Zburând în înțelegere

10072015

Cu toții știm cât de greu le este, poate, unora dintre noi, să fie. Motive pentru asta pot fi destule, financiare, sociale și până la unele de-a dreptul existențiale, care țin în primul rând de felul în care ne raportăm la noi înșine și la felul în care ne înțelegem și relaționăm cu propria persoană, lucru care poate fi mai greu uneori chiar decât acela de a ieși în lume și de a-ți împărtăși entuziasmul cu ceilalți. E de înțeles faptul că viața ne construiește pe fiecare după măsura și puterile cu care îi facem față, că nu suntem în nicio clipă mai mult decât am fi putut vreodată fi. E de înțeles de ce unii oameni se împiedică în fiecare zi de prejudecăți, de idei preconcepute, de bariere mentale, e de înțeles de ce nu toate persoanele pe care ajungem să le cunoaștem într-o viață ni se potrivesc, de ce alături de unele nu ne simțim bine, de ce în anumite momente alegem să ne luăm zborul căutând vârfuri mai înalte pe care să ne facem cuiburi și de unde să contemplăm întregul nostru univers, să ne luăm zborul lăsând în urmă ceea ce n-a putut să zboare odată cu noi, fie pentru că n-a știut cum să se elibereze de piatra de care era legat, fie pentru că de fapt era legat de ceva imaterial care ideologic nu l-a lăsat să zboare. E de înțeles de ce oamenii fericiți sunt cei care știu să fie liberi, cei care din când în când știu să-și înalțe zborul din ce în ce mai sus, spre o înțelegere deplină, spre un punct din care s-ar putea vedea totul și înțelege totul.

Adevărul e că undeva prin această zonă se petrece ruptura: senzația că zborul meu se duce deja prea sus în timp ce multe persoane cu care interacționez se împiedică încă în fâlfâitul aripilor. Căci această înțelegere mă termină, căci acest înalt din care privesc mă individualizează atât de mult încât adevărata senzație e chiar aceea de a mă fi înălțat în zboruri cosmice.

Trăiesc cu senzația că fiecare om este o infinitate de universuri paralele înghesuite în interiorul său și că fiecare gest sau interacțiune dintre oameni se soldează fie cu nașterea probabilă a unuia dintre aceste universuri, fie cu distrugerea altuia încă de dinainte de a-i fi oferit șansa de a exista. Mai cred însă și că fiecare dintre aceste universuri vibrează intrinsec la o anumită frecvență și că există posibilitatea ca în anumite momente două universuri să intre în rezonanță prizând în jocul lor energetic persoanele care le poartă, dând naștere unor povești autentice, profunde, semnificative în istoria persoană a fiecăruia. Condiția de rezonanță ar trebui să se regăsească totuși, bineînțeles, în zborul cel înalt, în libertatea autoasumată, în ruperea tuturor barierelor. Culmi și abisuri: fericirea de a fi cunoscut câteva persoane de-a lungul existenței mele cu care am rezonat foarte bine, persoane libere, care mi-au înfățișat propria înțelegere ca pe o adevărată operă de artă, adică acele persoane alături de care am zburat cât mai sus și alături de care am crescut cât în sute de ani. Abisurile: sentimentul că uneori mă înconjor de persoane care nu vor putea să ajungă niciodată până la mine, care vor să mă tragă în jos, persoane care nu înțeleg nimic, care se cramponează de idei și de cuvinte, care nu știu să dea din aripi, care nu știu să zboare deasupra prăpastiei fără să le fie frică.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *