Picături

29052015

Mă simt ca un magnet care nu poate scăpa niciodată de câmpul care-i este ataşat şi care-n acelaşi timp îl defineşte. Pentru că sunt nevoit să port cu mine tot ce este al meu, cuvinte, gesturi şi sentimente închise în cămăruţele inimii. Pentru că trebuie să simt greutatea cu care trece fiecare secundă şi frigul care se lasă peste această inimă incertă.

Aş fi crezut că e un mod de a o lua de la capăt, dar nu ştiu dacă este aşa. Dacă de fapt confund ceea ce eu numesc nou cu un vechi pe care nu-l mai pot observa? Mă obosesc propriile mele mâini pe care nu mi le pot stăpâni şi ochii care nu se lasă închişi. Mă linişteşte însă acel tip de intimitate, total inocent, care vorbeşte încet despre un anumit fel de prietenie, unul pe care-l cauţi întodeauna de unul singur.

Există un anumit tip de singurătate pe care nu-l simţi decât atunci când nu eşti singur, unul care nu doare şi care nu provoacă senzaţii puternice, dar suficient cât să-ţi dea de înţeles că va exista întodeauna un gol acolo unde secunda se chinuie să treacă cu un pas mai departe.

***

Mă gândeam aseară, ca o concluzie pentru multe lucruri pe care le-am trăit de-a lungul timpului, că e nevoie de o puternică prăpuşire sufletească ca să ajungi să te confunzi pe tine cu celălalt. Asta e cam greu de explicat în detaliu pentru că nu se întâmplă decât în cele mai depline momente de existenţă în singurătate.

***

Mâinile, pielea, buzele, părul sunt îndeajuns de puternice ele însele, individual, ca să ducă la obsesii totale. Rezist îngrozitor de greu / nu rezist unor mâini care se află lângă mine şi care păstrează în ele inocenţa singurătăţii.

***

Tot ceea ce mi se oferă este demn de refuzat întrucât aduce cu sine şi posibilitatea unei plictiseli eterne. O dragoste care mi se oferă pe tavă mă face cumva să râd; ce mi-ar putea aduce ea nou când noutatea ei se află deja în trecut? Tot ceea ce e normă, mă oboseşte. Mă ataşez în schimb de contrariul acestui fapt, iubesc ceea ce nu pot avea, ceea ce trebuie să obţin de unul singur după lungi eforturi. O adevărată legătură de dragoste ştie drumul greoi care a făcut-o să fie bună. Posibilitatea e singura dragoste în care merită să intri, aceea de a trăi permanent în incertitudinea care-l priveşte pe celălalt.

***

Fericirea mea se găseşte cu uşurinţă în ceea ce nu există. Pentru că nu caut ceea ce pot avea, îmi oblig fericirea să existe în spaţiul virtual al iubirii, acolo unde posibilitatea lasă vie orice poveste care ar putea exista. Sunt făcut în aşa fel încât să iubesc imposibiliul.

***

Mi s-a oferit fatalitatea de a cunoaşte sentimentul de imposibil ascuns în întunericul nopţii, în posibilitatea clipei, în fluiditatea respiraţiei. După ce ai cunoscut asta, orice poveste care-ţi-se-dă nu-ţi mai poate produce nicio satisfacţie. Existenţa ta se scufundă în imposibil, dragostea ta rezidă prin nimic.

***

N-ai trăit destule dacă nu cunoşti atracţia puternică a unui fapt despre care ştii că te poate scinda, chemarea instinctivă către un gol absolut, către o punte fragilă situată între întreg şi fericire. A fi întreg se reduce la o luptă cu existenţa. Odată ce te-ai aflat pe această punte nu te mai poţi împăca cu obişnuitul situaţiilor considerate normale. A fi normal atunci când deţii conştiinţa unei fericiri anormale înseamnă să-ţi semnezi sentinţa către nebunie. Odată ce-ai trăit jocul nebunesc al mâinilor şi atingerea dureroasă produsă de un instinct profund, nu mai ai cum să confunzi fericirea cu obişnuitul trăirilor curente.

You may also like

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *