libertatea și fericirea noastră ne mănâncă de vii. Ne trăim viața ca pe un interminabil dans, ca pe o fascinantă vibrație a unui univers pe o brană. Fiecare suntem câte o galaxie într-un spațiu general, ne rotim unii în jurul celorlalți, comunicăm prin adierea vântului, prin ploaia vijeliosă sau prin mângâierea magică a mării. Suntem cine suntem, singura manifestare de viață care am fi putut fi vreodată, suntem fericiți și împăcați cu asta, ne lăsăm prinși în jocul de culori, ne abandonăm spiritul stării fermecate în care toată fericirea lumii intră în rezonanță.

Sunt propria mea libertate; mă las călăuzit de mine însumi, din om în om, din îmbrățișare în îmbrățișare, din zâmbet în zâmbet, din cuvânt în cuvânt. Sunt, uneori, prea mult chiar și pentru mine însumi. Viața cade în avalanșe peste mine, mă împinge tot mai departe, tot mai aproape de mine. Sunt cine sunt, sunt singurul lucru înspre care m-am îndreptat vreodată; fericirea mi s-a încolăcit în jurul inimii și nu-mi mai dă drumul; sunt liber; pe vârf de munte și scufundat în mare, la birou și în camera mea de cămin, dormind pe nisip, răpus de alcool, în tăcerea îmbrățișării la care iau parte complice, în singurătatea propriilor gânduri sau în mijlocul unor mulțimi de oameni; sunt liber. Toți oamenii pe care îi cunosc sau nu, la care țin sau nu, toți oamenii de pe stradă, sunt eu. Mă regăsesc în toți, știu că am căzut cu toții din acea fericire astrală, din acea enormă libertate fără formă, din acel dans magic al universului.

Continue Reading

Pe marginea prăpastiei

16072014_real

Rămâi uneori cu o presantă senzație de gol, de nimic. Te trezești în mijlocul nopții fără să mai poți să adormi, simți presiunea vidului și te afunzi în lecturi intense până se luminează. E o frică interioară care te însoțește deseori și care îți guvernează limitele și deciziile. E frica de acel nimic pe care îl porți în tine și de care simți că nu vei scăpa niciodată, că toate lucrurile care au însemnat la un moment dat ceva, săruturile, îmbrățișările, atingerea vibrantă a trupurilor nude, vor trece pe lângă tine asemenea unui val puternic din mare care te dezechilibrează și te dă cu capul la fund.

Există necontenit o frică atașată numelui nostru, una cu care ne naștem din prima clipă și care nu ne părăsește niciodată. Suntem desprinși cu violență dintr-un ocean de conștiințe, și tot ce posedăm cu adevărat în toată viața noastră s-ar traduce prin căutarea acerbă a acelui ceva care ne-ar putea completa. Trăim cu conștiința angoasantă a faptului că nu suntem perfecți și că doar o altă ființă umană ne-ar putea face să tindem la asta. Să ne găsim completitudinea. Și poate că această căutare nu înseamnă nimic altceva decât frica apăsătoare care te trezește în mijlocul nopții, înspăimântat de tot. Aproape că știi că nu vei găsi niciodată ceea ce cauți, aproape că te resemnezi cu faptul că vei muri singur, putrezind, mâncat de viermi, de gândaci și de șobolani, că universul tău se va închide dintr-odată fără vreo finalitate deplină.

Viața e un lung șir de temeri și de întrebări. Uneori se strecoară printre ele și niște momente de rezonanță, cunoaștem oameni lângă care ne simțim fericiți, cărora le oferim pentru o perioadă săruturile, îmbrățișările și atingerea trupurilor noastre, și care dispar încet odată cu trecerea timpului.

Suntem ființe guvernate de teamă. Angoasa este singura noastră religie reală, iar prezența ei strălucește în toate sistemele religioase. Teama de nimic e starea noastră naturală; fericirea pe care o simțim uneori e instabilă, dispare repede, lasă urme și semne. Dacă cu frica reușim să trăim, fericirea ajunge să ne înspăimânte. Fiecare moment de fericire, urmat de clipele de declin, ne pune față în față cu noi înșine, cu limitele noastre, cu extazul, cu sublimul și inefabilul. Niciun om nu e construit să le reziste, să le țină piept, să iasă întreg din aceste experiențe.

Fluctuând încontinuu între frica generatoare de insomnii și fericirea care te aruncă în disperare, nu mai știi cum să te salvezi. Cauți orbește, cu mâinile întinse, acel ceva pe care nu-l poți pune în cuvinte și care ți-a fost smuls în clipa în care te-ai născut.

Continue Reading

Despre cristalizarea memoriei și cuvinte nespuse

03022015

Există un moment dincolo de care începem să conștientizăm faptul că o parte a energiei pe care o consumăm zilnic (mai mult sau mai puțin, în funcție de fiecare dintre noi) e alocată unui proces de sedimentare a memoriei, unei încercări continue de a rememora momente care ne-au afectat pe termen lung și de care nu mai putem scăpa, pe care le purtăm în noi permanent. Există un moment critic dincolo de care viața se saturează, în care nevoia de a trăi începe să fie combătută de aceea de a îți aduce aminte, iar aceasta este generată de funcționarea misterioasă a organelor trupului nostru, de descărcările electrice din creier, de pulsațiile alerte ale inimii și de curgerea torențială a sângelui prin artere, vene și capilare. E momentul în care îți dai seama că se întâmplă ceva cu tine, că ceva inefabil începe să te tragă în jos, că simți o greutate venind din interiorul pieptului, pe care nu poți s-o explici. Și trăim într-un timp în care conservarea memoriei nu mai este deloc o dificultate: mii de fotografii și pagini întregi de text pot fi adăpostite astăzi pe suporturi electronice având dimensiuni de ordinul milimetrilor, care pot fi accesate oricând pentru a ne oferi nouă, celor afectați de trecerea timpului, un anumit reconfort. Doar că acest lucru nu este niciodată de ajuns, mai ales atunci când inima colcăie cu disperare și când trupul se înfioară involuntar ca urmare a unei amintiri colective a tuturor celulelor care-l compun, precum și a celor pe care le-ai pierdut între timp prin funcționarea firească a întregului sistem de organe.

Și te trezești într-o zi cu nevoia apăsătoare de a te întoarce și de a te afunda pe drumul primejdios al memoriei, ca într-o pădure deasă și întunecată, pe alocuri chiar și mlăștinoasă, dar în care știi că se găsesc în anumite locuri, însemnate pe o hartă temporală a vieții tale, acele momente care au contribuit la devenirea ta de până acum, acele momente pe care n-ai reușit să le iei cu tine mai departe, să le faci purtabile, ușoare, de tolerat. Așa că uneori simți nevoia să te întorci la ele, luptându-te cu tine însuți.

Pare ușor să le spui celorlalți că tu nu te îndrăgostești niciodată, că în ciuda anilor pe care îi ai și a relațiilor de lungă durată pe care le-ai avut, tu n-ai iubit niciodată cu adevărat. Ba chiar te pui să-i întrebi, dincolo de perdeaua lor de tăcere, de atingerea pe care ți-o oferă pe obraz și de zâmbetul tâmp ce s-ar vrea înțelegător, cum e să fii îndrăgostit, de parcă ar fi atât de simplu de pus în cuvinte și de parcă nu s-ar fi scris tone de literatură despre asta. Doar că eu aveam ceva și mai puternic de enunțat, la limita nebuniei: eu nu m-am dezîndrăgostit niciodată, pregătit să-mi semnez astfel condamnarea la nebuni, condiția spre care de altfel simțeam că mă și îndrept. Îndrăzneam că insinuez că port în continuare cu mine, chiar și în acel moment, în fața acelui pahar de vin, cu aceeași intensitate din urmă cu (deja) ani întregi, prăpăstiile și declinul a ceea ce a însemnat dragostea pentru mine, c-am ajuns să dezvolt între timp teama de a mă întâlni întâmplător pe stradă cu acele chipuri a căror vedere îmi făcea inima să-mi sară din piept. Mă sălbăticisem între timp, mă rănisem, mă purtam prin universul tridimensional șchiopătând tăcut, și cu toate astea mi se învârtise ceasul până în momentul în care devenisem pregătit s-o iau de la capăt, să risc, să mă las purtat într-un dialog, să beau niște beri împreună cu tine (iată momentul în care n-am mai fost în stare să te țin deoparte și te-am introdus în frază, în mijlocul ideii, al gândului, acolo unde stai de ceva timp, acolo de unde n-ai mai plecat, și chiar că nu am mai vorbit de mult timp, ce mai faci?, mi-aș fi dorit să pot să vorbesc cu tine atunci, să nu dispari așa în ceață, chiar dacă am înțeles și am acceptat totul așa cum a părut că este, așa cum am pretins că ar fi), să te las să mimezi jocul cu numărul de la interfon, să te privesc zâmbitor înainte de a te săruta pentru prima dată, în timpul în care liftul urca încet, să particip la restul jocului încercând să renunț încet la scutul meu social, să te las să mă cunoști așa cum eram, așa cum sunt și acum, să-mi cer scuze pentru semnele pe care ți le lăsasem pe gât, să-mi uit periuța de dinți pe marginea chiuvetei, să inventez un cod care să ne aparțină. Și restul lucrurilor care nu au depins doar de mine, și pentru care timpul s-a folosit de noi ca să le genereze (știi, într-o zi veneam inocent în oraș pregătit să-mi fac o radiografie la dinți sperând ca apoi să te întâlnesc, timp în care tu îmi scriai că indiferent cât de mult ne-am atașa unul de celălalt, it won’t become a relationship, că trebuie să las orice speranță, că nu există (așa cum aveam să cristalizez mai târziu răspunsul la întrebarea ta) un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare, Vreau momente, nu relații, ți-am spus chinuindu-mă să strâng laolaltă câteva cuvinte de pe asfaltul mocirlos al minții mele. Și oare cât voi mai simți nevoia să scriu despre asta? Și am trăit niște momente pe care le-am strâns în mine și cu care nu mai știu ce să fac. Inima bătându-mi în piept până la fericire, până cât mai aproape de ea, îmbrățișarea apăsătoare a trupurilor, mâini și degete înnebunite să atingă tot ce prindeau, ochii care se războiau în priviri, câteva astfel de momente întâmplate în câteva zile, prea puține dintr-o viață, care aveau să însemne pentru mine mult și față de care nu mă puteam face deloc înțeles. O perioadă din viață trăită cu intermitențe, în care așteptam momentele în care urma să te văd, dar de la care nu puteam aștepta nimic.

Și între timp m-am ținut de cuvânt, deși aproape că mă mir și eu cum rezist. A trecut jumătate de an de când n-am mai schimbat nici un cuvânt, de când nu ți-am mai scris nimic, așa cum îți spusesem că am s-o fac. M-am ținut de cuvânt și am dispărut, acea dispariție pe care ți-o garantasem și pe care mi-o asumasem de la început. Acea dispariție menită să construiască până la sublim acea heartbreaking asymmetry pe care ai subliniat-o la cinci dimineața spunându-mi că-ți sunt atât drag. Și n-am înțeles prea bine cum a evoluat timpul mai departe, dacă ne-a apropiat mai mult sau dacă ne-a îndepărtat, dacă ai ajuns cumva să te temi de ceea ce-mi spuneai și ai preferat astfel să rămâi în zona ta de siguranță, de unde personal nu îndrăznisem vreo secundă să te revendic, sau dacă acea exuberanță din primele întâlniri s-a dezintegrat treptat. Habar nu am. Pentru c-ai dispărut în ceață, așa cum anticipasem și cum te rugasem să nu faci, alegând, în opinia ta, răul cel mai mic, nimicul, în timp ce au am fost exilat pe tărâmul cuvintelor care nu mai pot fi spuse și al memoriei pe care ești nevoit s-o conservi, pentru că e tot ceea ce ai. Mă uit din când în când la numele tău zgândărit fiind de multe simțiri; uneori mi-aș dori doar să știu că ești bine. Și n-am apucat să-ți zic niciodată chestia asta blestemată, măcar așa pentru a fi rămas consemnată în istoria cuvintelor spuse între noi, eu nu mă dezîndrăgostesc niciodată, vei rămâne cu mine tot timpul, nu știu ce să fac cu toate lucrurile astea pe care le simt și cum să le depozitez mai eficient în interiorul meu pentru a nu le mai simți atât de grele, și acum te-am cunoscut pe tine și pare iminent, și vei dispărea în ceață, așa cum te voi ruga să nu o faci, așa cum anticipez, așa cum am făcut-o și eu în alte contexte, asta e, trăim uneori iluzia că am ști care este momentul potrivit în care să ne strângem catrafusele, fie ele și doar imateriale, și dispărem în tăcere, sperând ca celălalt să înțeleagă, ne ascundem după numărul de telefon și după contul de WhatsApp pe care uneori mai apărem online, sperăm ca celălalt să înțeleagă și să nu mai spună nimic, la rândul lui. Să se descurce cum poate. Așa că universul meu a rămas agățat de unul din acele momente în care stăteam îmbrățișați, corp lipit de alt corp, neștiind cât ar mai fi durat toate astea, până când. Și acum mă chinui să-mi conserv memoria, să-mi țin în siguranță arhiva discuției de pe WhatsApp și imaginea chipului tău în memorie, în lipsă de vreo fotografie pe care să ne-o fi făcut în clandestinitatea noastră, vreau momente, ți-am zis, habar n-am ce vreau, de fapt, un calm al inimii și al lucrurilor înconjurătoare, calm pe dracu. Și scriu toate astea cu gândul de a le printa apoi și de a le purta cu mine tot timpul, închise într-un plic, până când întâmplarea va face să ne reîntâlnim, Ce mai faci, mă vei fi întrebat, iar eu, ca un idiot, voi fi spus bine… ca și cum doar atât mai poți să spui atunci când ai tone de cuvinte nespuse, Stai puțin, am să-ți dau ceva, timp în care voi scormoni în rucsac printre cărți și hârtii, uite, vreau să citești asta, te rog, doar aberații, și vei citi poate declinul pe chipul meu, căderea, prăpastia, Am scris niște chestii, îmi pare bine că te-am văzut, Pa. Și apoi vidul, bătăile inimii, căderea, mersul pe stradă, discuțiile superficiale cu ceilalți, toate acele elemente pe care le voi simți atât de accentuat, atât de viu.

Continue Reading

Eu și șobolanii orașului

25122014

Te-am întrebat apoi, când deja era totul consumat, dacă pot să te iau în brațe. Era ceva ce mi se părea mai intim în gestul ăsta decât săruturile și partida de sex care l-ar fi precedat. Mi-ai spus că da și în clipa următoare brațul meu s-a târât pe trupul tău, strecurându-se pe sub pătură, până când și-a găsit locul perfect, echilibrul, până când mâna mea a întâlnit-o pe a ta și au stat împreună ceva timp, într-un gest aparent de conviețuire.

Noaptea se lăsase peste oraș și peste noi. Doar luminițele de la geamul tău, pe care nu le scoteai niciodată din priză, mai îndrăzneau să ne însoțească prin vis. Eram amândoi creația acestor nopți de vară peste care în curând avea să se coboare vântul rece al toamnei, iar mai târziu iarna. Puteam pune la comun extaz și plăcere, părți din trupurile noastre care nu cunosc altceva decât recele instinct animalic, mâinile, ochii, sexul, pielea în tot ansamblul său, puneam la comun timp din viețile noastre umplute până la extenuare de evenimente pe care rareori le puteam controla, și nimic altceva. Carne și transpirație, nopți și pahare de vin și un oraș întreg din care încercam să disting câte ceva de la înălțimea balconului tău. Și lumini împrăștiate pe toate străzile, și o mulțime de autoturisme, și oameni nocturni care se puneau probabil în mișcare atunci, laolaltă cu toți șobolanii găzduiți de subteranele orașului. Era loc de toate acestea în Bucureștiul nostru, doar de un singur lucru nu, pe care eu, în secret și în tăcere, începeam să-l concep. Mai mult de toată această dinamică a orașului, de acest haos clocotind al instinctelor puse în mișcare, nu era loc de altceva, iar mâna mea încolăcindu-se pe trupul tău începea să trădeze faptul că-n lumea asta există oameni care au în vocabular și anumite cuvinte din familia semantică a sentimentelor, și că eu sunt unul dintre acești oameni. Dar între noi nu era loc de sentimente, căldura verii era deja prea deranjantă, prea insistentă, și s-a băgat între noi învingând intimitatea nopții. Dar între noi era oricum nimic de la bun început, de la primele cuvinte și până la ultimele, doar tăcere și întuneric străpuns de luminițele de la geamul tău, doar sticle de vin, bere și țigări, doar un oraș în care puteam începe iar să căutăm orbește acel ceva care ne-ar fi putut scoate din întuneric. Pe mine cel puțin, care căutam asta. Peste ceva timp, odată cu schimbarea anotimpului, eu și șobolanii aveam să fim singurele ființe din orașul acesta a căror agitație nocturnă n-avea să fie înțeleasă de nimeni.

Continue Reading

Acest ceva care ne mănâncă pe dinăuntru

20042015

Galopam înnebuniți în căutarea fericirii. Cădeam de pe cai, ne rostogoleam prin câmpurile pline de praf, plini de transpirație, ne recăpătam curajul sărind înapoi și ne continuam goana nebună. Timpul ne urmărea fioros, turbat, disperat să ne prindă, să ne încolțească, să nu ne mai dea drumul în veci. Fugeam ca și cum vedeam ziua de mâine dispărând încet la orizont, ca și cum astăzi era ultima șansă când mai puteam avea certitudinea că ne bat inimile în piept. Eram în stare să scormonim după fericire până către centrul pământului, să săpăm cu mâinile goale, să ne forțăm mintea și trupul pentru a ajunge departe, tot mai departe.

Dacă e un lucru pe care l-am înțeles și l-am învățat în tot acest timp, acela este că fericirea este singura religie la care merită cu adevărat să accedem, că ea conține acel mesaj care te poate duce către tine însuți, pe drumul tău, nu prin bălării dogmatice și fantezii care întrec până și literatura de top. Cred în zeul fericirii, care nu este nimeni altcineva decât tu însuți, eu, Eul, acel cineva care stă tot timpul în capul tău și care te pune să faci aia și cealată, toate lucrurile contradictorii care s-au putut imagina vreodată. Cred în drumul fericirii pe ocolite, cred în misiunea autoasumată, cred în excese, cred în limite și în mersul pe limită, cred în încălcarea limitei și în acea provocare nebunească de a râde în față zilei de mâine cu tot ceea ce-ar putea presupune ea.

