Puncte de suspensie

11082015Am douăzeci și șase de ani. Am terminat o facultate, un masterat și în momentul de față studiez pentru un doctorat. Mi-am găsit un job prin forțele mele proprii, pe baza cunoștințelor mele, prin ceea ce am reușit să devin. Aceste lucruri nu au mare importanță, dar se încadrează în contextul de ansamblu al poveștii pe care vreau să o dezvolt. Am ajuns să am din prima un salariu cel puțin dublu comparativ cu al mamei, din care m-a susținut mult timp să pot studia și să nu-mi lipsească mare lucru. Am douăzeci și șase de ani și sunt, în cea mai mare parte, așa cum s-ar spune, independent. Câștig suficient de bine încât să mă întrețin pe mine și să îmi ajut și familia, financiar, atunci când e nevoie. Merg la concertele care îmi plac, călătoresc prin lume cu rucsacul în spate înnebunit de orașele pe care le străbat până la extenuare, cumpăr cărți și îmi face o plăcere nebună să citesc. M-am construit pe cărări de munte, m-am regăsit prin cărți, m-am transpus în oamenii din jurul meu. Lumea, în cea mai mare parte a sa, îmi place și mă face să mă simt împlinit. Nu am multe regrete și nu consider că am ratat prea multe lucruri până acum. Ba chiar am trăit unele de o unicitate aparte, care mi-au rămas în minte de o strălucire străvezie.

Am douăzeci și șase de ani și anumite aspecte au început treptat să pună presiune pe mine. Invitații la nunți și botezuri din partea colegilor și prietenilor din liceu. Familii și copii care-mi invadează fluxul de știri de pe Facebook. Oameni în aparență fericiți. Am douăzeci și șase de ani și mama încă mă întreabă când vin să-i prezint o fată. Își dorește probabil să mă conformez societății, să intru în rând cu lumea, să mă împlinesc. Să mă fac om la casa mea, ceea ce toată lumea știe că asta înseamnă să-ți faci o familie, să ai copii și eventual să te îngropi în datorii ca să poți să le asiguri acestora cele mai bune condiții. Speră, eventual, să nu fiu ceea ce par a fi, un ciudat, un outsider, un marginal, un neintegrat, un inadaptat. A avea un job și a fi în stare să produc bani pe baza capacităților mele, a nu fi nevoie să depind de nimeni, a putea să mă țin singur pe picioare, toate acestea par a nu mai fi de ajuns. Există niște pași din evoluția socială a oamenilor „normali” pe care eu par a mă încăpățâna să-i sar. Cu toate acestea, evidența reușește să învingă așteptările: chiar dacă aș fi toate acestea la un loc, chiar dacă nesupunerea mea socială este mai puternică decât presiunea exterioară, tot sunt cea mai bună variantă a mea care puteam să fiu în acest moment, ținând cont de contextul istorico-familial. Și cu asta oricum nu vreau să spun nimic, oricum nu contează prea mult, atâta timp cât poate nu aceste lucruri vor contribui pe termen lung la fericirea și împlinirea mea, la consolidarea siguranței mele de sine și a implicării mele în societate, ci ceea ce încă nu e spus, ceea ce rămâne în umbră, poate că ceea ce contează de fapt și ceea ce face din mine omul care se simte bine și care poate face ceva bun sunt tocmai acele aspecte marginale, sfidătoare. Poate că cea mai bună variantă a mea constă în persoana care momentan se ascunde de privirea critică a celorlalți.

Am simțit de-a lungul timpului câteva momente de cădere: unele au fost în dragoste, altele în întuneric. Am simțit acute stări de singurătate, adesea în prezența oamenilor. Am trecut prin perioade cu insomnii, am visat cu ochii deschiși, am cunoscut momente de fericire rezonantă. Am fost hăituit de singurătate, de pasiuni halucinante, am mers pe străzi trăgând după mine, înfășurate în jurul inimii, lanțuri inefabile. Am trăit așa cum mi-au dictat bătăile inimii, astfel încât să pot să trec cu mine însumi drumul către ziua de mâine. Dar am crescut cu toate acestea, le-am acceptat și am învățat să mă adaptez lor. Poveștile mele nu au fost niciodată simple și niciun moment de fericire n-a venit fără să fi simțit în prealabil că trebuie să-l plătesc cu un preț echivalând cu sfidarea unei anumite stări de fapt.

