Rămâi uneori cu o presantă senzație de gol, de nimic. Te trezești în mijlocul nopții fără să mai poți să adormi, simți presiunea vidului și te afunzi în lecturi intense până se luminează. E o frică interioară care te însoțește deseori și care îți guvernează limitele și deciziile. E frica de acel nimic pe care îl porți în tine și de care simți că nu vei scăpa niciodată, că toate lucrurile care au însemnat la un moment dat ceva, săruturile, îmbrățișările, atingerea vibrantă a trupurilor nude, vor trece pe lângă tine asemenea unui val puternic din mare care te dezechilibrează și te dă cu capul la fund.
Există necontenit o frică atașată numelui nostru, una cu care ne naștem din prima clipă și care nu ne părăsește niciodată. Suntem desprinși cu violență dintr-un ocean de conștiințe, și tot ce posedăm cu adevărat în toată viața noastră s-ar traduce prin căutarea acerbă a acelui ceva care ne-ar putea completa. Trăim cu conștiința angoasantă a faptului că nu suntem perfecți și că doar o altă ființă umană ne-ar putea face să tindem la asta. Să ne găsim completitudinea. Și poate că această căutare nu înseamnă nimic altceva decât frica apăsătoare care te trezește în mijlocul nopții, înspăimântat de tot. Aproape că știi că nu vei găsi niciodată ceea ce cauți, aproape că te resemnezi cu faptul că vei muri singur, putrezind, mâncat de viermi, de gândaci și de șobolani, că universul tău se va închide dintr-odată fără vreo finalitate deplină.
Viața e un lung șir de temeri și de întrebări. Uneori se strecoară printre ele și niște momente de rezonanță, cunoaștem oameni lângă care ne simțim fericiți, cărora le oferim pentru o perioadă săruturile, îmbrățișările și atingerea trupurilor noastre, și care dispar încet odată cu trecerea timpului.
Suntem ființe guvernate de teamă. Angoasa este singura noastră religie reală, iar prezența ei strălucește în toate sistemele religioase. Teama de nimic e starea noastră naturală; fericirea pe care o simțim uneori e instabilă, dispare repede, lasă urme și semne. Dacă cu frica reușim să trăim, fericirea ajunge să ne înspăimânte. Fiecare moment de fericire, urmat de clipele de declin, ne pune față în față cu noi înșine, cu limitele noastre, cu extazul, cu sublimul și inefabilul. Niciun om nu e construit să le reziste, să le țină piept, să iasă întreg din aceste experiențe.
Fluctuând încontinuu între frica generatoare de insomnii și fericirea care te aruncă în disperare, nu mai știi cum să te salvezi. Cauți orbește, cu mâinile întinse, acel ceva pe care nu-l poți pune în cuvinte și care ți-a fost smuls în clipa în care te-ai născut.