Depășirea inefabilului

22102014

Viețile oamenilor nu trebuie să fie nici tolerate, nici acceptate, nici înțelese. Ele există. Universul intrinsec al fiecăruia dintre noi ne definește întru totul. În el își fac loc atât trăirile profunde, momentele de cădere și ideea de fericire, cât și interacțiunile pe care le avem cu ceilalți. Nu e nimic de înțeles, de acceptat sau de tolerat în fapul că exiști, și dacă lucrul ăsta se întâmplă, măcar să trăim la maximul potențialului nostru, valorificându-ne întru totul aspectele care ne definesc și care ne fac să fim noi, conglomeratul de proprietăți camuflat de numele pe care îl purtăm. Nimic nu ar trebui să intervină vreodată între om și fărâma magică de identitate care există în sine. Cred că trăim ca să ne construim, să săpăm neîncetat până în miezul ființelor noastre, cred că trebuie să ne valorificăm fiecare aspect al personalității, pe care știm sau simțim că îl deținem.

Există anumite elemente care pot fi puse cu greu în cuvinte și după care aștepți uneori ani întregi, poate chiar vieți. Există lucruri care nu sunt simple și care se ascund în noi, pe care le simțim vibrând în același ritm în care ne bate și inima; sunt lucruri cu care învățăm, de nevoie, să trăim. Sunt lucruri fără de care noi înșine nu am fi: ne-au urmărit creșterea, ne-au împlinit transformarea, există lucruri pe care le purtăm în noi, adesea tăcute și misterioase, de la care am învățat mult mai mult decât au reușit să ne învețe părinții și școlile. Există fascinante vibrații care ne străbat în fiecare minut trupul, există ceva asemenea unei perle strălucitoare și imateriale care s-a format treptat înlăuntrul nostru. Există lucruri care te definesc și care n-au nevoie de cuvinte pentru a fi explicate. Și există tăceri care ne închid în miezurile lor și care ne fac uneori să ne consumăm eurile, în anumite nopți în care vântul tomnatic intră în viteză pe geamul lăsat deschis, în întunericul nopții. Și acesta există, la rândul lor, precum viețile oamenilor, precum tăcerile în care ne afundăm, precum acele lucruri misterioase care ne guvernează viețile interioare. Și pe cât de nebunească e ideea de a nega toate aceste lucruri, pe atât de palpitantă pare a fi aceea de a-ți lua viața în piept și de a merge mai departe lăsând libere lucrurile pe care le-ai ținut până acum în umbră pentru că n-ai știut cum să le faci să sune frumos. Acum nu mai contează asta.

Continue Reading

Inimi și instincte

06012015

Oamenii gravitează adesea unii în jurul celorlalți, sub acțiunea unui potențial de neînțeles, fără să bănuiască măcar acest lucru. Zile și nopți care se succed într-un mod alert, care nu te lasă să respiri, și oameni care se perindă prin ele fără să-și spună mare lucru, ca pe scena unui teatru pe care se joacă o piesă din categoria absurdului. Cu inimile bătându-le sălbatic în piept, se împiedică uneori unii de ceilalți. BUM, BUM. B-U-M. Oamenii se privesc în ochi, se opresc două secunde față în față, se prind de mâini și își intră prin ochi unii în capetele celorlalți încercând să se înțeleagă, să comunice, să-și spună ceva. BUM, BUM. Oamenii se lasă purtați de instincte, mâini și buze care rătăcesc adesea pe trupuri străine ca și când rațiunea i-ar fi părăsit prin deșerturi aride, tăgâdâm-tâgâdâm galopând la infinit, când diminețile se aruncă violente la încăierare cu nopțile, și ah, cât de bine înțelegem aceste animale care se hrănesc cu secunde, căci doar atât avem (secunde, secunde, secunde), pe care ni le promitem din priviri din spatele pleoapelor închise. Suntem slabi, și unii, și ceilalți, și știm că nu ne trebuie mult să cădem în ispită, această dulce provocare a vieții, această crimă pasională pentru a ucide plictiseala care se strecoară în trupurile noastre treptat în fiecare zi. Și ne lăsăm de bună-voie pradă ispitei, eliberăm din lanțuri buze și mâini, nopți și zile, tâgâdâm-tâgâdâm galopând la infinit în căutare de extaz și de moarte. Și nu ne înțelege nimeni, decât forța care ne ține împreună, decât noaptea, și cădem treptat unul înspre celălalt cu inimile sălbăticite în piept. Secundele ne vânează neiertătoare. Și oamenii, ca niște animale ce sunt, se lasă uneori pradă acelor glasuri teribile care urlă cu disperare din interiorul inimilor, din capul pieptului, în nopțile de singurătate și frig. Și oamenii se târăsc pe măsură ce nopțile se scurg, speriați de lumină, conștienți de faptul că toate lucrurile bune se destramă, că instinctele nu supraviețuiesc luminii zilei, că viețile noastre profunde și adevărate, lipsite de falsitatea convențiilor sociale, vor fi călcate în picioare de prezența celorlalți.

Nu e bine, mi-a zis. Dar e atât de bine…

Continue Reading

Scrisoarea

15042015

Te rog să mă ierți pentru chestia asta. Puteam la fel de bine să-ți trimit un email sau să-ți scriu două-trei cuvinte într-un SMS, ar fi fost mai rapid și mi-ar fi cerut mai puțin efort. Am preferat să mi te imaginez totuși găsind plicul din care ai scos apoi această hârtie, privindu-l cu o anumită curiozitate. L-ai întors poate de pe o parte pe alta, ai observat ștampilele și timbrele ce poartă în ele originea unor locuri îndepărtate.  Tocmai l-ai scos din cutia poștală, laolaltă cu toate celelalte plicuri, majoritatea de dimensiuni mari, conținând acte legate de jobul tău. Da, aceste imagini îmi stau încă în minte. Ai intrat apoi în lift, ai închis ușile și te-ai uitat la plic în timpul în care ajungeai treptat la ultimul etaj. E probabil același lift în care îmi simțeam și eu inima sărindu-mi din piept atunci când îți făceam câte-o vizită în acel început de vară de care eu îmi aduc aminte foarte bine. Dacă nu te-am uitat, după atâta timp, e poate doar un blestem al memoriei, care nu mă lasă să fac niciun pas fără să port după mine întreaga mea existență a cărei forță apăsătoare mă trage puternic în jos, înspre mine. Ți-ai adus poate aminte, atunci când ai văzut ștampila de pe plic, că la un moment dat ți-a vorbit cineva despre orașul ăsta. Te întrebasem dacă l-ai vizitat, într-una din serile în care am băut împreună o sticlă de vin roșu, până când noaptea s-a lăsat încet peste noi și peste întreg Bucureștiul. Era poate acea noapte în care începuse să plouă, singura de acest fel care ne-a prins împreună. Te rog să mă scuzi pentru că ți-am scris în felul acesta, pentru că te-am îngreunat cu niște hârtii cu care nu vei ști probabil ce să faci după ce le vei fi parcurs, dacă vei avea răbdarea asta. Te-am căutat pe Google. Încă exiști. Ai aparent aceeași adresă de corespondență, dacă nu sunt cumva înșelat de informațiile pe care le-am găsit. Așa că ți-am scris. Știi prea bine cât de mult mă chinuiam să-ți spun câteva cuvinte, te vedeam cum mă privești încercând să înțelegi ceva din chestia de neînțeles care eram pe vremea aia, nu că s-ar fi schimbat ceva între timp. Și mai știu că te-a îndepărtat neputința asta a mea de a vorbi, deși crede-mă că încercam și că făceam tot posibilul. Așa că ți-am scris, deși poate că e cam târziu. Nu m-ar mira, la fel de bine, nici să nu mai știi cine sunt, poate c-am dispărut de mult timp din agenda telefonului tău, ceea ce nu e un lucru rău. Dar tu încă exiști la mine, deși n-am mai schimbat niciun cuvânt tocmai de atunci, când tu ai preferat să dispari dintr-odată, deși te rugasem în prealabil să nu faci asta. Și așa am rămas cu o tonă de cuvinte pe care n-am putut să ți le spun niciodată, iar când aș fi putut n-am mai avut ocazia. Îmi pare rău dacă te încarc inutil cu aceste hârtii sau dacă ele sunt inoportune. Le poți arunca fără probleme la gunoi, poate că de fapt nici n-ai pierde nimic. Poate că la tine nu s-a schimbat mare lucru, poate că ți-ai continuat viața fără să te cramponezi de mica noastră istorie, poate că pentru tine e fost mai ușor. Îmi spuseseși de dinainte că tu nu te îndrăgostești, și adevărul e că nu am avut nicio speranță în sensul acesta. La fel de bine, știam că eu mă voi îndrăgosti de tine și că-mi asum suferința de care aș fi putut avea parte, cu mare probabilitate, în momentul retragerii tale definitive, așa cum înțelesesem deja că o să se întâmple.

Așa cum poate ai bănuit deja, locuiesc în momentul de față în Lisabona. Străduțele în pantă, apusurile fermecătoare de pe Tejo și clinchetele chitarei portugheze m-au atras în cele din urmă pe aceste pământuri al căror magnetism n-am putut să mi-l explic niciodată, la fel de bine cum n-am putut înțelege nici incredibila rezonanță pe care am simțit-o cu tine. Mi-am închiriat un mic apartament în Alfama, pe o străduță din vecinătatea castelului. Dimineața ies și iau micul dejun la un café din apropiere, unde schimb câteva cuvinte cu domnul José, vânzătorul. Nici în România n-am simțit familiaritatea pe care mi-o inspiră oamenii ăștia. Între timp am ajuns să le vorbesc destul de bine și limba, această melodioasă alăturare de sunete grave. M-am camuflat bine, așa cum mi-a reușit dintotdeauna. Pot trece cu ușurință drept un om de-al locului și de multe ori nu mă dă nimic de gol. Mă îndrept apoi înspre stația de tramvai, unde aștept celebrul 28 pentru a coborî în Baixa, de unde iau apoi metroul din Praça da Figueira pentru a merge la institut. Puteam să-mi găsesc vreun apartament mai modern, mai aproape de zona universitară, pe care să mi-l permit fără probleme, dacă n-ar fi fost dorința asta a mea de a sta ancorat în realitatea oamenilor simpli. Sunt în al doilea an de postdoc, ceea ce înseamnă că în curând va trebui să iau o decizie dacă voi încerca să obțin un contract pe un termen mai lung sau dacă mă întorc în țară. Nu m-am hotărât încă ce voi face. Nu simt că timpul m-ar grăbi cu ceva. Probabil că te-ai schimbat deja de hainele tale de lucru, ți-ai dat jos pantofii și sacoul, ți-ai pus un tricou de casă și ți-ai aprins o țigară, asta dacă încă mai fumezi. Încă îmi stă întipărită în minte imaginea ta învăluită de fum. Probabil că stai pe canapea, ținând aceste hârtii în mâna stângă în timp ce țigara se consumă încet. Din când în când scrumezi. Probabil că te-am plictisit deja. N-am de unde să știu dacă te aștepta poate cineva, aș avea toate motivele să cred că T. s-a întors între timp și că vă este bine împreună. Dacă este într-adevăr așa, atunci să știi că mă bucur. În acest caz, poate că ai amânat să deschizi plicul, poate că ai preferat să-l arunci din start, așa cum arăta, fără expeditor și cu însemne portugheze, sau l-ai pus undeva pentru a-l citi mai târziu. S-au l-ați deschis împreună, parcurgând în tandem rând după rând. Niciuna dintre variante nu m-ar descuraja să continui, măcar ca o formă de exorcizare a tuturor  acestor cuvinte care mi se rostogolesc prin organe și-mi inundă sângele. Probabil că tu continui să citești și te afunzi din ce în ce mai mult în scrisoarea asta, dacă n-ai aruncat-o deja, la un interval de timp diferență de momentul în care eu însumi mă afund din ce în ce mai mult în scrierea ei. Fără să ne dăm seama, suntem un fel de particule aflate în puncte diferite din timp și din spațiu, a căror vibrație ajunge să se suprapună fix acum, când tu citești și când eu scriu, deși vezi prea bine că acest acum diferă de la un loc la altul, de la o inimă la alta.