Cred că ne-am născut să ne amestecăm unii cu alții, să ne amestecăm visele, speranțele, timpul, perspectivele, întregile ființe, cred că ne-am născut să ne căutăm orbește unii pe ceilalți, mergând pe sârmă, legați la ochi, cu mâinile întinse, în egală măsură curajoși și înfricoșați. Cred că pot înțelege această dorință a multora, pe care eu o ridic chiar la un nivel mai sus, de a găsi fericirea, de a ajunge către ea cât mai repede, cât mai eficient – o iluzie, aș zice eu, și tocmai de aceea mă trezesc în anumite momente încurajând limite și excese, luând parte la ele, propovăduind o religie a fericirii, găsită însă pe ocolite, cu suișuri și coborâșuri, cu puncte de extrem, cu nebunie în priviri, cu căderi. Cred că nu ne mai ajung zilele și nopțile ca să fim noi, ca să ne găsim, ca să-i găsim și pe ceilalți, să ne conștientizăm orbirea, să ne ridicăm din praf, să ajungem să credem în voluptate, cred că trebuie să ne găsim curajul să distrugem din temelii acele idei abstracte precum raiul și iadul, să râdem lejer celor ce ne ameniță cu ele (raiul e o amenințare la fel de bună – ce plictiseală), să ne scoatem pe noi la înaintare, pe noi și fericirea noastră, pe noi și tot ceea ce-am depus de-a lungul timpului în noi, pasiunea, nebunia și dorința de viață, adică tot ceea ce-ar trebui să proclame orice religie ce-și dorește să unească oamenii între ei.

Continue Reading

[fading out]

26102014

Mi-am spus de fiecare dată, la fiecare început, că mă voi adapta din mers, ceea ce de multe ori s-a și întâmplat. Mi-am spus, la fiecare sfârșit, că evenimentele pe care le-am trăit n-au fost întâmplătoare și că am ceva de învățat din fiecare lucru, mai mult sau mai puțin mărunt, pe care l-am trăit. Mi-am zis că nu are niciun rost să port resentimente celor câteva persoane care m-au părăsit, fiecare în felul său, și am învățat treptat să-i apreciez pe toți pentru timpul pe care mi l-au oferit, fie el cât de scurt, dacă asta mi-a adus, pe termen lung, o anumită împlinire interioară. Am simțit de-a lungul timpului doruri inefabile, pe care cu greu aș putea vreodată să le explic cuiva. M-am hrănit, în anumite perioade ale vieții mele, cu întunericul nopții și cu furtunile vijelioase de toamnă, iar în alte perioade m-am devorat pe mine însumi, amplificându-mi slăbiciunile și sensibilitatea. Am văzut tot timpul doar limite spre care puteam să tind, și spre care întindeam mâini tremurânde. Am simțit de câteva ori cum inima mi-a luat-o razna în piept, într-o implozie de energie, am simțit de câteva ori un gol atât de apăsător pe care-l purtam în mine și cu care nu știam cum să mă descurc. Și cu alte ocazii, o frică teribilă mă ținea împietrit, îngrozit de existență. Mi-am spus mereu că mă voi adapta, că va fi bine, că voi scoate tot ce-i mai bun din mine, că voi învăța să trăiesc cu mine și cu toate lucrurile din jurul meu. Și am încercat. Și astăzi ies pe străzi și pretind că am reușit să fac asta, ies cu costumul meu de clovn integrat în societate, râd și vorbesc cu oamenii ca și cum eu chiar aș fi eu, ca și cum totul ar fi exact așa cum pare a fi, astăzi las să persiste aparența c-aș fi ajuns acolo unde aș fi putut să ajung. Dar mai am până acolo. Mi-am spus că-mi voi urma drumul, că nu voi face compromisuri, că nu-mi va părea rău. Dar încă mă mai abat de la drum, încă mai fac compromisuri, încă ezit uneori, încă mă bâlbâi, încă privesc în gol, încă îmi stă în gât tăcerea și nu mă lasă să respir. Dar cu timpul, s-a întâmplat ceva și cu lucrurile astea, s-au mai calmat oarecum, au devenit ale mele. La fel cum ești nevoit să te adaptezi lucrurilor care nu se lasă duse.

Continue Reading

În interiorul trupului

08122014

Uneori crezi că trăiești momentul apăsând piciorul până la capăt pe pedala de accelerație a mașinăriei care te poartă prin viață. Uneori nu poți să te oprești, întregul tău stil de viață este un exces, o încercare inconștientă de a te ține în mișcare, pe picioarele tale, uneori ai senzația că singura metodă prin care poți continua să fii viu, să reziști tentației de a deveni una cu pământul, e aceea de a merge în viteză prin viață, chiar dacă viteza asta e una strict interioară, care ține de propriile senzații și reacții. O plictiseală enormă îmi dă târcoale, mă vânează necontrolat. O moarte termică a Universului mă amenință de la miliarde de ani-lumină depărtare. Întreg universul gravitează în jurul camerei mele de cămin, pulsând în ritmul muzicii care răsună din boxe. Cărțile se strâng mormane. Trigliceridele mi se dublează de la an la an. Viața mea se umple de momente al căror imprevizibil și inedit mă surprinde și pe mine. În anumite momente, un alt eu pune stăpânire pe trupul meu, o istorie alternativă începe să-mi aparțină. Rămân semne: pahare băute pe jumătate și țigări stinse după câteva fumuri, urme ale intervenției unor momente neprevăzute, întâmplări care apasă pe alte întâmplări, cuvinte încețoșate și mâini care ating sublimul.

Mă ridic dintr-un haos de neînțeles, țin închisă în mine o agitație care mă macină în fiecare moment. Mă las permanent purtat de val, nu știu ce fac mâine sau peste zece minute. Timpul curge prin mine într-un mod simțitor, în fiecare moment al său. Totul se sincronizează, totul coincide, totul se suprapune. Diferențele în tot ceea ce este în jur sunt doar pentru ceilalți, cei care caută cuvinte pentru a face diferențe. Sunt captiv în societate și de cele mai multe, pe lumină, sunt nevoit să par că mă supun ei, fapt care ajunge până la urmă să mă tragă în jos. Noaptea pot să respir libertatea de a fi animalul-liber-care-sunt. Să beau până uit de mine. Să vorbesc toate limbile pământului. Să explorez tentațiile necunoscutului. Să merg în viteză înspre limitele ieșirii din trup. Să mă hrănesc cu propria mea energie, alimentată de prezența celorlalți oameni cu a căror energie intru în rezonanță.

Există uneori, între oameni, un magnetism straniu, o forță de atracție pe care legile fizicii nu reușește să o explice: uneori e vorba de pasiune, alteori de simpla interacțiune ca formă de socializare. Nu e nicio diferență între doi îndrăgostiți care se plimbă prin parc sau un grup de bețivi care beau bere după bere ore întregi până când uită de ei. Există ceva care te face să simți interacțiunea cu ceilalți într-o formă sau alta, după cum ți se potrivește mai bine. Civilizația și declinul civilizației există în fiecare moment în fiecare dintre noi, fiecare putem construi sau dărâma definitiv o lume din care facem parte. Fiecare suntem propriul nostru Infern și propriul Paradis. Dacă uneori uit de mine, dacă prefer excesele și sublimul, dacă refuz normele, asta e pentru că undeva mai departe, într-un alt fel de conștientizare a acestei lumi, lucrurile sunt aranjate altfel pentru mine, și au un altfel de a funcționa. Îmi vorbiți de normalitate ca fiind ceea ce fac ceilalți. Totul din punct de vedere statistic. Dar eu știu că această normalitate este călcată în fiecare zi în picioare de fiecare individ în parte, la modul personal. Fiecare dintre noi este propria lui anormalitate, fiecare a simțit la un moment dat că ceva nu e în regulă, că ceva personal contează mai mult decât ceea ce este în jur. Așa se nasc marile povești personale, marile istorii, de care nici măcar nu-i nevoie să știe multă lume. Și câte lucruri am ajunge să regretăm până la urmă doar din faptul că ne-am supus unor norme care nu ne aparțin.

Continue Reading