Doar că de la un anumit moment încolo a trebuit să ajung la concluzia că învârtitul în cerc nu este o soluție. Că tăcerile pot fi o soluție doar pe termen scurt și că viețile oamenilor nu ar trebui să se ascundă în spatele lor. Că identitatea individului trebuie să se ridice peste conformismul societății.

Există un cuvânt pe care unii îl folosesc pentru a desemna ceea ce în privirea celorlalți se numește normalitate: discret. A fi discret înseamnă să te trezești dimineața, să-ți faci igiena, să-ți bei cafeaua. Să te privești în oglindă atunci când cobori cu liftul pentru a pleca la serviciu. Să ai griji, să te gândești la ziua de salariu, să-ți faci treaba și să pleci. Să glumești cu colegii de la job. Să cumperi legume de la piață. Să bei o bere cu prietenii. Să te întorci acasă. A fi discret înseamnă să pretinzi că nu exiști. Să te întorci acasă și să te privești în oglinda de la baie, să vezi chipul care se reflecta și de dimineață, și să te întrebi dacă reprezintă una și aceeași persoană. Să cauți o îmbrățișare anume, un sărut, o strângere de mână, pe care lumina zilei și vuietul străzii le fac vulnerabile.

Pentru o persoană ca mine, a fi discret înseamnă ca în public să nu las aparența faptului că ceea ce mă face fericit este chipul unui alt băiat, îmbrățișarea, sărutul și strângerea de mână pe care le pot împărți cu el. Înseamnă să pretind că ceva din existența mea nu se ridică la înălțimea standardelor celorlalți, că strângerea mea de mână nu semnifică același lucru precum cea dintre un bărbat și o femeie. Înseamnă să îmi fie frică.

Dar nu despre asta ar trebui să fie vorba, nu despre frică, normalitate și vieți trăite în spatele ușilor închise. Căci ceea ce mă face fericit mă face și mai puternic, și în același timp îmi permite să prețuiesc fiecare strop de unicitate și identitate din fiecare persoană din jurul meu. Ceea ce mă face fericit este să fiu eu, să mă pot exprima așa cum sunt, să-mi pot valorifica aptitudinile și calitățile, în aceeași măsură în care îmi pot accepta defectele. Dar identitatea mea, cine sunt, n-ar trebui să fie nici o slăbiciune, nici ceva de care să-mi fie frică, pentru că e ceea ce am construit în douăzeci și șase de ani, cu susținute eforturi, traversând uneori prăpăstii ale minții. E ceea ce îi face pe oamenii din jurul meu să mă placă, neștiind cine sunt cu adevărat. E ceea ce îmi dă energia de a duce la bun sfârșit toate lucrurile pe care le înfăptuiesc. E ceea ce mă face să fiu performant în activitățile pe care le desfășor, e ceea ce-mi dă inspirație pentru scris. Iar uneori am impresia că acele bătăi intense ale inimii din momentele de îndrăgostire au fost marele motor care m-a pus în mișcare și care m-a făcut să ajung în punctul în care mă găsesc acum, ceea ce m-a făcut mai bun și mai înțelegător cu lumea din jurul meu, cu fiecare om în parte.

You may also like

4 Comments

  1. Tu eşti încă foarte tânăr. Să vezi presiunea familiei când eşti fată, ai aproape 30 ani şi tot nu eşti măritată :)) Noi să fim sănătoşi, lumea n-are decât să vorbească.

    1. Oho, dar ce sa mai vorbim de compatimirea primita la 33 pentru un divort incheiat la 30 de parca s-a terminat viata.

      Ai putea crede ca daca te-ai casatorit inceteaza toate asteptarile celorlati, dar nuuu, cand faci kinderi?, si daca ai facut si pasul asta, apoi cand ii faci fratioara?, si tot asa. It just never ends.

  2. Identitatea ta, fiinţa ta, au depăşit de mult “conformismul societăţii”, cum îl numeşti:) Tu l-ai ales pe “a fi” în detrimentul lui “a avea” / “a acţiona, a face” – iar asta te pune deja în contradicţie cu marea masă. Dacă faci greşeala de a te revolta în faţa acestei complet naturale stări de fapt, eşti singurul care va avea de suferit… Iartă-mă te rog că-ţi spun banalităţi! Dacă tot ai ajuns în această (fericită) stare de a te cunoaşte şi accepta pe tine însuţi, mai fă un efort şi acceptă şi societatea aşa cum este, nu cu tristeţe, ci cu blândeţe, înţelegere şi compasiune. Dar ce prostii vorbesc, eşti încă prea tânăr şi prea vibrant ca să ai timp de ei!:)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *