Am pierdut câteva trenuri fictive la viața mea, de o aparentă importanță, pentru că nu m-am grăbit suficient de tare să le prind. Am fost poate dezamăgit de câteva ori, oi fi crezut că atunci s-a terminat totul, că nu mai e nimic de făcut. Am rămas pierdut pe peron, neștiind încotro s-o apuc pe drumul fără întoarcere, descumpănit. Dar am ajuns să văd cum, în această stare de incertitudine, ochii mei încep dintr-odată să perceapă umbre și lumini pe care nu le sesizaseră din cauza grabei de a prinde un tren pentru care credeam că am bilet. Am început să văd pe peron și alți oameni, așteptând fiecare trenul său, pe cel de la momentul potrivit sau, asemenea mie, unul pe care l-au pierdut în prealabil. Persoane asemenea mie, trăind și ele sub hipnoza trenului pe care trebuie să-l prindă, dar pe care, într-un fel sau altul, îl lasă să se ducă, știind că nu în asta constă drama, că nu s-a sfârșit timpul.
Comportamentul ezitant al călătorului pasager într-o astfel de gară. Se duce să se bage în seamă cu vreo persoană din vecinătate care, la o primă privire, ar putea să-i asculte povestea, acea poveste pe care fiecare dintre noi o avem de spus dar pe care n-o spunem pentru că ne lipsește cadrul, pentru că atunci când găsim oamenii cu care simțim că rezonăm nu suntem în locul potrivit, iar dacă altădată găsim locul, ne lipsesc poate persoanele. Și se duce timid, neștiind cum să deschidă subiectul, cum să spună un lucru atât de important în cuvinte atât de simple, Mi-am pierdut trenul, și continuând în aceeași notă, v-am văzut stând aici și m-am gândit că în acest moment de așteptare dintre am putea schimba câteva cuvinte. Iar celălalt, obișnuit sau nu cu astfel de abordări, înțelegând sau nu importanța momentului, ar putea să vorbească la rândul lui despre un tren pe care trebuie să-l prindă dar că nu l-ar deranja să bea o cafea, între timp, asumându-și riscul de rigoare, cunoscând niște lucruri despre probabilitățile nenule potrivit cărora trenurile pe care le lași duse nu se mai întorc.