Seara, după ce plec de la institut, mă plimb ceva timp prin oraș. Obișnuiesc să intru la Bertrand, o librărie frumoasă de pe Rua Garret din Chiado, așa cum obișnuiam să fac și în București cu librăriile de prin centru. Cobor apoi pe Calçada do Carmo până când ajung la treptele pe care se ridică Calçada do Duque, la baza căreia se găsește un mic local unde se vinde ginginha, un lichior de cireșe asemănător cu vișinata noastră. Beau de obicei vreo două-trei, stând lipit de peretele din micuța încăpere care nu are mai mult de un metru pătrat, simțindu-mă de-a dreptul înnebunit de spectacolul uman care se perindă prin local. Localnici și turiști, veseli sau mai triști, cunoscători sau nu ai băuturii, intră și cer ginginha, în cele câteva limbi pe care le vorbește Márcia, una dintre fetele care vând și cu care m-am împrietenit între timp. Mă gândesc uneori cum ar fi să intri tu dintr-odată, să fiu lovit din plin de surprinderea de a te vedea acolo, în acest oraș pe care-l iubesc cu ardoare și care-mi răspunde în felul lui, așa cum știe, așa cum poate. Ți-am ghicit uneori trăsăturile pe vreun chip străin, ți-am distins timbrul vocii în apropiere, dar nu erai tu. Și după ce plec de acolo, mă opresc pe undeva să mănânc, înainte de a mă retrage încet acasă, atunci când nu-mi fac alte planuri, și de cele mai multe ori nu există niciunul. Recunosc că m-am gândit de câteva ori cum ar fi fost să te plimb cu mine pe străzile acestui oraș, să-ți arăt locurile pe care am ajuns să le îndrăgesc, să împart cu tine ceva din farmecul obsedant a tot ce înseamnă el. Și să împart cu orașul ceva din fascinația pe care mi-ai inspirat-o tu. Dar tu ești încă acolo, în acel București care astăzi nu reușește să-mi dea nici el pace și în care au rămas încă o multitudine de elemente care mă bântuie. Seara mă bag în pat, previzibil, citind câteva pagini dintr-o carte, până când mi se face somn și sting lumina. Așa cum probabil ți-ai dat seama, sunt încă singur. Cu timpul te obișnuiești și cu starea asta, devine parte din tine, mai ales dacă ai simțit-o dintotdeauna. Nu mai caut să cunosc pe nimeni; m-am săturat de tot ceea ce înseamnă dating, de întâlniri random în care să mă chinui să port o conversație în care să spun cât de cât ceva despre mine. Ar putea părea o stare de calm, dacă n-ar fi de fapt o stare de colaps social. Mă mulțumesc să mă concentrez pe munca mea de cercetare și să las alte lucruri la voia întâmplării.

Nu știu exact de ce ți-am scris. Poate că-mi doream să știi că nu te-am uitat și că încă mă gândesc la tine. Bineînțeles, asta nu detonă decât faptul că sunt slab și că tot ceea ce fac e să târăsc prin toată lumea niște sentimente care au crescut în mine și de care nu reușesc să mă eliberez. Poate că doar căutam un mod de a mai afla cum ești, deși nu aștept în mod special un răspuns la această scrisoare. Poate că doar mă năpădește singurătatea, deși orașul acesta poate să țină loc foarte bine unei persoane. Te poate fermeca atât de mult încât ajungi să-i acorzi lui toată atenția și afecțiunea ta. Mersul pe străduțele înguste ajunge să fie un lung dialog cu mine și cu orașul, cu ceea ce se învârte în capul meu și care clocotește sub țeastă. Ți-am scris sperând să-ți pot spune ceea ce n-am avut ocazia la momentul acela, sperând că anumite cuvinte, așezate pe o coală de hârtie, vor reuși să rezolve ceea ce trecerea timpului n-a fost în stare. Și ți-am mai scris pentru că mi-e dor de tine și pentru că nu prea mai știu cum să cad la înțelegere cu dorul acesta, cum să-l fac să se ducă, să mă lase uitat. Mi-aș dori, pe de o parte, ca habar să nu ai despre ce tot vorbesc, ce-i cu aberațiile astea,  și să fi abandonat de la început aceste hârtii. Ar fi poate mai simplu. De altminteri, nu mă aștept să fi ajuns să însemn ceva pentru tine. Au trecut câțiva ani de când ne-am văzut ultima oară și de când am schimbat ultimele cuvinte, ai avut poate nenumărate alte aventuri, trupul tău cunoscând alte atingeri. Habar nu am. Poate că ți-ai aprins a nu știu câta țigară așteptând ca această halucinație să ajungă la sfârșit, poate că ai continuat să citești din curiozitate, nu pot decât să-mi imaginez aceste scenarii în timpul în care scriu, ca un ultim lucru care mi-a rămas în urma scurtei noastre povești.

Uneori motivele pe care le avem pentru a dispărea conștienți din viețile celorlalți nu pot fi înțelese de către nimeni altcineva. Uneori nici noi nu le înțelegem prea bine. Și eu mi-am îndreptat de câteva ori pașii în exteriorul cercurilor imaginare care descriu interacțiunea cu ceilalți, la fel cum și tu ai făcut cu mine. Te rugasem să nu o faci în felul acesta, anticipând faptul că ceea ce-ar fi rămas în urmă ar fi fost în mare parte doar o cantitate imensă de cuvinte nerostite cu care nu voi mai ști o viață întreagă ce să fac, cum să le întrebuințez, care mă vor împiedica să relaționez cât de cât cu ceilalți. Uneori mi se pare că fiecare acest gen de interacțiune mă lasă cumva defect. Dar ție nu-ți pasă probabil de astfel de lucruri, îmi aduc aminte prea bine când îmi spuneai că le cei douăzeci și șapte de ani ai tăi nu te îndrăgostiseși niciodată până atunci, asta în ciuda faptului că pretindeai fidelitate unei relații la care luai parte de câțiva ani. Ți-am apreciat totuși atenția de a mă ține la distanță spunându-mi că nu vrei să mă faci să sufăr. Unii dintre noi suntem dominați de un masochism de felul acesta, ne hrănim la propriu cu aceste sentimente care ne consumă toată energia interioară, ne devorăm pe noi înșine în încercarea de a relaționa cu altcineva. Poate că ți-ai dat seama de asta;  o știam și eu din prima clipă în care ți-am spus că dacă vom continua în felul acesta, mă voi îndrăgosti de tine. Și după cum vezi, asta s-a și întâmplat, chiar dacă nu ți-am spus-o în mod expres niciodată. Cred că a fost totuși evident. De altfel, îmi devenise și mie destul de clar încă de la ultima noastră întâlnire, când te urmăream prin apartament cum te pregăteai pentru muncă, că era una dintre ultimele. Îți zâmbeam. Nu pentru că ceva s-ar fi răcit între noi, ci tocmai pentru că ceva nou începea să-și facă simțită prezența în partea mea de univers.

Îmi dau seama că poate nu sunt foarte coerent și că nu reușesc să trec la subiect, măcar de-aș ști care ar fi acela. Ai glumit la un moment dat, încercând să mă faci să mă exprim, întrebându-mă dacă vreau să vorbim pe WhatsApp, în condițiile în care ne aflam deja față în față. Mi-am pierdut între timp până și capacitatea de a mă exprima adecvat în scris, se vede prea bine cum eșuez să scriu ceva la obiect. Uneori ne înțelegem atât de bine cu vocile din capul nostru încât comunicarea cu ceilalți devine doar un amplu efort. M-am lovit dintotdeauna de chestia asta și încă n-am reușit să o depășesc. Poate că nu există niciun subiect. Poate că mă învârt în cerc. Habar nu am de ce m-am decis să-ți scriu după atâta timp, și mai ales de ce te-am ales pe tine. Am mai iubit între timp, la fel de bine cum mai iubisem și până să te cunosc pe tine. În aceeași măsură, am refuzat câteva povești care mi se ofereau pur și simplu. Dar hai s-o lăsăm baltă, habar n-am unde vreau să ajung. Aș putea abera așa pagini întregi fără niciun rost. Sper că te-ai oprit de mult din citit și că n-ai ajuns până la aceste rânduri ca să vezi cât de incoerent sunt. Mă voi opri din scris. Voi intra totuși mâine în oficiul poștal din Praça Luis de Camões pentru a cumpăra timbre. Ar fi ultimul efort pe care pot să-l mai fac pentru a cădea la o înțelegere cu toate lucrurile din jur. Voi merge apoi la laborator, acolo unde nu trebuie să mă fac înțeles, acolo unde nu contează ce simt. Electronilor nu le pasă de doruri inefabile și de povești care sfidează distanțe de mii de kilometri. Mă voi opri aici. Sper că ești bine și că ai rămas în mare parte la fel cum te știu. Lucrul ăsta n-ar însemna nimic altceva decât persoana de care m-am îndrăgostit și căreia m-am hotărât să-i scriu. Îmi pare rău pentru eventualele complicații pe care această scrisoare riscă să ți le creeze. Voi ieși să mă plimb pe străzi pentru a mă gândi ce voi face până la urmă cu ea. Dacă ai citit până aici, să știi că n-am intenționat să-ți provoc nicio reacție și nici să te fac să-ți fie milă de mine, n-ai avea de ce. Dacă am reușit să scriu atât fără să exprim de fapt nimic, asta e doar din simplul motiv că mi-e dor. Poate că acest saudade pe care îl invocă portughezii în cântecele de fado a pus până la urmă stăpânire și pe mine, poate că așa li se întâmplă tuturor celor care pun piciorul pe pământurile astea. Cazi în visare privind la curgerea prelungă a Tejo-ului și îți aduci fără să vrei aminte de toate acele momente din viață al căror sublim ți-a încătușat inima. Eu, după câte se vede, mi-am adus aminte de tine.

Continue Reading

În trecere

140420115

Am văzut-o în cele din urmă, venind de pe străzi slab luminate, hăituit fiind de propriul meu instinct de singurătate. Era ușa din spate. M-am apropiat și am apăsat pe mâner până când sunetul unui declic eliberat mi-a dat de înțeles că s-a deschis. Am intrat în încăpere scuturându-mă de apa care-mi mai stătea prin păr, așezată acolo de ploaia și de vântul de afară. Era cald înăuntru și o stare de bine începea să-mi învăluie corpul. Mi-am găsit repede masa la care erau deja așezați cei câțiva prieteni cu care obișnuiesc să beau zi de zi, strânși laolaltă în jurul unei mese, guvernată de o dinamică a scaunelor și a sticlelor și paharelelor de alcool pe care fiecare dintre noi le dădeam pe gât, fiecare în ritmul lui, cu obiceiurile lui, cu concentrația de alcool la care și-a obișnuit trupul și mintea.

Intrasem pe ușa din spate venind dintr-o altă lume. Bucureștiul, cu toate misterele lui nocturne, cu oamenii de tot felul care în acel moment își duceau existența fiecare după putința și chemările lui, rămăsese în spate, fusese renegat de lumea închisă a cârciumii, fusese lăsat în urmă de căderea în starea aceea de neutralitate, în care mintea se scufundă treptat în alcool și fum de țigară și în care trupul uită de sine simțind din ce în ce mai mult apăsarea tandră a somnului.

Ușa din spate este uneori martorul și complicele tumulturilor noastre interioare. Este vocea tăcută care te primește atunci când intri, și cea de încurajare atunci când pleci. Ea ne păstrează secretele și ne amplifică misterele, ea separă și întregește. Pod între lumi, trecere între ce se vede și ceea ce e doar subînțeles, ea ne privește colapsurile și revenirile. Primele, incredibil de rapide și imprevizibile, celelalte, necesitând un amplu efort depus într-un timp mult mai lung. Treceam des pe această ușă, trecând din și înspre visele mele, venind și ducându-mă în universurile stranii și misterioase care gravitează în jurul celorlalți oameni. Căci ușa din spate, ferită uneori de priviri iscoditoare și curioase, ascunde în spatele ei mistere ademenitoare, cu și despre oameni, pregătite să-ți împlinească devenirea.

Iar eu nu sunt decât un pasager, un trecător întâmplător și grăbit. Vin și mă duc. Nu avem timp de mai mult, agitația vieții nu ne permite să ne oprim să ne tragem suflul sau să contemplăm peisajul. Trăim iluzia faptului că avem destinații spre care ne îndreptăm, și că evoluția vieții noastre depinde dacă noi ajungem sau nu acolo. Și ne grăbim, și deschidem și închidem uși, după cum ni se interpun în drum, după cum destinul ni le bagă mai mult sau mai puțin incomod în față. La un moment dat părea că aceasta îmi este menirea, să tranzitez uși, să intru în încăperi în care sălășluia tăcerea și să ies apoi în vâltoarea mulțimilor de oameni. Pe uși pregătite mereu să se închidă și să se deschidă în urma mea.

Continue Reading