Scindat între trecut şi viitor, între dorinţe şi fapte concrete, între persoane de care mi-e dor şi persoane printre care trăiesc, între început şi finitudine, între prezent şi urma pe care o lasă o amintire. Ce sunt mai mult de atât?
Suntem orbi, atât de orbi încât nu conştientizăm că trăim permanent o ultimă clipă. Nici prin gând nu ne trece c-ar putea fi ultima dată când ne atingem mâinile, când ne bem ceaiul, când ne băgăm în pat pentru a ne odihni puţin, când avem ocazia să spunem cât de mult înseamnă ceilalţi pentru noi. Iar apoi se întâmplă. Aşa cum purtăm permanent viitorul împreună cu noi, oriunde am merge, aşa ne purtăm şi moartea, fără a fi conştienţi de ea, fără a ne păsa, fără a ne îngriji de tot ce înseamnă ea. Apoi, ca din senin, nu ne mai trezim din somn, rămânem mistere pe o hartă ce nu s-a scris încă dar pe care ne-am aflat întodeauna.
Şi cine să ne lămurească apoi în privinţa a ceea ce se întâmplă cu noi? Cine să ne explice somnul, cine să ducă mai departe un înţeles pierdut al unor lucruri care se întâmplă de la sine? Căci ce este mai comun în lume decât un proces ireversibil? Poate-i doar un vis ce se prelungeşte la infinit, poate-i doar o bătaie din aripi a unui fluture de pe vreo insulă oarecare, poate-i doar frunza unui copac ce cade într-o pădure. Poate atât rămâne din noi atunci când, asemenea unui ceas, ni se consumă bateria.
Ce se întâmplă apoi cu povestea noastră?