… și mi-au spus, pe când aveam vreo șaisprezece ani, că urma să fiu fericit. Știam că pe undeva e o capcană indirectă, că fericirea nu vine atât de ușor, că probabil e însoțită de riscuri pe care trebuie să ți le asumi și de momente critice pe care trebuie să le depășești. Dar mi-au spus că voi fi fericit și trebuia să mă încred în ele. Erau visurile mele dintr-o noapte de vară, care mă trezeau din somn și mă țineau apoi pradă unor insomnii crunte. Știam că veneau de undeva din interiorul meu, știam că vocile lor hipnotizante răsună dintr-un univers mai îndepărtat decât realitatea noastră curentă, și mai simțeam, în nebunia mea adolescentină, că nu pot face nimic. Viața ni se întâmplă, ne ia pe sus, suntem adeseori puși față în față cu clipa concretă, cu șansa, cu realitatea, cu o persoană care suntem noi și pe care o cunoaștem vag și pe care știm că trebuie să o acceptăm și să comunicăm cu ea.
…
Nu, nu plecăm, îmi mai cumpăr un pahar cu vin, poți să-ți mai iei o bere, am spus îndreptându-mă înspre bar. I-am zâmbit. Filmul în care jucam, viața mea, devenise de la o vreme oarecum palpitant. Acțiunea se îndreptase brusc într-o direcție pe care o anticipasem de mult timp dar care stătuse în fața unor uși închise, pe care eu nu știusem să le deschid. Dar acum, într-un mod oarecum degajat, jucam. Eram un jucător în propria mea viață. Și ca să fac asta, trebuia să mă lupt cu mine. Trebuia să învăț să comunic, pentru a nu știu câta oară, la un alt nivel. Deși nu mai sunt de mult timp timid, capacitatea mea de comunicare verbală lasă de dorit. Stăm la masă, e trecut de miezul nopții, abia ne-am cunoscut, bem bere și vin, încercăm să ne cunoaștem. Nu, nu plecăm, e felul meu de a spune că mai stăm, că mai avem lucruri de spus, că lipsa fluidității cuvintelor mele nu exprimă adecvat și procesele complexe care au loc la nivelul creierului, acolo unde ni se decid permanent slăbiciunile și instinctele, afectele și forțele de actracție ale inimii.
Știu că nu sunt un simplu tip care stă la masă la o terasă, într-o noapte de mai, jucând rolul care i-a fost scris. Știu că am niște lucruri de spus, știu că și eu tind la un fel de împlinire care mă împinge în situații stranii. Tot ce ne rămâne de făcut e să încercăm, să ne bem băuturile și să ne purtăm dialogul la un alt nivel, într-un alt spațiu al gândirii și al senzației, într-o altă dimensiune a conștientului. Există un dialog mai presus de cuvinte, la care oamenii asemenea mie se pricep mai bine. E generat și întreținut de conștiința faptului că toate lucrurile se întrepătrund, că suntem parte din tot ceea ce ni se întâmplă și că viețile noastre sunt în așa fel construite încât să nu rămână vreodată vreo piesă de puzzle care să nu se găsească în locul potrivit. Realitatea și fragilitatea momentului, intensitatea clipei, incertitudinea în ceea ce privește viitorul. A fi aici și acum e singurul fel în care aș putea înțelege viața. Te-am cunoscut mai înainte, abia știu cine ești, dar cred în clipa pe care o trăim, în moment.
Depășind permanent condiția de outsider. A te situa în exterior, în afara lucrurilor, de cealaltă parte. A avea un fel aparte de a te face înțeles, a putea citi realitatea lucrurilor dincolo de aparența lor. A aduce outsider-ul în lume, a te descompune, a te desface de aparențe. A fi tu însuți, a renunța la umbre și la comprimisuri, a spune lucrurilor pe nume. Îmi mai cumpăr un pahar cu vin, poate să însemne că asta e realitatea mea, că nu contează cuvintele pe care nu reușesc să le pronunț, că aici și acum se poate naște o poveste. A aduce interiorul meu în lume, a trece porțile, a construi lumea după felul în care sunt eu construit.
Și apoi e asumarea unui risc. Riscul de a rămâne singur, rănit, sângerând metaforic pe asfaltul melancoliei. De ce să nu pot să-mi asum așa ceva? M-am întors de câteva ori, în istoricul vieții mele, din prăpăstiile întunecate și fierbinți ale spiritului. Le-am supraviețuit și m-am ridicat mai sigur pe mine și mai puternic. Nu mă tem de faptul de a trăi, de a mă îndrăgosti, de a-mi duce viața pe culmi ale momentului care să-mi fie mai târziu amintiri dragi. E riscul de a fi eu însumi, de a rezona cu altcineva, de a trăi intens fericirea și căderea. Nu mă tem de ele.